Copiii trebuie să știe

A plecat babuinul principal, zice Felix când ne aude bucurându-ne de demisia babuinului principal; ce fotografie tare, îi mai place imaginea încântătorului furnicar pe care îl formează mulțimea din stradă; eu nu știu cum este la un protest, dar știu că e greu să stai mult în picioare; pe Kiti trebuie s-o trimitem acolo, dacă ea nu știe să protesteze, cine știe?; apoi, mami, eu nu înțeleg de ce le spune domnu X și domnu Y, n-ar trebui să le spună hoții?

sursa foto Digi24, Fotograf Octav Dragan

Odor

Aud cum se împăunează că li se încadrează odoarele, mereu trec linii, ba le mai și sar pe câte unele, dar mie îmi displace ca mirosul putregăios toată împărțirea asta în trepte a copilăriei, peste care să ne împingem repejor copiii, mânați de la spate ca niște bidivii antrenați și resemnați, mi se insinuează prin mucoasa încercată a nasului de mamă aerele astea netoate, de mă ia cu amețeală, căci, n-am încotro nici eu, sunt menită în viața asta să număr asistată calupurile în care trebuie să se facă mari, amăgindu-mă că în fiecare ale lor diplome de absolvire stă iertarea mea de părinte haotic, spun astea fiindca-mi duhnește astăzi a melancolie observația brutală a băiatului mare că a trecut jumătate de liceu, Dumnezeule! îmi  rămâne totuși să mulțumesc pentu optimismul cu care cred cu toată ființa mea că jumătatea de care spune el este măcar jumatatea mai scurtă!

Calcul din iubire

Fac un calcul imediat ce-i bat dimineață în ușă, cioc-cioc, cu degetele-n ușa întredeschisă doar câțiva centimetri, întotdeauna aceiași, socotiți cu precizia cu care mă mândresc și pe care o detest, un calcul din iubirea care mă împiedică să cred că nu știe ce zi este astăzi, în afară de faptul că este o zi obișnuită de vară frumoasă și potrivit de caldă, ea nu știe că este ziua ei, zic unii în jur, de fapt sunt și alții care zic adesea, las-o că ea nu știe, un 'nu știe' generic, nu neapărat superior, ci cel mai des condescendent, un 'nu știe' totuși prea dureros, când socoteala pe care o fac de dimineață, imediat ce-i construiesc zâmbetul pe chip cu ciocăneala mea în ușa abia crăpată nici mai mult, nici mai puțin decât trebuie să fie, astfel încât să intuiesc din palpitarea umbrei roșii, calde ce străbate prin deschizătură, ritmicitatea respirației ei, deci socoteala (căreia îi zic calcul din iubire) ce-mi mângâie durerea (căreia i-aș zice disconfort pentru conformitate) îmi întoarce perspectiva asupra a ceea ce știm și asupra celor pe care nu le știm, fiindcă, admițând că cei mai mulți oameni de oriunde 'stiu' un pic mai multe lucruri decât Kiti, mi se revelă un șocant și comic adevăr, anume că există un covârșitor de greu bagaj de cunoștințe pe lume, pe care noi toți nu-l știm și n-o să-l putem deschide vreodată, carevasazică, ha, ha, ce ironie, suntem mai degrabă la fel în câte nu știm decât în câte știm, de mă aruncă într-un zâmbet, desigur congruent, că-mi face bine, cu al fetei noastre și-o îmbrățișare cu motiv subînțeles, apoi cu încă unul, de motiv vorbesc, mai puțin tacit, ce curge din al meu necondiționat calcul din iubire, la mulți ani iubiți, bineînțeles!

Strânsori

-Nu există un diagnostic mai pervers decât diagnosticul de autism, spune Eva cu amărăciune. Nimeni nu-l poate anticipa, nimic nu-l poate îndepărta, e ca o lovitură de trăznet într-o zi frumoasă de vară. Dacă aș fi putut ști...
 
Ne așteptăm amândouă copiii cu autism, îi vedem așezați pe scăunele colorate, părți din semicercul format împreună cu ceilalți copii din grupă în jurul educatoarei. E 'circle time' de rămas bun, la sfârșitul programului. Copiii nu ne văd sau ne văd, dar nu par a o face.
 
-Și dacă ai fi știut? întreb, atingându-mi pe negândite abdomenul prea puțin proeminent încât să stârnească vreo indiscreție.
 
-Ei bine, aș fi vrut să știu, ca să mă pregătesc cum se cuvine. Eva este atât de convinsă de ceea ce spune, încât mi se face rușine de gândul că regretă soluția radicală, pe care nici ca idee nu vreau s-o numesc. Se lasă tăcerea între noi, dar este o tăcere nestanjenitoare, fiindcă împărtășim neliniști și întrebări asemănătoare, ce nu lasă spațiu între noi. În adevăr, faptul că nu lasă spațiu între noi este o iluzie, întrucât toată frământarea părintească a lumii ignoră spațiul și chiar timpul în care se întâmplă ea, e imuabilă și definitivă precum iubirea, tot cea părintească.
 
Copilul meu își leagănă un picioruș înainte-înapoi, privirea îi este scăpărătoare și neastâmpărată. Copilul Evei participă cuminte la lecția de 'la revedere', întrucât câte un fluturat subit de mâini din timp în timp nu poate tulbura pe nimeni. Mă gândesc la amărăciunea prietenei mele și nu știu dacă aceasta este și a mea, fiindcă în cazul tuturor dizabilităților cu care se nasc sau pe care le dobândesc oamenii, a le afla nu este decât  o chestiune de timp.

-Știi, cred că ai dreptate să consideri autismul ca pervers, dar în mod special astăzi și-n zilele astea mi-e frică mai mult de diagnostice decât de perversitate. Sunt însărcinată, îi zic Evei și o fac pentru prima oară-n viață cu ochii înlăcrimați.
 
-Ah, mă îmbrățișează ea strâns, o să fie bine, ai să vezi!
 
'O să fie bine, o să fie bine', de câte ori nu mi-o repet, imediat ce scenarii apocaliptice mi se țes obraznice în minte. 'O să fie bine', mă încurajează, dar se încurajează și pe sine viitorul, deja cu vechime, tată. 'O să fie bine', zice și pediatrul, și bunicii, și partenera de tenis. 'Ai deja un copil cu probleme, ce șanse sunt să se mai întâmple o data', mă liniștește o colegă binevoitoare și foarte rațională. Cu toții știu că o să fie bine. Dar dacă n-o să fie bine, atunci, ce o să ne facem, știe cineva? Desigur, noi, părinții, vom fi singurii care o vom ști. Bineînțeles că nu poți să nu te gândești. Bineînțeles că te temi și că încerci să-ți îneci teama în zeci de calcule statistice și probabilistice, deși în adâncul tău înțelegi că dizolvarea este maximul pe care-l poți obține. O teamă ruptă în bucăți minuscule, mai ușor de îndurat, mai lesne de păcălit. Pentru că ce este fiecare ființă zămislită, dacă nu o seamă de întâlniri și regăsiri spectaculoase, inaccesibile, desigur, minții omenești, fiindcă a înțelege cât de mult din funcționalitatea organismelor și chiar a o influența într-o măsură oarecare nu poate a pretinde și a atinge perfecțiunea divină a apariției vieții? Așadar cu teamă, așadar cu credință, așadar cu umilință și neapărat cu ceva gânduri bune.

Nu-i spun Evei despre teamă, ea este mai înțeleaptă decât mine, ei îi ajunge doar să știe că ar vrea să știe. Atât. În continuare ar ști ce ar trebui să știe. Eu nu știu, el nu știe, noi, amândoi, nu prea îndrăznim să eliberăm teama. Dar o rupem, iubindu-ne, o îngropăm, promițându-ne solidaritate, apoi o înțelegem că trebuie să fie, plângând împreună. Un fel de târguială tacită pentru cât mai multă fericire. Mulțumesc!
 
 
 
 
Această întâmplare, despre care nu mai știu dacă este întocmai cum s-a întâmplat, se cere spusă singură, deși a fost provocată de Ruxandra, un om drag și aproape de noi (mai aproape decât proximitatea spațială și temporală întâmplătoare ce ne unește), pentru a fi de folos familiilor cu un copil cu dizabilitate, frământate de întrebarea 'ne încumetăm sau nu să aducem încă un copil pe lume?'. Desigur, răspunsurile nu se pot da cu ușurință, cum nici încrederea nu se capătă ușor. Și totuși, vreau să închei istorioara mea, spunând despre Eva că este un personaj fictiv, dar care există undeva pe lume, și că veți ști că ea chiar există, atunci când veți întâlni un om mărinimos, mamă a patru copii iubiți așa cum se cuvine. 

Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

O stare de grație

Preîntâmpinare: acest articol nu este despre tenis, așa cum ar putea părea, ci despre o stare, o stare de grație. Fiind despre o stare a autorului, a se considera caracterul puternic subiectiv și elogios al textului.

Mic preambul: sportul de performanță, în general, iar tenisul, în particular, cere astăzi o prea-nesănătoasă încrâncenare, așadar, în condiții obișnuite de antrenament, a spera la accederea în topurile sportive regionale și universale este nerealist. Din păcate, simțul realității lipsește adesea părinților orbiți de imaginea proeminentă din ochii lor a propriilor copii, de unde apare necesitatea, frecvent dramatică, a nașterii unei surse persistente de nefericire generală.

Cuprins propriu-zis: ajuns întâmplător să joace într-un turneu de juniori profesioniști de tenis, Horica și-a făcut apariția pe teren cu seninătatea și bucuria, dobândite de curând, cu care ajunge la antrenamente. Astăzi, după o vreme mai tumultuoasă, stinsă din fericire mai demult, Horica găsește în sportul pe care îl practică doar stările de bunăstare, comunicare și prietenie, nicidecum accentuarea nefirească a spiritului de hipercompetitivitate. Ceea ce e bine, deoarece înverșunarea nu are de ce se naște, iar a câștiga nu este un scop în sine, ci are numai caracterul de lealitate pe care, dintr-o firească și dezirabilă grijă, părinții îl caută ducându-și copiii pe terenul de sport. Ca atare, în spațiul în care predomină energia negativă a încrâncenării, anume, spațiul unei competiții sportive de juniori, imaginea ludică a tenismenului Horica este receptată cu curiozitate și zâmbete, dar și cu invidie și ironii răutăcioase. Copilul înfruntă în sferturi de finală un băiat mai mic, la statură și vârstă, însă trupul acestuia în mișcare și mimica sa vor să intimideze matur prin aroganță, aroganță dată de antrenamentele intensive și numeroase, deasemenea de un număr impresionant de turnee jucate. Din fericire, aceste amănunte nu sunt neapărat sesizate de băiatul noastru ori chiar de sunt, acesta le tratează cu o dulce și sănătoasă indiferență.

Horica face încă dinaintea începerii meciului observația că adversarul căruia i se opune este foarte experimentat, iar această observație îl eliberează de presiune și emoție și îi dă libertatea de a fi el însuși, de a se bucura în voie de joc. Nici nu mă miră, așadar, exteriorizarea acestei bucurii, căci nu mă poate uimi prin ghidușiile sale propriul meu copil, nu pentru că acestea ar fi neapărat previzibile, ci pentru că îi știu ingenuitatea în a se veseli. Lovește mingea cu inteligență, zâmbind imediat după punctele frumoase, demonstrează atenție crescută și creativitate în joc. Deși se joacă tenis pe toate cele cinci terenuri, se creează o rumoare înspre meciul meu vedetă, ceea ce duce la închegarea unui mic public entuziasmat de meciul foarte frumos. Un domn antrenor cunoscut în lumea tenisului românesc îl anunță pe tatăl lui Horica, 'trebuie să-l vezi, este absolut flamboaiant copilul tau'. Și într-adevăr, Horica este atât de inspirat în jocul său, plin de imaginație și divers, atât de dezlănțuit și încrezător în sine, încât întoarce soarta meciului, egalându-și la seturi adversarul și, totodată, întoarce capete pline de admirație către el.

Se joacă set decisiv, acesta începe cu același Horica în forță, în stare de grație, apoi, către final, băiatul se pierde într-o epuizare fizică, dar și psihică, dată poate de emoția de a învinge și de lipsa de experiență de joc sub presiune, presiune care apare în momentele decisive oricât de lipsit de încrâncenare ai juca. Așadar Horica pierde meciul, 3-6, 6-3, 3-6, într-o simetrie covârșitoare de scor, simbol al unei armonioase înfruntări spirituale, incontestabila forță a antrenamentului intensiv împotriva încântătoarei tării psihologice a bucuriei. Să aparțină oare primei dintre forțele de mai sus supremația, așa cum aparent se înfățișează ea prin concretul scorului obținut, ori să fie ea doar un seducător miraj al vanității omului?

Epilog: rămâne cum am stabilit încă de la început, acest articol este despre o stare, o stare de grație a autorului.





Later edit: O nota poetica superba pentru articolul meu, scrisa parca pentru mine de prietena mea, Sabina, aici: "Există o eleganță aparte în zbaterea sa sortită eșecului. Fragilitatea ca expresie a puterii de a continua.
Chiar dacă nu caștigă vreodată.
Pentru ca nimeni nu câștigă. Victoriile noastre sunt la fel de mărunte ca secunda în care fluturele a ajuns în punctul cel mai de sus al geamului. 
Nu continuăm ca să învingem,  ci dintr-o necesitate interioară ușor de transformat în bucurie, în  joc și în fericire.  În ceva ce se poate dărui celor în jurul nostru.", 

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Poveștile spuse își fac eroii mai fericiți cu un milimetru

Felix. Vrei să-ți spun o poveste fără Spotu-dinozaur? Nu chiar acum, te rog, nu te supăra, suntem în mare grabă. Bine, atunci îți spun o poveste scurtă: a fost odată ca niciodată un sandwich care a fost mâncat. Sfârșit.

Tati zice 'gustos' și râde, aș zice că povestea este despre sandwichul lui. Despre sandwichul lui Horica nu este sigur, pentru că o atare poveste ar fi muuult mai lungă. Nici despre sandwichul lui Kiti nu cred că ni se povestește, deoarece acesta are neapărat minim două capitole separate, pâinea și salamul. Cât despre sandwichul meu, ar putea fi vorba despre el, dar eu n-am strigat repede 'gustos' ca tati, ci eu am râs. Concluzie, aș intitula povestea lui Felix Cu musca pe căciulă. Pe căciula lui tati.

***

Pot să mă transpun într-altă dimensiune. Apropii pleoapele ușor între ele, îmi concentrez privirea către orizont și aștept intensitatea potrivită a concentrării, aceea care mă face să intru în timpul care-mi permite să văd realitatea dintr-odată altfel. Privesc către băiatul meu, el își mișcă trupul la o relativă depărtare față de mine, trupul lui nu mai pare al lui, mă asigur că îi recunosc zâmbetul, ochii, întreaga față, el este, dar nu îl recunosc întru totul, a crescut deodată, nici n-am apucat să clipesc, iar el mă privește sub un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, îmi zic că alungirea trupului său este firească, pentru  ca să mă liniștesc, apoi nu mai simt nevoia de liniștire, căci regăsesc armonia dintre elementele deșirate ale trupului, iar atenția dusă toată către depărtare îmi șterge orice interes pentru urmele timpului de pe chipul meu. Depărtarea fizică dintre noi tinde spre zero, îl văd tot mai încețoșat pe măsură ce se apropie de mine, sunt o tangentă la curba pe care deplasarea sa o descrie, când își atinge punctul de tangență deschid brusc ochii mari și îi zâmbesc real, în timp concret, dacă timpul poate fi concret vreodată, ce e, mă întreabă, nimic, îi răspund neconvingător, dar suficient de cald încât să își țină traiectoria neschimbată, apoi oftez și încep readaptarea la noile repere.

Trecutul este în noi

Totuși zăpada vine cu bucurie pentru copii, de data asta bucuria se naște din faptul că ne petrecem ziua ca și cum ar fi vacanță. Aflu că o ninsoare pribeagă târziu în martie nu este un fenomen ce se întâmplă foarte rar și știu că este la fel de rapid trecătoare precum o ploaie în miez de vară, de aceea nu pot decât să îmi pară rău de ea, de rătăcirea ei tristă în timpul prezent. Când ninge târziu în martie mă simt de parcă prezentul se împletește cu trecutul, numai că cele două timpuri, trecutul și prezentul, nu se ating niciodată. Nu așa.  

Poate așa? Vorbesc cu o prietenă despre instinctul matern, ne întrebăm dacă existența acestuia este universală în specia noastră, așadar dacă ne naștem cu acest reflex necondiționat sau nu neapărat, iar dacă acest instinct, ca să o citez pe prietena mea, este același lucru cu a avea ureche muzicală, să zicem, atunci este nedrept a culpabiliza femeile care nu își doresc niciodată copii. Instinctul matern, precum orice instinct, este un reflex înnăscut, necondiționat, de ocrotire a nou-născutului, este acea pornire interioară necantitativa, necesară și suficientă, de a face supraviețuirea copilului posibilă, anume, îmbrățișare și hrănire, și nu are decât incipient de a face cu procesul complex de transformare a femeii în mama iubitoare ce va deveni treptat. Instinctul matern există undeva, adormit, adânc întipărit în genele noastre și nu are de a face cu abilitățile specifice ale unei persoane care o fac aptă și doritoare să își trăiască viața în preajma copiilor, așa cum sunt educatorii, profesorii, medicii pediatri și alții, iar dorința de a deveni mamă, dacă are vreo determinare instinctuală, atunci aceasta ține, cred, de un alt instinct. 

Afară viscolește, iar nouă nu ne pasă mai mult decât să îi admirăm din căldura casei pe cei trei fazani, cu al lor zbor greoi, ce au aterizat chiar în gardul curții noastre, unde ciugulesc preocupați ceva semințe împrăștiate din primăvara de acum câteva zile, gata să își ia zborul nesigur și gălăgios în orice clipă.  

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Calendar de advent, ziua 21

Orașul de aur este orașul nostru în acest Crăciun. I-am călcat deja de câteva săptămâni aproape toate străduțele pietruite ale orașului vechi, bietul cărucior și-a chinuit articulațiile suple ținându-se gol după noi, căci copilului nu îi deschizi alei colorate și vesele în fața ochilor și, în același timp, îi impui să stea legat într-un cărucior. Așadar copilului care abia a învățat să meargă îi dai șansa să învețe să alerge și,    mai ales, să testeze cu pașii lui ușori fiecare denivelare a istoricei străduțe pe care te afli împreună cu el. 

Crăciunul se apropie, iar asta se simte în gerul care ne infofoleste din cap până în picioare și în aerul de sărbătoare ce îi dă superbului oraș distincție și o înțelepciune aparte, străveche. A și nins deja ușor. Copilul ne ține mult în aerul înghețat, dar parfumat cu abur dens de vin fiert și scorțișoară, el este fascinat de tramvaiele orașului, pe care le cunoaște și le numește aici pentru întâia oară în viață, 'gaga' fiind una dintre primele etichete verbale date lucrurilor din lumea sa și a noastră. Realizăm abia peste o bună bucată de timp că, de fapt, în mintea copilului de un an orașul Praga este orașul tramvaielor, de aceea 'gaga' (Praga) înseamnă tramvai. Asta nu este o mirare, același copil va găsi peste doi ani la fel de fascinantă și de caracteristică pentru un oraș prezența tractoarelor, o altă capitală europeană va avea acest privilegiu, o identificare originală și copilărească cu un vehicul.

Horică a găsit prin memoria lui vie de copil amintirile zilelor Crăciunului de poveste din orașul tramvaielor, căci noi, părinții, la rândul nostru învăluiți de trăiri puternice în seducătoarea Praga, am simțit încă mult timp după aceea din vreme în vreme pe buze o întrebare pentru băiat: 'mai ții minte cum era la Piaga?', o întrebare ce își avea întotdeauna același răspuns alintat, aducător de bună dispoziție, cântat și încântător: 'daaaaaaaaaaa!'. Iar din spusele lui, i-am încropit tabloul unei întâmplări trăite de băiețelul de un anișor, scrisă mai demult:

"E drept, nu mă știu de când sunt însă mă știu de destul de aproape de momentul nașterii mele. Cam de după un an. Cam atunci întâmplările din jurul meu au lăsat amintiri în mintea mea. Acolo la fund sunt niște cai mici de jucărie și niște cai mari adevărați. Și acești cai sunt într-o piață mare, cu multă lume, mărginită de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia mulți se uită admirativ. Și mai văd frig în jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt îmbrăcat atât de gros într-o haină portocalie încât abia merg. Piața mai are multe căsuțe mici de turtă dulce, cred că sunt într-o poveste. O poveste cu cai adevărați și cai de jucărie. Nu mi-e frică de ei, sunt mic și mama e mereu lângă mine. Acolo, în sertarelul minții mele stă și tata. Dacă-mi zâmbește sunt curajos. Dacă se încruntă devin prudent.

Nu știu cum s-a întâmplat dar m-am trezit cu caii în mâini. Și fiindcă au ajuns la mine ne-am împrietenit. Am devenit nedespărțiți cam pentru un an întreg. Acolo, în piața mare, m-am plimbat și am fugit cu căluții mei de jucărie în mâini. Priveam fascinat căsuțele de turtă dulce și pofticios dulciurile din ele. Și, deși n-am uitat nici o clipă de căluții mei de jucărie, s-a întâmplat totuși să-l scap pe unul dintre ei pe jos. "Nu, nu, nu călcați pe el!" am plâns eu tare, tare. Dar oamenii mulți din piață nu mă auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pământ. Oamenii nu erau răi, erau doar fascinați de bisericile negre pe lângă care eu nu eram decât un gândăcel. 

Unde e căluțul meu?, am fugit eu pe pietrele înghețate. Deodată îl văd. E căluțul meu maro. Fug să-l ridic de pe jos. Însă pe măsură ce mă apropii de el, devine tot mai mare. Și mai mare. Și se mișcă. E chiar el, căluțul meu de jucărie care acum a devenit un cal adevărat. Vreau să-l îmbrățișez. Dar când să îl ating crește un gard în fața lui. Încep să plâng. Vreau căluțul înapoi! E prietenul meu! Tata mă ridică pe brațe și sărim gardul împreună. Mă urcă pe cal și eu îl îmbrățișez. E el, îmi șoptește la ureche că e bucuros că l-am eliberat. Stau pe spatele lui și el dă un ocol pieței cu mine în spinare. Tata și mama mă așteaptă într-o parte. Nu mai sunt supărat. De ce să mai fiu? Doar mi-am găsit căluțul! Și...ssst...mai am unul mic de jucărie într-o mână!"

Papionașele nu sunt pentru eleganță

Bucurie a existat, la fel ca atunci, dar nu am avut emoții la primul 'recital' de pian al lui Felix, pentru că mi-a spus încă de câteva zile 'mami, eu am emoții pentru serbare, dar pentru recital nu am', dar și pentru că nu s-a simțit nici o presiune pusă pe copiii de 6 ani, ce își așteptau rândul viermuitori pe canapeaua roșie de lângă scenă. Ceva trăiri stingheritoare însă s-au arătat pe trupul său subțirel, învelit de cămașa elegantă, datorită steluțelor și nu datorită papionașului de la gât, căci l-am văzut cum s-a deplasat stânjenit către pianină, atunci când a fost anunțat, niște brațe dezordonate, un cap lăsat asimetric pe un umăr, apoi niște torsiuni ale trunchiului, ca în cele din urmă să se adune curat cu tot corpul după mâinile ce au găsit timid claviatura. O clapă atinsă greșit, însă corectată imediat, o ușoară încetinire de ritm, gonită repede înapoi în rând, în rest, binișor, așa ca de început de drum l-au adus frumos la finele minirecitalului și l-au îndreptățit pe un băiețel mai mic din public să exclame: 'Felix, tu ești un pianist!'.

Calendar de advent, ziua 16

Povestea camerei de muzică, ce a împrumutat temporar utilitatea unui atelier meșteșugăresc, se nimerește bine pentru a fi dăruită în preajma Crăciunului, pentru că ea dezvăluie bucuria unei pasiuni, bucurie ce întotdeauna inspiră frumusețe. Nu este tocmai creația unui artist meșteșugar, deoarece piesele prefabricate descoperite cu entuziasm în cadoul de la Moș Nicolae au fost gata pregătite pentru a fi compuse între ele, cu toate astea Horica s-a poticnit de câteva ori și a cerut ajutor, trecând printr-o seamă de trăiri dintre cele mai diverse, dar culminând cu acea mulțumire deplină că în cele din urmă efortul concentrării și atenției necesare desăvârșirii instrumentului său iubit a fost răsplătit. Din tot procesul ăsta, în care Horica s-a implicat cu mâini și suflet și în care am intervenit și noi, părinții, ba chiar și frații, căci aceștia l-au încurajat prin prezență și interes, băiatul nostru mare a învățat să își domolească nerăbdarea de a obține ceva dorit cu ardoare, să nu se grăbească înainte de a pune mâna, ci să analizeze și să studieze și, poate cel mai important, să aibă încredere. Chitara chiar emite sunetele așteptate, acelea și nu altele, atunci când este stimulată potrivit, iar un copil pasionat o mângâie acum cu drag și este răsplătit, nu doar pentru mângâierile sale, ci și pentru bucuria cu care îi atinge corzile. Moș Crăciun zâmbește.

Calendar de advent, ziua 12

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!