Hit The Road, Jack

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea 'cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete' cu varianta 'îl petrec alături de familie'. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Spre Crăciun cu spirit vesel-13 decembrie

Vedere prin ceață

Eh, liceul. Vremea pentru a  cunoaște și note mai mici de nouă, vreme care aduce și supărări, normal. Pentru Horia, supărare ce vine și din simțirea că a dezamăgit comunitatea ochelaristilor. Ne distrăm, distracția are un ușor gust amărui, care mie îmi dă o senzație plăcută-este plăcerea nevinovată, lipsită de vanitate a propriei și sincerei observări. Ne privim critic, totodată ne îngăduim buna dispoziție a unui zâmbet. Dar mamă, nota, se cramponează băiatul, iar rolul meu mângâietor se arată, îi spun că nota este doar o impresie personală a unei clipe, o reflexie a unei stări, pe care i-o produce celui care notează un obiect, un fenomen, o lucrare, ceea ce îl scutește pe cel notat de implacabilul unei generalizări, cu alte cuvinte, o notă nu spune mai multe despre tine, băiatule, decât ar spune un sforăit de-al tău, atâta vreme, desigur, câtă nu sforăi neîncetat. Da, da, mă rog, mormăie Horica, iar cât el mormăie, eu caut în peisajul urban încețoșat din jur un pic de optimism și voie bună, ca să i le arăt și să i le dăruiesc, fiindcă realizez că vorbelor noastre părintești, oricât de iscusite ar fi ele, le trebuie întotdeauna un plus de nerationalitate, de ceva frumos sau bun, să-i țină de cald la suflet copilului, fiindcă din căldura de acolo se hrănește și mintea cea rațională ca să raționeze bine și sănătos. 

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Scolaresti

 Numerele întregi negative nu sunt concepte intuitive, aşadar operaţiile cu ele , mai ales acum, la început, pot fi dificile pentru Horica. Mă rog, nu atât dificile cât solicitante pentru atenţia şi concentrarea de care e capabil după o zi aproape trecută. Catinca stă cu noi la masa din sufragerie şi ne priveşte uşor amuzată parcă ar zice sâc, sâc, pe mine nu mă-ntreaba nimeni de numere întregi. Horica îi înţelege motivul de amuzament şi îi mai aruncă câte o privire tăioasă surorii lui de parcă ea ar fi de vină pentru tot efortul ce îl depune el. Nu mai zic cât se enervează, râzând totuşi, când îl aude pe Felix care orbitează în jurul mesei zicând 'haide, Horrrica, că nu e greu'. E abia începutul noului semestru, perioada testelor şi olimpiadelor e în toi, astfel că elevii sunt provocaţi să înveţe şi să se întreacă. Fizica devine şi ea atrăgătoare odată cu introducerea noţiunilor de viteză, distanţă, timp şi a problemelor cu acestea. Horica s-a 'batut' cu mai mulţi colegi pentru un loc la tablă pentru rezolvarea unei astfel de probleme şi a câştigat dreptul de a păşi în faţa clasei după criteriul 'azi e 21, al 21-lea iese la tablă'. Bun şi criteriul ăsta, mai ales că a adus primul zece în catalog pe semestrul doi. Apoi, la romană, mi-a plăcut ce autoportret şi-a făcut pentru că a reuşit să fie obiectiv şi autoironic zicând "în oglindă văd o faţă cu trăsături frumoase dar banale, ochi căprui, păr şaten, dinţi strâmbi. Port întotdeauna ochelari Ray-ban pe nas şi am o freză de bleg. Deşi nu se văd în oglindă, am şi trăsături negative care vin din interior, sunt arogant uneori şi leneş. Mă caracterizează foarte bine versurile piesei 'Heartbreaker" a trupei Led Zeppelin." Sau cam aşa ceva. Horica, the good, old, funny, smart, responsible Horica.

Din nou acasa

Porumbeii lui Horica sunt din nou acasa. Tocmai i-a prins tati in balconul casei vecine dupa o panda de mai mult de o ora. Ghici cine e cel mai fericit?

O postare dintr-o-ntâmplare

Sâmbătă dimineaţă. Îl însoţesc pe Horica la terenul de tenis pentru un meci. E un cer senin perfect şi atâta calm în aer! Parcă nu ne aflăm în miez de capitală. Simt că vine vara. Acelaşi sentiment de detensionare a oraşului ca în plină vacanţă de vară. E mai uşor, mai limpede, mai relaxat. Horica are astăzi meci cu Lucian, aflăm, un băiat care l-a mai învins o dată. De aceea mă mir când Horica îmi spune 'ce bine, am şanse!'. Şi mă bucur, măcar nu-i tremură chiloţii pe el de frică.

Tati e acasă cu Felix încă în pijamale şi cu Kiti gata îmbrăcată de zi. Felix, bănuiesc, se joacă frumos iar Kiti, şi ea tot frumos, se joacă în mişcare. Mai ales cu tati -în mişcare, îl provoacă. De data asta, cu pasul ei hotărât de locomotivă în rochiţă, merge în hol unde adună toate cheile de prin uşi şi le aduce în faţa lui Căti. Ca pe o momeală. Tati muşcă lacom din momeală şi e tras din apă spre uşile fără chei. În faţa cărora o învaţă pe Kiti să introducă cheia în broască. O dată şi încă o dată. Ca atunci când Kiti va mă scoate cheile din broaşte să poată fi îndreptată spre a le pune la loc.

Pe teren băieţii se încălzesc schimbând mingi între ei. Ei ştiu, mai ales Lucian care are mai multă experienţă de joc, să succeadă etapele de încălzire aşa ca jucătorii mari: nişte schimburi de mingi de la jumătatea terenului, apoi de pe fundul terenului, nişte voleuri, smeciuri şi servicii. Dar felul uneori stângaci în care o fac este adorabil. Horica este rugat de Lucian să îi ridice mingile sus de tot la fileu pentru ca să îşi încălzească lovitura numită smeci. Horica încearcă o dată, mai aruncă mingea încă o dată în sus şi iară dar nu reuşeşte să îi creeze partenerului măcar o situaţie ideală de smeci. Îşi cere scuze şi râde. Mi-e dragă nespus lipsa lui de vanitate cu care recunoaşte că nu ştie. Poate par ciudată dar când recunosc naivitatea specific copilărească în replicile, atitudinea şi comportamentul lui Horica mă bucur şi simt echilibru.

Între timp acasă cântau păsărelele şi Kiti. Felix nu cânta dar vorbea. Vorba lui e tot o cântare, dacă nu, e sigur încântare. Căti a deschis uşa spre viitoarea terasă şi a sărit în curte ca să măsoare ceva însă nu înainte de a-şi pune cheia de la uşa de la intrare în buzunar gândindu-se preventiv la posibilitatea ca unul dintre copii să-i închidă uşa terasei în nas. A măsurat ce a avut de măsurat şi a revenit în casă pe uşa pe care a ieşit, neînchisă de niciun copil cuminte în nas. Dar după ce s-au mai jucat/ citit/ plimbat, fiecare după preferinţe, tati a lăsat din nou copiii singuri şi s-a dus puţin la baie. Nu a trecut însă un minut de când a intrat în baie că Kiti, fetiţa cu motoraş la fund (pe sub rochiţă), l-a urmat veselă pe taticul ei şi, fetiţă delicată, nu i-a deschis uşa ci, cu lecţia învăţată de mai devreme, a introdus cheia în broasca uşii de la baie şi a răsucit de ea. Aoleu, ce se aude acolo, Felix! Kiti! ce faceţi? a sărit Căti ca ars spre uşa băii devenită brusc temniţă pentru el. Kiti, senină ca ziua de 1 mai, l-a încuiat şi a plecat mai departe. Felix, auzindu-l pe tătic strigând din baie, a fugit într-acolo. Tătic a respirat prima oară după mai multe zeci de secunde şi i-a dat mezinului indicaţii cum să descuie uşa. Felix, obişnuit să descuie uşa de la intrare seara când îşi aşteaptă taticul de la serviciu, a dat să descuie uşa de la intrare în casă, uşă vecină cu uşa băii. Tati a auzit fără să vadă ce face prâslea şi l-a redirecţionat spre baie. Aici însă lucrurile nu au mai fost simple pentru Felix în ciuda faptului că cheia e una banală. Minutele au trecut iar tati a luat decizia să sară pe geam. Asta a şi făcut dar fereastra fiind situată la o înălţime apreciabilă de pământ s-a ales cu două julituri de toată frumuseţea pe antebraţe. A mai avut o singură mică problemă de rezolvat, aceea că acum, din spatele uşii de la intrare, la rugămintea adresată lui Felix de a-i descuia uşa, acesta s-a dus la uşa de la baie să se mai chinuie o dată să-şi salveze tatăl, el neştiind că tati evadase între timp din baie. Ei, până la urmă Felix l-a localizat pe tătic şi i-a deschis cu un zâmbet triumfător.

Recunosc că m-am distrat când mi-a povestit. Şi mi-am felicitat copiii, doar unul şi-a învăţat lecţia iar celălalt a contribuit decisiv la restabilirea armoniei. Cred însă că mai e cineva care şi-a învăţat lecţia. Ha, ha, ha, şşşt!

Vrtec

Până de curând vroia să înceapă grădiniţa ''la primăvară'', acum, că primăvara a sosit, s-a răzgândit, vrea ''la vară''. Că vara e închisă grădiniţa l-am înştiinţat pe Felix ca să-şi aşeze corect lucrurile în cap. Astfel că acum ştie, va merge la grădiniţă ''doamna''. Doamna-toamna. Am şi vizitat-o împreună astăzi. Horica ne-a însoţit şi s-a tot minunat, ''ce scump e, abia aştept să-l văd la grădiniţă''. S-a minunat şi către viitorul gradinitar:''Felix, la grădiniţă e foarte fain şi, stai liniştit, chiar dacă nu o să vrei să te duci, noi o să te ducem cu forţa!" Doamnele/domnişoarele educatoare au sărit , râzând, ca arsele, ''ssst, nu-i spune asta!''. Sadic, în limitele normale de frate mai mare, Horica a continuat: ''...să te văd cum te perpelesti că te lăsăm la grădi..., ce drăguţ e!''

Notă: vrtec=grădiniţă în slovenă, se citeşte vârteţ, sună fain, nu?

Scurt

Miopie destul de mare. Ochelari cu rame subţiri, lentile în formă de lacrimă, de pilot, Ray-Ban de copii căutăm. Horica i-a văzut, erau prea mici, şi i-a plăcut mult de tot. Zecile de ochelari care-au urcat pe nasul lui după EI au fost respinşi cu mutra cunoscută, de miniteenager, nu-mi stau bine, nu vezi ce înguşti/mari/largi/oribili sunt? Cunosc sau recunosc genul, dacă văd sau îmi imaginez ceva ce-mi place, restul e neinteresant. Aşa că, unde să-i găsim pe EI?

Pe de altă parte, am mai trecut de o întâlnire anuală cu neuropsihiatrul şi psihologul de copii, cei ce îmi refac, tot anual, certificatul medical cu diagnosticul lui Kiti. Anul acesta, aşteptare două ore şi jumătate. Fix. Kiti, o bombonică de fetiţă. A stat în picioare în faţa uşii cu zâmbetul pe buze mai tot timpul. A răspuns fără agitaţie întâlnirilor aşteptate. Calmul ei a fost recunoscut si apreciat de psiholog apoi notat în fişa personală a lui Kiti. Dar în rest? Continui să cred că refacerea dosarului an de an în cazul nostru face parte dintr-un sistem în care excesul de formalităţi înseamnă calitate.

Urăsc şoferii care mi se lipesc de spatele maşinii în mers mai ales când există şi un pic de viteză, atât de tare îi urăsc încât încetinesc cât de mult pot şi aprind semnalizatoarele până când scap de ei. De obicei aceştia nu se grăbesc, este doar felul lor de a îşi exterioriza lipsa de educaţie şi respect. Ieri m-a învăluit prin dreapta un bmw negru cu poza unui doberman lipită de un geam lateral. De parcă mai era nevoie...Am făcut miau-miau şi m-am ascuns sub un scaun.

Chitaristul, melomana si ninja. Sau echilibristica.

Ăsta e Horica! Îşi exteriorizează sincer trăirile, "e ca o carte deschisă", râde domnul profesor de tenis. Aşa că atunci când Horica citeşte o carte care-i place mult, află toată lumea din jurul lui. Sau dacă s-a hotărât, dinozaurii au dispărut cu 65,5 milioane de ani înainte din cauza unui asteroid, noi toţi vom afla acest lucru cât de curând. Aşa şi cu orele de chitară. Cum ar putea doamna profesoară de muzică să nu cunoască acest amănunt? Horica studiază chitara, de aceea "să-ţi pregăteşti o piesă scurtă, de 2-3 minute, pentru concursul de interpretare vocal-instrumentală de vineri, Horica!", i-a spus. Numai că...mai sunt câteva zile până atunci şi "mami, unde-mi sunt partiturile?", noi fiind încă, după 5 săptămâni, tot proaspăt mutaţi cu căţel, purcel şi...partituri. "Nu-i nimic", tot el, "piesa asta o ştiu fără partitură", doar că, cronometrată, ne iese un pic cam prea scurtă, 39 secunde. Îmi amintesc că am scos dintr-o cutie un dosar cu partituri, "caută pe raftul de jos din bibliotecă", îl îndrum pe Horica. Găseşte ceva potrivit, însumăm, 39+60=aproape doua minute, e perfect. Aşa că, treci şi repetă, din nou plictisesc băiatul cu "nimic nu iese bine fără efort". Interesant, a început să nu mai strâmbe prea tare din nas când mă aude. Iată că şi efortul pisălogelii mele e răsplătit.

E vineri, e ziua concursului de muzică şi e 4 dupăamiază. Şi plouă cu stropi grei. Sunt cu copiii mici în maşină, în faţa şcolii lui Horica. Îl aşteptăm ca să plecăm cu toţii la spectacol, la sala Tinerimea română de lângă Izvor. Vine şi tati, vine în primul rând ca back up în caz că Kiti va fi prea supărată ca să stea cuminte pe scaun. Dar şi să-l asculte pe Horica, binenteles.

E tot vineri, e cinci fără zece, cincizeci de minute îţi sunt de ajuns să parcurgi Calea Victoriei de la nord la sud. Măcar sunt multe locuri de parcare pe splai. Aleg, de siguranţă, un loc mai departe, nu dau vrabia din mână chiar daca risc sa murez in apa proaspata de ploaie patru perechi de picioare.
.
Intram in cladire, lasam hainele la garderoba si urcam in sala de spectacole. Alegem locurile cele mai retrase, adică ultimele rânduri si respiram , bine c-am ajuns la timp. Din fericire Kiti e in forma maxima, e zâmbitoare ca o vedeta , sta picior peste picior pe scaunul cel mai lateral al rândului. Urmez eu, apoi Felix si Horica cu chitara. Avem de aşteptat, sper nu foarte mult, număr minutele de buna voie a lui Kiti mă întreb oare de cate vom avea parte? Recunosc, mă tem, pentru Horica are nevoie de ajutor, e vădit emoţionat, emoţiile ii ies pe nări ca unui cal nărăvaş, fornaie nemulţumit la fiecare cel mai mic zgomot emis de Kiti sau Felix. Mai avem parte de un cal nărăvaş, asta e Felix care nu conteneşte cu activitatea fizica . E când pe un rand, când pe altul, trece pe deasupra si pe dedesubt. Nu ocoleşte.

Încă stăm, tati încearcă să îmi bată recordul de 50 de minute pe Calea Victoriei în jos. Măcar aşa sper eu. Felix stă în pantalonii uzi, n-a mai fost la wc de la 7 dimineaţa, trebuie să fac cumva să-l duc la toaletă. Primesc de la Horica asigurarea că stă el cu Kiti şi fug cu piciul de mână la parter, la toalete. Unde începe circul. Copilul ăsta nu poate face pipi decât acasă sau pe el. Varianta a doua nu e deloc convenabilă întrucât mai avem de stat şi mă tem să nu răcească. Astfel că încerc să-l ţin în tot felul de poziţii deasupra wcului. Nimic. Încearcă şi poziţia în picioare, nu merge. Mă rog de el, îmi vine să plâng că pipi nu mai vine şi Kiti nu-i cu mine. Ascult cu ciudă cu copilul în braţe apa trasă în toaletele vecine şi îl rog din suflet să facă pipi. Rugămintea din suflet îl atinge pe Felix care îşi găseşte momentul perfect de concentrare şi...face pipi. Ura! Ne spălăm pe mâini şi urcăm în grabă scările înapoi unde am lăsat doi copii în nevoie, unul- de susţinere, altul- de supraveghere. Respir uşurată, sus în sală e linişte, doar gazda le vorbeşte spectatorilor iar Kiti nu îi bruiază speechul.

Concursul începe cu interpreţii la pian, chitara vine după. Numai bine să ajungă şi tati, heiii, aici suntem, ridic ambele braţe în aer când îl văd deschizând uşa. Copiii sunt foarte drăguţi, mai mulţi greşesc uşor, unul cântă cu încetinitorul dar nu greşeşte, un băiat îşi face numărul pe o chitară dezacordată, mi-e milă de el, se pregăteşte Horia. Du-te în faţă şi iese de pe rând, la fel de emoţionat, cu chitara într-o mână, cu teancul de partituri în cealaltă. Toată ziua azi la şcoală a fost atent să nu-şi murdărească costumul de cretă, îmi spune Raluca de pe rândul din faţă. Doamna i -a cerut sa se îmbrace frumos iar Horica are un costum, de fapt o pereche de pantaloni si o camasa , ambele gri, zice el, de explorator, care-i plac foarte mult si pe care astfel le considera ca făcând parte din garderoba "frumoasa". N-as vrea sa afle cineva ca e si costumul lui de pescuit, poate atunci nu li s-ar mai părea ca s-a îmbrăcat frumos.

În sfârşit Horica ajunge pe scenă, ridică piciorul pe scaunelul destinat special pentru asta, genunchiul urcă mult prea sus, nu poate manevra chitara de la nivelul gâtului. Renunţă la scăunel dar nu şi la stativul pentru partitură unde îşi pune cu mâna dreaptă stângaci foile. Ele cad, le ridică şi tot cu o singură mână, cealaltă e ocupată, încearcă să le deschidă la pagina potrivită. Pare disperat, partitura nu mai e. Eu nu pot să mă abţin, râd cu lacrimi, cu drag de el. Doamna profesoară se oferă să-l ajute, ba chiar îi propune să dea locul unui alt coleg până îşi găseşte notele. Horica acceptă ajutorul, nu şi cealaltă ofertă. Spectatorii sunt şi ei amuzaţi. Deja reprezentaţia gen Stan şi Bran a depăşit ca timp pe cea propriu-zisă. E la pagina 39, îi spune Horica profesoarei, doamna etalează pagina 39 dar, surpriză, nu e acolo piesa lui. Totul pare pierdut dar, ca prin minune, gândurile se ordonează în caputul blond-şaten al băiatului meu şi îşi aminteşte totul. Piesa se află la pagină 37, stativul îi ţine hârtiile şi Horica începe să ciupească corzile. O mică greşeală pe care o maschează dibaci, în rest curge armonios până la capăt. Gata, Horica primeşte uşurat aplauzele care sunt furtunoase că doar a dat dublă reprezentaţie şi revine mult mai vesel ca la început. Bravo!

Rezultatele concursului le vom afla peste câteva zile. Kiti a rezistat eroic până la sfârşit, două ore şi jumătate. A mai şi aţipit pe alocuri, scurt însă. A fost foarte ok, însă nu a permis mereu fetelor ce intrau şi ieşeau de pe rând să treacă prin faţa ei. Când n-avea chef să le facă loc, nu le făcea loc în ciuda rugăminţilor primite. Apoi, a aplaudat şi a urmărit. E clar, muzica îi rupe echilibrul autist.

Felix a misunat continuu. A vrut să şi plângă la un moment dat motiv pentru care i l-am arătat pe domnul cu codiţă pe post de sperietor de copii gălăgioşi. L-a privit câteva secunde, apoi mi-a replicat că îi taie codiţa în două şi mi-am zis imediat că un domn cu două codiţe n-are nici o şansă să sperie vreodată vreun copil aşa că am lăsat-o baltă. Ignoră-l, i-am recomandat şi lui tati, astfel că la sfârşit de spectacol am găsit copilul fără cizme în picioare.

Horica s-a visat azi noapte cântând la chitară pe o scenă "Smoke on the water", spectacolul a durat mult, aşa că am dormit cu toţii de dimineaţă mai mult ca oricând. Mă rog, înafară de Felix care a pornit în zi ca de obicei, la şase am.

Ce frumos e la noi!

E frumos acasă la noi! E frumos şi ne simţim bine împreună. Tot ne auzi încă minunându-ne: ce extraordinar este la noi! Ieri dupăamiază când tati a intrat pe uşă, ne-a trimis repede la geam să ne spulbere ultimele urme de îndoială că ne-am mutat la ţară, în câmp. Oricum, era prea târziu, Horica luase deja în obiectivul noului său Nikon oile care păşteau pe lângă gardul nostru. Vreau şi eu o oaie, a exclamat Horica pe a cărui listă de animale oaia trecuse după câine, porumbei, pisică, iguană, broască ţestoasă. Sau două că, nu?, viau şi eu o oaie, a zis şi Felix.

E atât de mult soare în casa noastră! De jur împrejur! La micul dejun, mai bogat şi mai tihnit, aşa, ca de sfârşit de săptămână, Kiti, după ce şi-a golit farfuria, a înhăţat, ca o felină dealtfel, printr-o mişcare atât de iute încât nici săgeata pornită din arc n-ar întrece-o o bucată de corn din farfuria lui tati de vizavi (căci acum vizavi la noua masă de bucătărie are sens), bucată pe care a început să o mănânce cu repeziciune. Totuşi cu fiecare îndemn de a da cornul înapoi, Kiti, fetiţă corectă şi ascultătoare esenţial, a încetinit ritmul devorator, ba chiar a răspuns pozitiv cererii noastre şi i-a întins tatălui restul de corn. Dar esenţa ei de cumsecădenie s-a diluat brutal de atâta lăcomie zădărnicindu-i intenţia de înapoiere, pentru că Kiti a reanalizat într-o fracţiune de secundă situaţia şi a decis: mănânc bucata. Dezamăgiţi pentru o clipă, am aşteptat-o pe următoarea şi am izbucnit în râs. Împreună cu Kiti care şi-a apreciat isprava.

Simt că de când ne-am mutat acasă, zona din creier în care-mi ţin amintirile frumoşilor ani petrecuţi în Slovenia s-a încins şi îmi scurt-circuiteaza memoria de scurtă durată. Altfel nu-mi explic de ce înainte de a-i suna pe părinţii mei mă gândesc oare ce oră e la ei. Horica îmbină utilul cu plăcutul. E al treilea sms pe care îl primesc de la el pe ziua de azi, un sms trimis de pe noul său telefon primit de la tati ca efect al propunerii neavantajoasa pentru tati de schimb de telefoane, un sms lung, introspectiv analitic în care îmi povesteşte necesar motivul pentru care a obţinut doar 9,25 la testul de matematică, aceasta deoarece, crede el, e posibil să sufere de deficit de atenţie, grad mic. Încheie totuşi pe un ton optimist din punctul de vedere al mamei, firesc îngrijorată, şi spune că de fapt nu e vorba de nici un fel de deficit ci doar "am desconsiderat exerciţiul, nu mă suna!". Ca atare, nu îl sun, aştept să ne vedem şi să aflu alte amănunte eventual picante ale testului respectiv.

Se vede atât de mult cer albastru din camera de zi încât bucuria de a-l privi merită împărţită cu cei dragi. Abia îl aştept pe Horica deseară acasă la cele patru probleme zilnice de pregătire pentru olimpiada de matematică. Azi dimineata am demonstrat împreună atât de frumos că 6 la puterea 2007 se poate scrie ca sumă de trei numere naturale consecutive pare!

Se poate şi fără

Ninge apos cu un grad Celsius la bordul maşinii prea mari ca să o încapă marginile înfofolite de zăpadă jegoasă a trotuarelor în faţa şcolii de engleză unde trebuie să opresc cât mai aproape de cea mai uscată platformă de trecere să îi fie picioarele lui Horica roşii (încă din postul trecut) protejate de frig şi umezeală platformă pe care nu o găsesc aşa că opresc cu fundul pe trecerea de pietoni de unde primesc mai grabnic decât scuzele mele suflate pe geam afară sudălmi poate meritate că a devenit deja un clişeu asta cu creşterea nesimţirii direct proporţional cu mărimea maşinii.

Urmăresc îngrijorată fiecare pas dezordonat aruncat de Horica fără milă prin bălţile potecii în ghetele lui noi luate de urgenţă dintr-un buget refăcut tot din necesitate ghete din care flutură marginile evazate ale pantalonilor din bumbac moale împotriva recomandării mele explicite de a le îndesa cât mai sigur în încălţăminte ca să menţină cât mai scăzut gradul de umiditate rece pe pielea încinsă de inflamaţie a membrelor inferioare şi percep fiecare picătură de apă eruptă din balta călcată nemilos în picioare ca pe o minilava vulcanică în preajmă gândindu-mă că prin empatie poţi să simţi durerea celuilalt.

Răsuflând uşurată că l-am văzut în sfârşit pe Horica alături de Felix în maşina încălzită la 23 de grade o tulesc cât mai discret din locul în care cu părere de rău am parcat şi setez calculatorul din cap pe calea spre şcoala unde s-a ţinut olimpiada de matematică faza pe sector ca să depun o contestaţie pentru a cere reevaluarea lucrării lui Horica prea nemulţumit şi dezamăgit de rezultatul obţinut fără să pună la socoteală problema cu virgulă mai ales că mai avem o experienţă trecută cu o contestaţie în urma căreia s-au adăugat 25 la sută din maximum la nota primită iniţial de Horica la un concurs important şi cu care din soldat în pluton a sărit căpitan.

Ajungem destul de uşor în ciuda ninsorii enervante aproape de şcoala cu pricina acolo unde las maşina cu copiii în ea de data asta într-un loc ferit de oprobriul pietonicesc şi mă îndrept cu paşi grăbiţi din cel puţin două motive spre poarta şcolii unde sunt întâmpinată degrabă în momentul când păşesc înăuntru de un portar sictirit şi important dar şi binevoitor până la urmă care îmi înmânează o coală albă de hârtie şi îmi indică direcţia spre o canapea şi o măsuţă unde să stau şi să compun contestaţia căci asta şi intenţionez să fac şi anume o compunere de-a dreptul în care să îmi exprim cât se poate de clar şi concis motivele pentru care solicit reevaluarea căci acestea sunt mai multe.

Termin de scris spre capătul de jos al colii dar îmi mai las loc pentru a mulţumi pentru deranj şi a mă semna şi cu jalba într-o mână şi cu geanta care se încăpăţânează să-mi stea pe umărul stâng de mă face să mă întreb oare ce fel de umeri înclinaţi am de nu ţin măcar o gentuţă pe ei bat la tocul uşii larg deschise a directorului şcolii care stă aplecat cu nasul în birou absorbit de foile împrăştiate pe el iar bătaia mea îl dehipnotizeaza ridicându-i privirea spre mine şi spre coala mea devenită bicoloră intuind probabil ce stă scris pe ea dar nebănuind lungimea textului conţinut.

Ca atare proporţia supraunitară albastru/alb de pe foaie îl surprinde pe domnul cu mustaţă din faţa mea şi îl face să întrebe uşor iritat şi retoric ce e cu pomelnicul acela din mâna mea că el în nici un caz nu are timp să mi-l citească dar întrebarea mea blândă şi prietenoasă oferită ca răspuns neaşteptat la retorica de dinainte prin care mă arăt nedumerită că poate cineva să primească cu ignoranţă o contestaţie îl îmblânzeşte pe cel solicitat să înregistreze contestaţiile şi îl deschide spre un dialog despre subiectele olimpiadei.

Aflu că munca depusă de profesorii ce corectează lucrările este neplătită şi deduc lipsa de motivaţie pentru o corectare calitativă dar nu o înţeleg totuşi pentru că trebuie zic ca înafară de motivaţia financiară a unui om care lucrează cu copiii să mai existe şi altceva aşa că trecem repede peste subiect pentru ca să mai aflu şi că le este interzis adică interzis ochilor mei să vadă vreun colţ de lucrare top secretă a băiatului meu deşi dorinţa mea se exprimă arzător în sensul de a evalua autoevaluarea copilului.

Continuăm dialogul mai mult ca anecdotică prin prezentarea greşelii de exprimare din subiectul de sâmbătă cu consecinţele ei pe care o fac domnului director dar mă simt o inadaptată când îmi răspunde cât se poate de vesel şi compătimitor că doar nu am pretenţia de la ei să fie lingvişti iar eu îi răspund resemnată să stea liniştit că nici Horica nu este lingvist şi schimb coala mea de hârtie în care am contestat cu o bucăţică de hârtie pe care interlocutorul meu mi-a scris un număr de telefon la care să sun cel mai bine pe joi dupăamiază şi plec întrebându-mă în gând oare ce îi face pe aceşti domni să amâne recorectarea câtorva lucrări atâtea zile şi cât de formală şi fără sens a fost contestaţia mea.

Ajung în maşina cu geamuri aburite din care Horica mi-a scris cu câteva minute înainte un mesaj pe telefon cu ultimile licăriri energetice ale bateriei telefonului său ca să mă anunţe că nu mai are baterie şi nici nu apuc să intru bine că îmi şi sare la gât Horica cu o îmbrăţişare şi un pupic şi o mulţumire pentru plângerea tocmai încheiată chestionându-mă repede despre rezultat dar fiind doar puţin nemulţumit de amânarea acestuia şi reluandu-şi deja tipica lui bună dispoziţie.

Facem si noi la fel ca el iar eu imi doresc sa pun o virgula in fraza asta dar nu mai reusesc. Ajutooor!

Reacţie alergică şi o virgulă. Lipsă.

"Vă spun sincer, nu ştiu ce e asta!" zice doamna doctor preocupată, cu ochii încă pe picioarele lui Horica.

"Yeaaah! Am ceva nou, neinventat!" strigă entuziasmat deţinătorul picioarelor roşii, oricând dispus pentru "a crea".

"Pare o erupţie alergică de contact dar nu pot spune sigur asta, voi cere părerea unui coleg." Şi iese din cabinet. Revine cu colegul şi acum sunt patru ochi încruntaţi îndreptaţi spre picioarele lui Horica. De fapt sunt şase, ultima pereche îmi aparţine dar a mea priveşte deja mai relaxat.

"Băiatul e încântat că deţine o erupţie 'neinventata' încă. Tu ce părere ai?" se adresează pediatrul examinator colegului.

"N-aş vrea să-l dezamăgesc dar ar putea fi o reacţie alergică la frig", răspunde cel chestionat.

"Da, da", intervine Horica-picioare roşii, "m-am jucat cu fraţii mei în zăpadă până am îngheţat!"

"Ai purtat cumva dresuri noi, nespălate?"

"Nu, dar m-am udat atât de tare pe blugi încât când am vrut să-i dau jos nu am reuşit!"

"???"

"Da, ha ha, s-au lipit de picioarele mele!"

...

"Încercăm un tratament antialergic şi urmărim evoluţia." decide medicul. "Câte kilograme ai?"

"33,9, seara, după masă! Kiti, surioara mea, are 40 de kilograme!" replică Horica, prima oară cu exactitate, a doua oară exagerând.

"E grăsuţă?" către mine pediatrul.

"Nuuuuu!" strigă Horica, "e foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât colegele mele de clasă!" vrând să schimbe radical imaginea eronată pe care medicul şi-a creat-o despre Kiti cu ajutorul informaţiei oferită de Horia şi a imaginaţiei proprii.

...


"Iei pastile sau sirop?"

"Nu iau nimic, Doamne fereşte!", indignat Horica, poate sub influenţa discuţiilor actuale radiofonice despre produsele etno-botanice.

"Trebuie să iei ceva!" insistă doamna doctor neînţelegând neînţelegerea lui Horica. Intervin să lămuresc neînţelegerea neînţelegerii şi hotărâm împreună că e momentul să facem pasul de la siropel la comprimate că doar nu degeaba la întrebarea "who's the man?" Felix răspunde "Horia's the man!".

...

"Să ţină şi câteva zile de regim, fără carne, ouă, unt, ciocolată..."

"N-am voie Mac?" teatral dezumflat Horica.

"Fără!"

"Nici KFC?" de-a dreptul îngrijorat artificial Horica.

"Nici!"

"Dar burger...?" alintându-se la maximum şi primind reţetele în cap de la mine, plus un avertisment uşor.

"E super, doamnă doctor, mă simt ca nou! Sărut mâna!"

*********

Fiţi atenţi la formularea de la olimpiada de matematică de azi, faza pe sector: "aflaţi cel mai mic număr divizibil cu 10 care se poate scrie ca sumă de numere diferite de forma celor date."

Şi găsiţi diferenţa faţă de următoarea frază: "aflaţi cel mai mic număr divizibil cu 10 care se poate scrie ca sumă de numere diferite, de forma celor date."

Dacă nu aţi descoperit diferenţa, v-o arăt eu: este virgula dinaintea celui de-al patrulea cuvânt de la coadă. Observaţi că acea mică virgulă schimbă cerinţa problemei cu faţa-n spate. Prima dată numerele sunt diferite, adica altele faţă de cele cu o anumită formă initiala, pe când în fraza cu virgulă numerele sunt diferite între ele şi sunt de forma celor date. Ei bine, virgula a lipsit de pe foaia tipărită de concurs iar Horica a interpretat enunţul ca atare de unde rezultă şi, evident, o rezolvare a unei probleme false.

Oare e singurul care a acţionat neintuitiv? Dacă da, trebuie să imaginăm tehnici de supravieţuire într-o lume fără virgule. Dacă nu, însă, aş face o contestaţie. Mă va înţelege cineva sau voi fi de râsul lumii?

Relativ telegrafic pana fac setarea pentru conditii noi

Gata. Ne-am mutat la casă nouă. La ţară sau... în câmp. Vuietul rafalelor de vânt ce dau ocol casei prin nordul ei şi învăluie cămăruţa lui Horica confirmă că stăm pe câmp. E superb acum, cu zăpadă. Copiii sunt cei mai încântaţi, vor să construiască o bază (''ce-i aia cazemată?''). şi dintre ei Horica conştientizează cel mai tare de ce se bucură atât de mult. Cred şi eu! A văzut aşa: fazani , iepuraşi, nevăstuici, urme de căprioare, câini-şi ăştia se socotesc, acum îi hrăneşte şi îi cheamă ceea ce nu îndrăznea în oraş, la bloc.

Kiti? Nu te-ai aştepta de la ea să treacă uşor dintr-un loc într-altul. Dar nu e cazul. Surprinzător, are un simţ al orientării bine dezvoltat. Şi se adaptează cu uşurinţă la schimbarea spaţială. Nu la fel de uşor îi e să schimbe activitatea ce intră în rutina ei. Dar, iarăşi mă pun în pielea ei, şi eu urăsc să schimb brusc planul imediat. Kiti are şi ea cameră cu rafturi, pat şi scaune de lemn, uşi de dulap din plastic roşu, roşu ca şi patternul perdeluţei ei. I se potriveşte, Kiti e caldă şi naturală ca lemnul şi plină de iubire şi cu zvâcniri vulcanice ca inimioarele roşii de pe perdeluţă. Patul ei îşi aşteaptă portiţa, şi noi o aşteptăm. Mă tem că până vine comanda, îi dispare utilitatea, Kiti a căzut din pat doar în prima noapte în care a dormit în el.

Felix urcă şi coboară scara casei de jumătăţi de zeci de ori pe zi. Camera lui încă nu arată cum am gândit-o. Deocamdată e spaţiu de depozitare pentru saci de haine, jucării, pantofi (aha, poate acolo îmi sunt ghetele de zăpadă, ce le-am mai căutat!). Plus biblioteca migrata de la Horica din cameră de pe vremea perioadei sale preşcolare. Plus zeci (de data asta) de maşinuţe, piesuţe, jucărele în general răspândite peste tot. Măcar am scăpat de ele în camera de zi, ura!

De fapt tot de mai sus n-a fost decât un pretext ca să pot să scriu că da, la primul turneu de tenis de categorie superioară, 12 ani, Horica a învins. Când te concentrezi bine, e greu să nu-ţi iasă. Mai ales dacă ştii. Hi, hi. 6-3, 6-2, astăzi. Ca să nu uite.

Când te legi la cap fără să te doară

Ca să nu fiu mai prejos decât bunica mea de care îmi amintesc că întreba deseori, un picuţ obsedată de kilogramele în plus, când vedea la televizor câte o starletă mai corpolentă, dacă arată cam ca ea, deci, ca bunica mea, l-am rugat şi eu ieri pe Horica să-mi spună cam cu ce jucătoare de tenis semăn aproximativ la corp. Răspunsul a venit foarte prompt: cu Serena Williams! "Ouch!", eu am vrut să aflu, eu să suport consecinţele! Ei, chiar aşa de grasă sunt, hai că nu-s aşa, încerc să-l îmbunez. El revine oarecum nemulţumit de neîncrederea dinspre mine şi replică, în nici un caz nu arăţi ca Venus Williams! Hi hi hi, ştiam, dar...

Ps: vă asigur că ochiul lui Horica s-a înhăitat cu imaginaţia sa şi , de obicei, exagerează. Sau aşa cred eu...

Să învăţam cu plăcere

Educaţia (pre)şcolară a lui Horica a debutat în altă ţară iar acolo nu am simţit nici un moment vreo presiune legată de performanţa şi spiritul său competitiv. Odată reîntorşi în România, am rememorat emoţiile şi anxietăţile legate de ocuparea unui loc "onorabil" în diverse ierarhii legate de şcoală. Adică ce şcoală alegem pentru Horia, ce învăţător s-ar califica pentru a ne educa copilul, în general, goana pentru înscrierea băiatului pe "cele mai cele" liste scrise şi nescrise. Şi asta doar din inerţia iscată prin pătrunderea noastră fizică în acest sistem ameţitor, România.

Abia aterizaţi acasă, am intrat fulgerător într-o horă (sau mai multe) aberantă a cărei paşi complicaţi nu ne-au mai permis luxul de a acţiona (auto)critic şi analitic, astfel că practic am fost târâţi în ea fără drept de apel. Şi am luat-o pas cu pas cu începutul. Am găsit "cea mai bună" şcoală din zonă, am ales "cel mai bun" învăţător pentru copilul nostru pe care l-am trimis la toate olimpiadele şi concursurile "faimoase" ale şcolii şi oraşului. Din fericire, partea cu ghilimelele nu a contat pentru noi iar asta numai şi numai pentru faptul că nu credem în existenţa "celui mai cel". Chiar dacă...

Şi totuşi, prin participarea lui Horica la concursurile de matematică, intrasem oarecum într-o febră, i-aş zice mai degrabă subfebră, care m-a pus pe gânduri. Copilul avea idei drăguţe de rezolvare a problemelor de matematică chiar dacă de cele mai multe ori protesta când venea vorba să lucrăm nişte exerciţii. Sau invers, strâmba des din nas la propunerile mele de a deschide culegerile, chiar dacă cu logica lui de copil vedea şi soluţii pe care eu le deduceam mai "babeste". Iar pentru a obţine performanţă este nevoie de ore bune zilnic de exerciţiu. Aşa cum mulţi copii o fac, împinşi de la spate.

Horica este un băiat care are pasiuni vechi şi noi. Matematica este o materie şcolară preferată, zice el, însă nu e o pasiune. Acum, al treilea an când merge la concursuri de matematică (de data asta doar la două), obţine încă rezultate foarte bune dar, mai important decât atât, se duce acolo fără stressul din anii trecuţi. Iar asta pentru că nu mai are ce presiune să preia de la mine sau noi. I-am spus şi i-am arătat că aşteptările noastre nu mai sunt legate de punctajele pe care le obţine ci sunt reprezentate doar de bucuria de a-l ajuta să înveţe să crească frumos.

S-ar putea deduce de mai sus că am găsit un comportament raţional care să ne scutească de neplăcerile ce ar veni din faptul că Horica a început să ia punctaje mici, nu-i aşa? Ei bine, tocmai m-a sunat de la şcoală şi mi-a spus că, datorită rezultatelor de la concursuri, a fost invitat şi ales în consiliul profesoral să reprezinte şcoala la un concurs de matematică!

On si click!

Primele poze făcute de Horica cu noul său Nikon de care e foarte încântat. La momentul respectiv nu citise cartea tehnică a aparatului şi nici nu urmase cursul de fotografie recomandat de Sabina. Astăzi a terminat de citit cartea şi aşteaptă să înceapă cursul.

Arat si mai tarziu, dupa curs, cateva "opere".


ul.

In parc la patinoar

Din nou cu patinele în picioare după doi ani! Înafară de faptul că am plătit poate ceva cam mult ca să patinăm iar dacă tot am plătit, am sperat( degeaba) să scăpam de frustrarea de a te împiedica de şanţurile (nu zgârieturile) de pe patinoar şi de senzaţia că patinoarul a fost plantat în mijlocul unei groape de gunoi, deci înafară de acestea a fost o dimineaţă foarte frumoasă mai ales că soarele a încălzit astăzi Bucureştiul.

Kiti a patinat, de fapt este exagerat să spun că a patinat, mai degrabă a alunecat cu patinele în picioare pe gheaţă, trasă de mâini de Alina sau de Alina şi de mine. La început s-a speriat (ea nu a mai patinat de trei ani), a luat o poziţie crispată a picioarelor pe care şi-a menţinut-o până la sfârşit pe gheaţă. Însă lacrimile de pe obraz nu s-au menţinut în ciuda năsucului curgător.



Horica, venit de la antrenamentul de tenis, a închiriat o pereche de patine, oricum nu mai are pentru că între timp i-a crescut piciorul. S-a bucurat mult în compania unui băieţel cu care s-a împrietenit într-o clipită, a alergat câteva zeci de ture, s-a mai şi oprit în grupul nostru lărgit şi cu nepatinatorii ca să fac o poză.

Felix a insistat să alerge pe patinoar (fără patine), i s-a permis să o facă însă a alunecat şi a căzut pe funduleţ lăsând patinoarul în urmă în plânsete calmate cu uşurinţă de mama lui. A descoperit muntisorii de zăpadă strânsă la marginea patinoarului şi s-a bucurat ca un alpinist pregătit în sfârşit să cucerească un nou pisc. Aşa că a urcat, alunecat, rostogolit, coborât, înotat fără încetare în zăpadă. Nu are sens să descriu cât de afectat de umezeală a ajuns acasă, spun doar atât: ca după un scurt duş!

Scrisoarea pentru Mos Craciun

Dragă Moş Crăciun,

După cum ştii eu îţi trimit în fiecare an o scrisoare în care eu îţi spun ce am dori noi, Horica, Kiti şi Felix.

Eu aş vrea:
-un telescop,
-o lanternă puternică,
-un kit de supravieţuire cu busolă.

Kiti şi-ar dori:
-lucruri educative şi ajutătoare la vindecarea ei de autism.

Felix şi-ar dori:
-un elicopter Bell Huey,
-o maşină,
-un camion de pompieri, toate de Lego + un pod.

Întotdeauna ai adus cele mai frumoase cadouri iar pentru că eu cred cu adevărat în Moş Crăciun aş mai dori o scrisoare de la tine. Te rog mult să-mi scrii!