Căprioara

Îl aud tot mai des cum și-o imaginează pe sora mai mică făcând activități firești pentru vârsta ei, o vede cu un smartphone în mână, scriind cu prietena ei, o desenează din vorbe ușor arogantă cu băieții și frații ei, apoi este convins că ar fi o jucătoare iscusită de tenis, fiindcă îi admiră constituția închegată, atletică, chiar abilă la matematică, pentru că îi cunoaște perseverența și ordinea după care tânjește și nu în ultimul rând aproape că îi identifică deschiderea față de muzică cu putința de a cânta la pian și cu vocea ei baritonală. Este firească această creionare imaginară și verbală pe care Horica i-o face fetei, cu toții trecem prin clipe de melancolie, iubirea pentru Kiti ne mângâie uneori visurile cu imagini idilice, retușate ale realității mai puțin caracterizate de simetrie. Totodată, aceste gânduri eliberatoare au darul de a-l 'linisti', așa cum se întâmplă întotdeauna când vorbești despre durerile tale, și de a-i întări încrederea că iubirea pentru surioara lui afectată de autism nu ține de fapt de închipuire, ci este foarte concretă, simplă, fiindcă nu rar se întâmplă să iasă din melancolie cu o autentică mărturisire a dragostei frățești, 'Doamne, ce ochi blânzi și moi de căprioară i-ai dat!'

Știu un loc unde, dacă nu ai bilet la concert, intri pe gratis

Sunt cu copiii mici în mașină de mai mult de o oră în dimineața asta (nu este trafic exagerat, însă mi-am uitat actele și banii acasă, așadar am făcut cale întoarsă), și, ca de obicei, realizez că Felix îmi spune o poveste foarte frumoasă de ceva vreme, iar eu, nici de data asta, n-am luat telefonul să-l înregistrez. Deși a adormit un pic mai greu aseară, fapt descoperit în dimineața asta, când am găsit mormane de haine și jucării scoase din dulapuri și aruncate în mijlocul camerei ei, Kiti a dormit bine toată noaptea până-n dimineață, mulțumesc, draga mea, uneori nopțile dormite pe de-a-ntregul de Kiti vin ca o binecuvântare asupra noastră, așadar în mica noastră excursie prelungită de nevoie am avut în mașină o Kiti surâzătoare, blândă, bună, ceea ce nu este neapărat un dat, iată de unde recunoștința mea. Povestea lui Felix a început ca într-un univers virtual de joc de calculator, ceea ce mi-a dat un oarecare gust amar și o apăsare stranie, percepții pe care le-am asociat cu visul meu din noapte, altă bizarerie cu noi la un hiperconcert de muzică clasică, într-un spațiu istoric cu ruine și mult praf, din care transpăreau amestecat izuri și viziuni epopeice. I-am sugerat povestasului nostru că spațiul creat de el are o încărcătură prea copleșitoare pentru mine, ce venea și din teribilul sentiment că mintea copiilor poate fi capturată uneori iremediabil de universurile perverse ale jocurilor de calculator, iar Felix a mutat empatic imediat planul poveștii sale pe mai prietenoasa și mai senina planetă a lui Spotu-dinozaur, acolo unde mai mulți puișori ai acestuia, mai exact douăzeci dintre ei, au pornit într-o călătorie luminoasă cu avionul către locul unde trupa de dinozauri Santana ținea un concert, astăzi, chiar la împlinirea a șase ani de către eroul său preferat. Întâmplările aventuroase ale echipei noastre sunt întotdeauna savuroase, chiar sunt, comicul lor vine din ingenioasa împletire a planurilor, real și imaginar. Mi-este greu să reiau întreaga lui poveste, dar am reținut ideea că pe planeta aceea, în cazul în care nu ai bilet la concert, intri pe gratis, că Santana-dinozaurii au invitat la concert un dinozaur extraterestru, cu trei capete și șase mâini, care cântă deodată la un pian electric, legat de o tobă electrică și de o chitară, tot electrică, că unul dintre frățiorii echipei excursioniste, din prea mult entuziasm pentru vederea vedetelor, a sărit în sus și s-a blocat cu ciocul său lung în tavan, fiind nevoit să urmărească întreg concertul în această imposibilă poziție, că alt frățior, am uitat din ce motiv, și-a ținut echilibrul cu ochii închiși, fiindcă, știi, când închizi ochii, îți pierzi echilibrul, că cel puțin patru fratiori au reușit să ajungă să urmărească concertul din culise și încă multe altele. Mi-a mai amintit de surioara cu probleme, și ea prezentă la concert, o dinozaurita cu două ciocuri, poate de frumusețe, care, deși cu ceva probleme, se descurcă optimist de bine în lumea lor, așa, ca o reflectare  duioasă a ceea ce Kiti ar putea deveni odată și odată. Apoi, de-a lungul poveștii, din timp în timp câte o întrebare-joc, gen, mami, tu crezi că acel dinozaur extraterestru era de fapt un puișor deghizat (după modelul Scooby-doo, probabil), o întrebare care cere neapărat un răspuns naiv, anume, da, desigur, răspuns care să aducă imediat dezvăluirea 'surpiza', plină de satisfacție copilărească, nu, era chiar unul real, îți dai seama de grozăvia acestei realități?

Calendar de advent, ziua 8

Copiii tânjesc după zăpadă, acum, că școala începe să împrumute deja din lejeritatea zilelor de vacanță, este tot ceea ce le lipsește, se visează deja înotând în zăpadă precum băiețelul din cartea de la Moș Nicolae, nici măcar jungla din povestea lui Felix nu mai e o junglă tipică, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că în jungla din China de pe planeta lui Spotu-dinozaurul anotimpurile sunt la cheremul povestitorului, însă povestitorul, la rândul lui, este la cheremul surorii sale, căci strigătul ei prelung și puternic lansat din timp în timp nu poate fi acoperit de glăscior subțire de povestitor înfocat, așa încât se mai supără și naratorul și pleacă, trântindu-ne în nasul nostru de auditoriu un neîmpăcat: 'am obosit să fac atâtea pauze din cauza lui Kiti!'.

O fotografie frumoasă, dintr-o iarnă frumoasă, într-o zi frumoasă, dar rece, de iarnă ce se pregătește, se pare, să își primească mult-așteptata pătură de zăpadă, ca să întâmpinăm cum se cuvine Crăciunul:

Zum-zum, ce dulce este trandafirul portocaliu!

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.
Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.
E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.
E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.
Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.


Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.
Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.
Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Scolaresti

 Numerele întregi negative nu sunt concepte intuitive, aşadar operaţiile cu ele , mai ales acum, la început, pot fi dificile pentru Horica. Mă rog, nu atât dificile cât solicitante pentru atenţia şi concentrarea de care e capabil după o zi aproape trecută. Catinca stă cu noi la masa din sufragerie şi ne priveşte uşor amuzată parcă ar zice sâc, sâc, pe mine nu mă-ntreaba nimeni de numere întregi. Horica îi înţelege motivul de amuzament şi îi mai aruncă câte o privire tăioasă surorii lui de parcă ea ar fi de vină pentru tot efortul ce îl depune el. Nu mai zic cât se enervează, râzând totuşi, când îl aude pe Felix care orbitează în jurul mesei zicând 'haide, Horrrica, că nu e greu'. E abia începutul noului semestru, perioada testelor şi olimpiadelor e în toi, astfel că elevii sunt provocaţi să înveţe şi să se întreacă. Fizica devine şi ea atrăgătoare odată cu introducerea noţiunilor de viteză, distanţă, timp şi a problemelor cu acestea. Horica s-a 'batut' cu mai mulţi colegi pentru un loc la tablă pentru rezolvarea unei astfel de probleme şi a câştigat dreptul de a păşi în faţa clasei după criteriul 'azi e 21, al 21-lea iese la tablă'. Bun şi criteriul ăsta, mai ales că a adus primul zece în catalog pe semestrul doi. Apoi, la romană, mi-a plăcut ce autoportret şi-a făcut pentru că a reuşit să fie obiectiv şi autoironic zicând "în oglindă văd o faţă cu trăsături frumoase dar banale, ochi căprui, păr şaten, dinţi strâmbi. Port întotdeauna ochelari Ray-ban pe nas şi am o freză de bleg. Deşi nu se văd în oglindă, am şi trăsături negative care vin din interior, sunt arogant uneori şi leneş. Mă caracterizează foarte bine versurile piesei 'Heartbreaker" a trupei Led Zeppelin." Sau cam aşa ceva. Horica, the good, old, funny, smart, responsible Horica.

Frici

Treceam timp de-o suflare, strângând din dinţi şi apăsând zgomotos paşii de podea, de camera bibliotecii luminată natural doar de un ochi ascuns de ferestre ca să ajung la baie. Cu cât noaptea era mai aproape, cu atât suflarea era mai scurtă. Drumul înapoi spre camera de zi era parcurs chiar mai fulgerător de-atât iar odată aflată în faţa uşii despărţitoare dintre spaimă şi siguranţă, paşii fugareţi se metamorfozau într-un salt uriaş direct în barca de salvare, camera de zi luminată şi populată. Asta se întâmpla când eram mică, dacă mică se poate numi chiar şi spre vârsta de 16-17 ani. Tot ca mine, Felix a fost aproape terifiat în zilele astea de locuri uşor mai îndepărtate de zona in care ne aflam ceilalti membri ai familiei iar odată cu înserarea vizitele la baie au devenit motive solide de plâns şi teamă. Degeaba i-am tot explicat că nu există monştri sau krampusi, de ăştia din urmă a avut Horica grijă să îi citească sâmbătă la prima oră a dimineţii, degeaba i-am demonstrat cum mă avânt neînfricată în necunoscutul întunericului din camerele casei noastre, că tot nu am reuşit să-i alungăm fricile. M-a rugat să îi repet că monştri nu există iar eu mi-am întărit enunţul spunându-i că, de fapt, nici măcar dinozauri nu există dar s-a revoltat strigând 'ba da, există dinozauri buni la noi în România!'.Totuşi la culcare l-am mai domolit trăgând uşor draperia câteva zeci de centimetri permiţându-i becului aprins al străzii să-şi arunce nişte ochi şi în pătuţul lui Felix. Din fericire, obosit cum e la 7 jumate seara, nici n-am apucat să ies de la duş bine că i-am şi auzit respiraţia ritmică din somn.

Toti deodata

A ştiut că mergem la vaccinare şi şi-a pus ochelarii de soare pe nas "ca să nu mă recunoască nimeni". Din păcate pentru el l-au recunoscut şi l-au înţepat.

Kiti nu s-a ascuns în spatele niciunei perechi de ochelari întunecaţi. Şi-a primit înţepătura strâmbând uşor din nas şi atât. Mai târziu, poate moleşită după vaccin, şi-a lăsat drăgăstoasă obrazul pufos pe umărul meu stâng. I-am mângâiat celălalt obraz, de fapt i-am acoperit obrazul cu palma cât am putut de fin, aşa ca să-i simt toată rotunjimea. M-a acceptat.

Şi ca să rezolv dintr-o mişcare toate problemele medicale ale copiilor, l-am adus şi pe Horica la vizita bianuală la oftalmolog şi cu asta am reuşit să ne facem auziţi. Când se joacă cei doi băieţi împreună îi văd mai apropiaţi de vârstă, Felix parcă creşte brusc cu 2-3 ani, Horica parcă se face mai mic tot cam cu atâta. Şi fiindcă sunt cam la fel, se întrec să acapareze aceeaşi jucărie. În micul spaţiu de joacă din clinică sunt destule jucării, chiar prea multe încât să o atragă şi pe Kiti printre ele. Pe când băieţii călăreau măgari, cai de iarbă , foci, Kiti stătea pe scaun lângă mine şi îi urmărea interesată. Totuşi, din timp în timp, se ridica brusc, ferindu-şi anticipatoriu braţul ca să nu o reţin eu pe scaun, şi păşea hotărâtă spre câte o jucărie pe care o lua şi o reaşeza într-o lumină mult mai agreabilă, cel puţin pentru ea. Apoi revenea la scaunul ei cu aerul că a mai rezolvat o problemă. Ce fel de ordine îi asigură confort vizual e greu de stabilit, cel puţin după astfel de gesturi.

Iarba verde

Kiti s-a lăsat pe tânjeală cu învăţatul în ultima vreme. Nu e vina ei, ea ar fi dispusă şi în miez de noapte la o lecţie. Pentru că ajunge să-i spun 'trezeste-te, Kiti' ca ea să se trezească şi să pornească. Asta-i partea bună, să-i zicem, atâta timp cât instructorul nu abuzează, a efectelor terapiei. Pentru că n-aş trezi-o în miez de noapte pentru o lecţie. Ha! Partea cu minus se vede după ce, obişnuită să răspundă prompt diferitelor cerinţe, răspunde împotriva voinţei ei şi devine frustrată de atâta complianţă.

Oricum, pauzele lui Kiti sunt prilejuri de interacţiuni mai lungi cu mine şi fraţii ei (cu tati care soseşte acasă după programul zilnic al lui Kiti conexiunile sunt constante). Felix descoperă jocul din orice, aşa cum se întâmplă cu copiii de 3-4 ani. Aşa că se amuză teribil să o imite pe Kiti iar ceea ce e aproape şi mai bine e că şi Kiti se lasă imitată cu mare bucurie. De fapt îi oferă piticului material de copiat intenţionat, aş paria pe asta, atât de mult îi place jocul cu Felix.

Horica a participat sâmbătă la ultima fază a concursului de matematică Arhimede iar dintre subiectele primite încă îmi mai bat capul cu o problemă. E de clasa a cincea şi nu pot să-mi imaginez decât o soluţie foarte simplă (cât de complicată poate fi dacă se presupune că un elev de-a cincea, cu instrumentele pe care le deţine la acest nivel, ar trebui să o rezolve) dar care nu îmi vine în minte chinuindu-mă. A crescut într-atât nivelul de complexitate a problemelor pentru copii de 10 ani sau a scăzut cumva alt nivel, nu spui care? Probabil puţin din fiecare, ca să fiu optimistă.

I-am dat lui Kiti parfumul meu, Pamplelune de Guerlain, e cert că trăieşte cu intensitate predominant într-o lume senzorială, motiv pentru care mi-am găsit un altul care îmi place mult. De fapt am ales două, din aceeaşi gamă cu cel vechi, unul cuarome de mandarine şi busuioc, celălalt cu miros de iarbă verde. N-am găsit un criteriu mai bun de alegere decât acela că deoarece iarba verde e pe cale să răsară din pământul autentic de pădure din curtea noastră, ca atare voi mirosi iarbă verde în curând, trebuie să aleg parfumul cu mandarine şi busuioc. Ceea ce am şi făcut. De-acum, de câte ori mă voi plimba alături de Kiti, vor zbura fluturaşii în jurul nostru.

Între timp Felix ''rotundeste'' (i.e. învârte) un volan şi turuie fraze lungi cu înţeles absurd şi comic în locul motorului, Kiti îşi toceşte la propriu coatele de băncile şcolii şi Horica îşi termină temele începute aseară. Iar eu, după ce închid laptopul,fug în grădină să caut primul firicel de iarbă verde.

Dragute

Horica joacă tenis la perete alături de un băiat pe care abia l-a cunoscut şi care îl întreabă dacă are 'ai di de mes' poate or mai povesti diverse când şi când. Horica îi răspunde că are dar că foloseşte messengerul mai rar, cam o dată la cinci ani. Băiatul se opreşte şi îi aruncă o privire perplexă utilizatorului sporadic de messenger, gen 'oare ce extraterestru mai e şi asta'?

Dacă treceţi zilele astea pe la Carrefour veţi avea 'sansa' să treceţi simbolic prin poarta magică. Horica abia aşteaptă chitanţa de la casă pentru a se grăbi să câştige simplu nişte bani la poarta magică pentru a-şi cumpara mult-dorita hartă a lumii de la Ikea. N-a avut noroc de bani ci doar de un minidialog hilar cu portarul magic care l-a întrebat: 'sunteti persoană fizică?'. Horica i-a răspuns: 'nu ştiu dar probabil că da din moment ce joc tenis aproape în fiecare zi!'

Kiti are din această vacanţă două experienţe de viaţă noi. Prima, înainte cu o zi de vacanţă a fost la coafor unde a avut parte de un tratament complet cu vopsit 4 şuviţe, aşteptat, spălat, tuns şi coafat. S-a comportat admirabil doar la un moment dat, de oboseală, şi-a ridicat picioarele sus pe scaun într-o poziţie care l-a făcut pe frizer să exclame: 'ce fiţoasă e!'

A doua experienţă a fost vizita la medicul dentist, bunicul ei, unde a deschis guriţa cuminte de câte ori a fost nevoie pentru un tratament preventiv anticarie. La început părea speriată uşor, apoi s-a relaxat şi l-am convins pe tata că trebuie să stea şi pe scaunul stomatologic dacă a stat la coafor. Păi nu?

Şi Felix, despre el am întotdeauna ceva de scris, tocmai o alintă fără încetare pe surioara lui spunându-i Brownie. De ce îi zici aşa? Pentru că are culoarea lui Brownie (căţeluşul lui de pluş) şi e scumpă ca el. O declaraţie de dragoste fără cusur!

Rebela

Suntem vedete! Cine ne-a prins reprezentaţia de astăzi nu ne uită uşor. Spectacolul a fost viu, pasional, când actorul îşi joacă propriul rol efectul este maxim. Aplauze nu am stârnit însă privirile spectatorilor ne-au dat certitudinea că mesajul transmis a fost pătrunzător. Pe scenă- un copil şi încă doi, Kiti şi fraţii ei. Alături- un adult, eu. Scena- culoarele înguste dintre rafturile cu lampadare şi veioze ale unui magazin. Copilul plânge şi ţipă iar ţipetele sunt sfâşietoare. Chiar aşa, sfâşietoare. Recunosc, nu sunt în picioare sută la sută. Mă aplec un picuţ sub dramatismul situaţiei. Mă îngreunează şi privirile, dealtfel de înţeles, spectatorilor. Ei trec ca pe o bandă rulantă prin faţa culoarului unde ne-am făcut pitici aşezându-ne pe un grătar de lemn menit să susţină cutiile mari cu lămpi. Aici pare că durerea lui Kiti este mai blândă cu ea dar şi cu noi. Fraţii sunt cortină semitransparentă pentru noi. Horia, mai mare şi cu mai multă istorie în spate, îşi vede de gândurile şi interesele sale, acum îşi caută pe rafturi "frânghia visurilor sale". Felix însă , cu perspectivă de om mare cocoţat în căruciorul de marfă, o roagă aproape plângând pe Kiti să tacă, îl dor urechile. O rog şi eu să tacă, spectacolul, deşi apreciat la adevărata lui valoare, nu e deloc comic şi e duminică, lumea vrea să alunge deprimarea acumulată spre sfârşitul săptămânii. Kiti îmi ascultă rugămintea însă imediat îşi ascultă şi durerea. Aaaaaaaa, un nou hohot. Cel puţin bucăţile de lemn ce îi ţin corpuşorul îi adună membrele pe lângă trup ca un leagăn îngust şi asta pare să-i aducă uşor-uşor liniştea. Acum îi las pe toţi trei acolo, Horia urmărind cu grijă orice mişcare, Felix cărându-i palme şi pumni prieteneşti lui Horica iar Kiti stând semiintinsa pe patul de lemn improvizat şi adoptat. Caut nişte obiecte, trebuie să le iau cât mai repede, la ora prânzului am întâlnire cu consultantul pentru programul lui Kiti, tati e în acelaşi magazin, puţin în spate, la el rumoarea dată de spectacol n-a ajuns, curenţii sunt într-un singur sens.

E greu de spus nu atât de ce se supără ci mai ales când se întâmplă. "E rebelă", zice Horica despre ea. Ce-i drept, se apropie de o vârstă la care poţi să te aştepţi din partea unui copil să fie rebel. Se poate întâmpla chiar şi când criza este acompaniată de vorbe. Dar îţi dă un sentiment frustrant de neputinţă.

Pe drumul spre casă e linişte, ne mai aminteşte Kiti doar din când în când de supărarea ei cu câte un "aiaia". Acasă uit complet de supărare, cum altfel când Kiti râde şi se joacă complet relaxată? Lucrează bine, demonstrează că şi-a învăţat lecţia în faţa consultantului. Horica şi Felix nu au ce uita, "aşa e ea", Kiti.

Eu şi copiii mei

Îmi e nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu e momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una "fără nimic" aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, "apă". Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, "te pupă puiul tău!".

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

La multi ani!

Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa "a prins" şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare. Prin comparaţie. Astfel că tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri că pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul aşa cum era şi de aşteptat în acest caz.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M, a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar pe astea le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari sunt pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge poate la piscină. Ne mai gândim. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Improvizatie

1 iunie la grădiniţă este o zi deosebită. Cântece, baloane, gălăgie, voci de copii, agitaţie, dans şi tot ce mai aduce o petrecere cu şi pentru copii.

Copiii să vină costumaţi de 1 iunie, ne-a spus educatoarea. Kiti nu are un costum de carnaval, încă nu a participat la o astfel de serbare. Astfel că de dimineaţă am început să ne îmbrăcăm fără un plan gândit în prealabil, ci ne-am lăsat conduşi de imaginaţie şi de ceea ce fiecare piesă sau accesoriu adăugat pe Kiti ne inspiră. Am deschis cele patru uşi ale dulapului lui Kiti şi am inspectat fiecare raft cu atenţie. Hmmm, rochia albastră cu multe floricele ar putea fi o variantă. Ce spui , Kiti? Un zâmbet a fost răspunsul primit. Nu, uite o fustă largă, roşie cu nişte modele pe ea, hai s-o îmbrăcăm.

Dacă adăugăm o cămaşă albă sau roz (pe astea mi-au căzut ochii) Kiti ar arăta ca o fetiţă cuminte, ceea ce şi e, delicată, deasemenea, perfect asortată, nicidecum costumată. Le dăm jos. Dar, cămaşa roşie cu flori mari? Da, iată o combinaţie complet nepotrivită, însă cam prea nepotrivită!

Găsim până la urmă şi bluza bună care să-i asigure şi confort şi contrastul ideal din punct de vedere cantitativ: nici prea mult, nici prea puţin neasortat: un tricou lărguţ, lunguţ, cu dungi orizontale albe şi roşii.

Aruncăm pe deasupra tricoului ales cu grijă o bluză mare, largă, vaporoasă cu zeci de modelase şi tot felul de alte elemente decorative cu multe nuanţe de verde, galben şi negru, împrumutată din dulapul mamei, adică al meu şi îi calmăm vaporii degajaţi cu un fular lat şi legat strâns în jurul taliei, cu capetele atârnate în spate.

Încălţăm fetiţa Kiti cu şosete multicolore, gen ca nuca-n perete dacă mai era nevoie, lungi aproape până la genunchi şi îi dăm spre încălţare balerini mov subţiri şi fini (!!!). Wow!

Ceva lipseşte...ia să vedem. Gata, ştiu! Un păr lung se pretează întotdeauna la acţiunea de tapare în direcţii diferite şi cu intensitate mare, deasemenea la un pumn de gel din tubul lui tati şi am economisit isteţ şi îndemânatic banii de perucă. Dacă îl mai şi strângem lejer într-un vârf mititel spre creştetul capului şi îi adăugăm un şiret pe post de cordeluţă ca să ţină partea de deasupra frunţii aplatizată, dându-i drumul părului încurcat să se exprime nervos în spate, am văzut şi unde am ajuns. Kiti seamănă cu o cântăreaţă pop, Amy Winehouse, sorry acesteia pentru comparaţia imaginii ei cu un costum de carnaval!

Îi place şi ei, zâmbeşte, râde. Felix e vesel, ca de obicei, îi place şi lui "costumul" lui Kiti.
Distracţie plăcută!

Povestea piticului care voia sa fie mare (2)

E clar, nu poţi să o întrebi pe Kiti cum îl cheamă pe fratele ei mai mic de faţă cu subiectul întrebării (adică complementul). De ce? Simplu, pentru că trebuie să-l identifice cumva Kiti şi atunci spui MIC. Nu, cuvântul ăsta nu-i place asociat cu persoana lui. Felix nu e mic, categoric, nu e mic!

Nici măcar în toiul infernalo-zgomotos al unei dispute frăţeşti tranzitorii, când limitele răbdării lui Horia sunt atinse prin erupţia vulcanica a scolarescului "ciocu' mic!", Felix ţine să replice dintr-o singură suflare "CIOCU' MAIEEE!!!".

Că aşa sunt fraţii mai întotdeauna, Horia, cum am spus şi aici , ţine să precizeze aspectul: el e mare, Felix e mic. Însă nu o face atât de explicit. Este suficient de subtil astfel încât să mulţumească ambele părţi conflictuale. "Eu sunt opusul lui mic, tu eşti opusul lui mare!". "Da, da, tu eţi oputul lui pinc, eu tunt oputul lui maie!, HA,HA", iar HA-urile lui Felix sunt mult mai mari şi mai pline de satisfacţie decât pot exprima nişte liniuţe pe pagina asta!

... (adică, probabil va urma şi episodul 3)

Fulgere

Cand energia se tot strange in corpul devenit neincapator te astepti sa izbucneasca cumva.

Kiti si programul ei! Un program fara sport este prost. Cum pot unii parinti sa refuze sportul pentru copiii lor?

Iat-o cat de hotarat se misca prin toata casa! Ba in bucatarie, ba in dormitoare, spre hol si inapoi. Are pasul apasat, hotararea lui te da la o parte din calea-i, doar nu vrei sa te calce locomotiva:)!

Este sportul ei. Trebuie sa-l scoatem outdoor! Atasam si niste roti la picioarele hotarate. Sa nu indrazneasca vreun cineva sa vina cu interdictia "nu cu role!" in parc! Dar asta in vacanta. Acum nu e infrastructura. Fata e mare, mama are obligatii, fetele ajutatoare sunt tot mai mici.

"Vrrrr", zboara cate o masinuta pe langa capul meu. Curios cu aruncatul. Evolueaza si el. E mai stilat, mai sigur, mai selectiv. Practice makes perfect.

Si am dansat ca asa a vrut ea. Nici eu nu eram contra. I-a placut ca nici nu l-a vazut pe tati cand a intrat pe usa. El nu s-a suparat, n-a avut timp, ii sarise deja un prichindel in brate.

Nu vrea sa te loveasca. Te ocoleste, sinele ei sunt magice, se muta odata cu aparitia unui obstacol. Timpul nu-l poate sunta. E tarziu, fugim. Apoi revenim. Zi buna!

Va invit la dans

Astazi am doi clienti pentru tuns. Baietii mei.

Cel mare nu mai poate amana momentul, doar maine incepe scoala si, desi abia se termina vacanta, in curand incepe cealalta vacanta(!?!), cea cu sporturile de iarna. Iar daca e vorba de sporturi cu casca pe cap, e vorba si de intentia de a isi usura mentinerea igienei capului.

Cel mic trebuie tuns din cel putin doua motive:
primul, ca atunci cand e ciufulit isi indreapta cu grija parul fiindca "nu-mi paace chetzul",
al doilea, ca lungimea mai mare a parului a fost observata si de Kiti care, doar de drag si numai cu intentii de joaca, il apuca de par cu o mana incordata de bucurie si il trage invitandu-l la joaca. Auci!

Pai, cum si cand si de ce? Sa vedem:
Kiti se antreneaza intensiv, ca o campioana. Nu isi pregateste participarea la vreun concurs. Este felul ei invatat de-a fi. Antrenamente intensive. Ii place, nu-i place, merge mai departe. Cum asa? Pai, ce nu-i place (speram noi) devine cu timpul ceea ce-i place, astfel ca are motivatie sa continue. Mai usor sau mai greu, trece niveluri. E ca intr-un joc. Un joc fara niveluri prestabilite. Dar daca nu sunt prestabilite, cum ne dam seama ca l-a atins? Oooo, este evident, nu exista dubiu. Spuneti si voi: cand o fetita de 7 ani jumatate pentru care interactiunile cu fratii ei sunt limitate la atingeri timide de durata scurta pana la un anumit punct, dupa care brusc, in vacanta sarbatorii de Craciun si a anului nou, stimulata de acorduri muzicale (cunoscute, ce-i drept), isi invita ambii frati la dans si ii mentine animati mai mult de o ora intreaga, doua seri la rand, nu e asta un alt nivel? Noi credem ca da!

Nici nu stiu cine a inceput dansul. Traduceam linistita pe canapea o povestioara cand o aud pe Kiti tipand de bucurie. Ridic ochii si o vad. Zambeste la maximum, cu toti dintii ei de toate dimensiunile si cu spatiile edentate de fetita de peste 7 ani. Iiii-aeste din toate celulele. Bucuria e mare, atat de mare ca mai scapa si cu cate o zgarietura pe obraz sau cu o muscatura a mainii. Si topaie a dans. Entuziasmul baietilor este si el pe masura, doar nu e greu sa provoci niste copii sa sara, sa danseze, sa se joace. Kiti il apuca pe Horia de brate, maini si il trage spre ea. Topaie impreuna, se invart, se tin de maini, rad si tipa. Apoi se apropie de Felix.Il cheama si pe el. E mai la indemana capul decat mainile lui. Asa ca il apuca bine, sanatos si il tage, nesanatos. Auuuu, striga el si vine plangand la mine. Kiti insa il urmareste. Il vrea si pe el la dans. Fuuugi, ca vine. Nuuuu, striga el, fugind in jurul camerei si aranjandu-si "chetzul", ajuns astfel intr-un mod destul de brutal. Insa neintentionat astfel. Se duce pana la urma si el, tinandu-si "chetzul". Noi radem, rad si ei, muzica isi vede de drum.

Chiar ca a trecut ceva timp de cand se joaca astfel! E incredibil! Bunicii care sunt si ei in camera sunt uimiti si incantati. O vad astfel pentru prima oara pe Kiti. Nu e minunat?

Binenteles ca am sarit imediat dupa telefonul mobil(cel mai la indemana) ca sa folosesc camera lui de pozat si filmat. Aici in dreapta, dupa dans, odihnindu-se pe treapta dintre camere. Observati cine s-a asezat in fata celor doi baieti? E pisicuta Kiti!

"Buna ziua, eu sunt Kiti!"

Daca pana de curand interactiunile lui Kiti cu fratii ei s-au aflat strict sub controlul nostru, mai nou observ reactii spontane de la ea spre ei.
Pe cel mic il apuca stangaci de mana sau umar sau cap si il duce (mai bine spus il impinge) intr-o plimbare catre usa de la intrare si inapoi.
Alteori intentia ei este si mai indrazneata, ea ne(mai)multumindu-se doar cu o plimbare ci o transforma intr-o veritabila urmarire in fuga. Care e incarcata de emotii: surpriza cand il vede in urma ei, teama de a fi prinsa cand se apropie prea tare de ea, infiorare insotita de chiot cand este incoltita, apoi bucuria de a relua ciclul.
Cu fratele mai mare interactiunile sunt mai "misterioase", mai subtile. Ele sunt pure declaratii de dragoste: imbratisari tandre uneori, puternice alteori si intentii de atragerea atentiei cand H este prea absorbit de vreo activitate.
Iar celor doi frati laolalta Kiti li se alatura pentru a"dansa".

Insa toate reactiile care o apropie de asa-zisa "normalitate" par incomplete. Si chiar sunt. Cand danseaza o face cu ochii in pamant, cand se joaca cu mingea o arunca si o prinde cu jumatate de corp, cand rade e pentru un timp prea scurt. E ca si cum s-ar simti vinovata fata de propria constiinta. Vinovata pentru ca rade, vinovata pentru ca bucuria ei are impact puternic, vinovata pentru ca isi tradeaza propriul sine pe care ar vrea si n-ar vrea sa-l tradeze.

E un proces de adaptare. E unul greu, anevoios. A inceput fara acordul ei si continua poate o farama si cu voia ei. E bine asa, e rau? Nu stiu! Dar va fi mai usor pentru ea, noi asta speram.