Șaisprezece

Astăzi este ziua lui, însă în clipa în care scriu asta, Horica n-are încă șaisprezece ani. Duce bomboane de ciocolată la tenis, iar unei fete i se pare ireal să fie astăzi ziua lui. Noi râdem, fiindcă uimirea fetei este nevinovată, dar o înțeleg, într-un număr covârșitor de cazuri, copiii nu împlinesc vârste noi în miezul antrenamentului de tenis. Ciocolata se menține în stare să stârnească poftele, deși se anunță cod roșu prin telefon. Telefonul nu contenește să-mi aducă și mesaje încărcate de urări bune pentru băieți și familia lor, mulțumesc. Șaisprezece, sweet șaisprezece, cum bine zice cântărețul. Și mie însămi îmi pare ireală această vârstă. Șaisprezece, trebuie să mă obișnuiesc. Partea imediat bună este că la șaisprezece ani găsești în sertarul cu mărunțișuri din bucătărie cu siguranță măcar un unu-lumânărică. Pentru șase nu-mi fac griji, ieri Felix a împlinit nouă ani. Partea cu adevărat bună este că înspre șaisprezece ani, adolescentul începe să se iubească, ca atare să-și îngăduie să fie complet, cu gingășii copilărești și cu purtări pline de maturitate. Între timp facebook-ul nu funcționează sau funcționează defectuos, însă ajunge totuși să-i facă lui Horica observația că vreo câteva zeci de persoane s-au gândit deja la el de ziua lui. Până să afle cine și ce, dar mai ales cine, mă liniștește că nu-i prea pasă cine îi scrie, fiindcă nu într-o urare de 'LMA' stă astăzi prietenia. Are dreptate, în ziua de azi nici prietenia nu mai e statornică precum era odată. Desigur însă că-i pasă, sufletelor de artiști le pasă întotdeauna, slavă Domnului. Îi datorăm încă două treimi din darul pe care suntem binecuvântați să putem să i-l facem. Până la orele nouăsprezece ale zilei avem toată înțelegerea din lume, fiindcă abia atunci se împlinesc cei șaisprezece ani lăudați, apoi o avem desăvârșită pe a băiatului. 'Te iubesc, Horica', îl îmbrățișează Felix din senin, parcă într-o tainică conspirație a celor născuți sub aceleași configurații stelare. 'Bine, bine, dar păstrează distanța în public', îl îndepărtează cu delicatețe Horica din îmbrățișare. La mulți ani, iubire! 

Pui mic

Se întâmplă seară de seară fierbinte de vară o simetrie intuitivă la masa de ping pong, adolescentul- cu nevoia colosală de a-și învinge maestrul, cunoscut și ca mama- și copilul, care e trist la gândul că ar putea să mă bată la un moment dat. Fac destule zilele astea excesive, fac, fie și ping pong, și fac, așa încât ajung la calculator către zece seara, ceea ce nu e neapărat rău, nu e nici bine, în primul rând fiindcă nu e. Astăzi am vânat o coțofană în dormitor. Nu, nu am vânat-o din dormitor, ci, chiar așa, în. 'Dormitorul care a scăpat de gainat' mi-ar fi plăcut să-mi intitulez o nuvelă vânătorească. Dar nu, fiindcă, simplu, n-a scăpat. N-am vânat-o singură, de ce să fiu necinstită, eu doar m-am învelit într-un fotoliu de răchită de la Ikea din cap până-n picioare, de am îndrăznit să intru în dormitorul cu coțofana care se dădea cu capul de toți pereții și bombănea ascuțit de zor, ca să deschid ușa balconului, doar-doar o ieși nevătămată. Ascuțit, da, cioc avea, în plus, un cioc căscat, de frică sau amenințător. N-aș fi crezut că fotoliul de răchită de la Ikea îmi stă atât de bine, bravo Ikea! În schimb, soldatul Horica cu cască pe cap și pătură de prins coțofene în mâini a avut rolul său decisiv, fiindcă există curent, contrar opiniei postmoderniștilor români, ce susțin fălos, curentul e o făcătură! Să mă explic. Omulețul cu cască și pătură s-a comportat precum un nebun ce-și apără regina într-o rundă de șah, întrucât din cauza curentului, CURENTULUI, calea reginei se tot inchidea, iar nebunul trebuia s-o tina. Pelerina de pe bratele sale se subintelege. Regina-coțofană nu s-a dat cu capul de pereți zadarnic, fiindcă în cele din urmă a nimerit peretele cu ușa ținută de valet. Valetul a purtat ochelari în locul lentilelor de contact de teama coțofenei căscate cam prea ascuțit. După ce a pornit a zbura și a încetat a se mai zbate, noi am rămăși triști cu găinații și nedumeriți asupra cui îi revine lașitatea cea mai mare. Eu am găsit o soluție la problemă, firește, doar ăsta mi-e jobul, fiindcă serviciu n-am, și anume că nu e drept să comparăm două lașități, cum nu e cinstit nici să compari oamenii între ei, chiar dacă unora le place comparația (mereu mă gândesc în context concordant la inscripția unuia pe fereastra buticului său, 'avem sirop dublu dulce'). Ziceam că fac, dar nu sunt singura care face. Uite, Felix se pregătește chiar în clipa asta, deși doarme adânc, să facă nouă (9) ani. Somnul său nu doar că nu-l împiedică să facă, ba, dată fiind natura umană, îl face mai abitir să facă. Până să facă facă nouă (9) ani, el a tot fost vesel vesel vesel trist și iarăși. Abia acum înțeleg. E modelul premergător vârstei de nouă ani. Știu că nu este meritul meu exclusiv că mă iubește într-atât de mult încât să-mi ierte orice exces, "ești o delicată!", fiindcă pot fi enervant de excesivă. Și eu îl iubesc mult, mult, dar nu de-asta îl bat constant la tenis de masă. Imediat ce va face nouă (9) ani, îi voi ura La Mulți Ani cu tot sufletul și îi voi dori să treacă pe model nou, vesel vesel vesel vesel vesel trist și de la capăt. Nu, n-am trișat cu un vesel în plus, e doar o marjă de siguranță, un mic spațiu pentru păstrarea sănătoasă a delicateței sale. Mai sunt patruzecisicinci de minute pana atunci. Rastimp ma duc la un concert cu niste tipi plapanzi, mult mai plapanzi decat Robbie Williams, dar cam tot atat de lenesi. In curte.

Odor

Aud cum se împăunează că li se încadrează odoarele, mereu trec linii, ba le mai și sar pe câte unele, dar mie îmi displace ca mirosul putregăios toată împărțirea asta în trepte a copilăriei, peste care să ne împingem repejor copiii, mânați de la spate ca niște bidivii antrenați și resemnați, mi se insinuează prin mucoasa încercată a nasului de mamă aerele astea netoate, de mă ia cu amețeală, căci, n-am încotro nici eu, sunt menită în viața asta să număr asistată calupurile în care trebuie să se facă mari, amăgindu-mă că în fiecare ale lor diplome de absolvire stă iertarea mea de părinte haotic, spun astea fiindca-mi duhnește astăzi a melancolie observația brutală a băiatului mare că a trecut jumătate de liceu, Dumnezeule! îmi  rămâne totuși să mulțumesc pentu optimismul cu care cred cu toată ființa mea că jumătatea de care spune el este măcar jumatatea mai scurtă!

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Perspective

 Dialog între mamă și fiu, sclifositi amândoi.
 
 -Sunt delicioși ardeii tăi umpluți!
 -??? se miră mama, apoi zâmbește timid.
 -Sunt chiar mai buni decât ai lui Ica, argumentează Horica, iar mama încearcă o explicație:
 -Ică îi face mai uscați, ai ei sunt mai fazi.
 -Nu, ai tăi sunt fazi!
 -Hei, știi ce înseamnă fad? Fără gust, crede mama că băiatul confundă cuvintele.
 -Da, știu ce înseamnă, de-asta îmi plac ardeii tăi, pentru că sunt fazi și pot să le pun sare câtă vreau!
 -Aha, deci îți plac mâncărurile fără gust, măcar știi o treabă!
 -Da, nu-mi plac jumătățile de măsură, ha, ha, ha.
 -Da, ha, ha.

Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Welcome Mr. Krish!

'A sosit Krish', a anunțat miss Maria cu vocea ei subțire și dulce de copil, zâmbind larg, cum zâmbește în orice imagine cu chipul ei din memoria mea, a anunțat în fața clasei ei sau familiei ei, întrucât, în afară de acești copii mici, doar mama ei și încă două pisici o așteptau acasă. Copiii au amuțit surprinși pentru câteva clipe, apoi au dus surprinderea în tot felul de expresii sufletești și verbale, curiozitate, tăcere, vorbărie, șovăială, entuziasm, toate unindu-se într-un murmur scump, firesc copilăresc. Miss Maria a ieșit doi pași afară din clasă și a revenit imediat, zâmbind desigur, îmbrățișând un băiețel cât un degețel, chiar mai mărunțel decât era în realitate, fiindcă timiditatea îl făcea să pară astfel. Băiatul, fiul unei familii de indieni abia sosită în Europa, nu înțelegea nici limba celorlalți copii, nici suficient de limpede zâmbetul Mariei, nu pentru că acesta nu ar fi fost unul dintre cele mai autentice zâmbete din lume, depun mărturie pentru asta, ci pentru că el se săvârșea poate la o înălțime prea mare pentru micuțul Krish. De aceea băiatului îi clocoteau lacrimile pe canalele lor de scurgere de tristețea propriului său exil inițiatic. În acel moment, un copilaș din familia Mariei s-a ridicat sfătos din grup, era un băiețel înalt, subțirel și blonduț, și, prietenos și protector, s-a îndreptat către micuțul indian și i-a înconjurat umerii cu un braț, spunându-i: 'bine-ai venit, domnule Krish!'. Iar Krish a început brusc să înțeleagă limba care se vorbea în familia domnișoarei Maria, știu asta, fiindcă lacrimile nu i s-au mai tulburat, ci au căzut înapoi de unde au venit și Krish a surâs. Îmbrățișarea lui Horica către domnul Krish nu se va pierde niciodată, rămâne vie în amintire si fotografie, ca zâmbetul și glasul de zână ale Mariei.

  

  

*Amintire stârnită de textul acesta frumos.

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Spre Crăciun cu spirit vesel-20 decembrie

Jingle bells în așteptarea Crăciunului, interpretat ad-hoc de Felix-pian și Horica-chitară . Enjoy!

Spre Crăciun cu spirit vesel-15 decembrie

Băiatul, amabil, îmi dă cafeaua și mă întreabă dacă sunt pregătită de Crăciun, eu iau cafeaua și îi răspund, tot cordial, că oarecum sunt pregătită și chiar sunt, desigur, oarecum, îmi rămâne doar să duc mașina la reparat, o duc, primesc în schimb o alta, alt băiat îmi arată cum se pornește motorul cu cheia care nu mai este cheie, ci o cutiuță drăgălașă, îmi cere ca înainte de a apăsa cutiuța să calc ambreiajul, eu calc frâna, 'aceea este frâna', îmi spune, eu râd și socotesc în minte mai mult de cincisprezece ani de când conduc aproape zilnic, cu frână și ambreiaj sub câte un picior, bineînțeles, Horica mă mustră, lui nu-i plac aiuriții, oare ce va crede domnul despre tine, Mutti, îl liniștesc, orice-ar crede, se înșală, apoi pornim în drumul nostru.
 
 
O declarație de dragoste a marelui poet chilian Pablo Neruda către Matilde Urrutia, soția sa, din volumul de memorii, 'Marturisesc că am trait'. "Tot ce simt pentru ea aflați în 'O sută de sonete de dragoste'. Sonete mărturisind ce înseamnă ea pentru mine. Pământul și viața ne-au unit. (...) Eu îi dedic tot ce scriu și ce am. Nu e prea mult, dar e mulțumită.
O privesc acum afundându-și pantofii mici în straturile din grădină și mâinile delicate în sufletul plantei.
Cu mâini și picioare, cu ochi și glas mi-a adus toate rădăcinile, toate florile și toate fructele parfumate ale fericirii."


Sunt pregătită pentru Crăciun, îmi zic mai sigură pe mine acum, ajunsă acasă, în această oază luminoasă și divin parfumată a sufletului. Al meu, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-13 decembrie

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

Căprioara

Îl aud tot mai des cum și-o imaginează pe sora mai mică făcând activități firești pentru vârsta ei, o vede cu un smartphone în mână, scriind cu prietena ei, o desenează din vorbe ușor arogantă cu băieții și frații ei, apoi este convins că ar fi o jucătoare iscusită de tenis, fiindcă îi admiră constituția închegată, atletică, chiar abilă la matematică, pentru că îi cunoaște perseverența și ordinea după care tânjește și nu în ultimul rând aproape că îi identifică deschiderea față de muzică cu putința de a cânta la pian și cu vocea ei baritonală. Este firească această creionare imaginară și verbală pe care Horica i-o face fetei, cu toții trecem prin clipe de melancolie, iubirea pentru Kiti ne mângâie uneori visurile cu imagini idilice, retușate ale realității mai puțin caracterizate de simetrie. Totodată, aceste gânduri eliberatoare au darul de a-l 'linisti', așa cum se întâmplă întotdeauna când vorbești despre durerile tale, și de a-i întări încrederea că iubirea pentru surioara lui afectată de autism nu ține de fapt de închipuire, ci este foarte concretă, simplă, fiindcă nu rar se întâmplă să iasă din melancolie cu o autentică mărturisire a dragostei frățești, 'Doamne, ce ochi blânzi și moi de căprioară i-ai dat!'

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

De cu zi

Pe cât de neprefăcut este Horica în a da binețe oamenilor pe care-i întâlnește, pe atât de rezervat este Felix în a onora diversele ciocniri cu câte un salut. Astăzi, în mașină, convenim, 'bună ziua' ține de respect și bună-cuviință, nu obligă la dispoziție prietenească, nici nu testează cine știe ce aptitudine. 'Buna ziua' se cere, atât. De fapt, greșesc, cel puțin în cazul băiatului nostru mic, a saluta ține covârșitor de puterea de a-și învinge timiditatea. Afară din mașină, copilul îi întâlnește pe părinții unui coleg, iar din mimica sa înțeleg că se pregătește să le dea binețe. Nu reușește decât să le zâmbească sfios și să fluture spre ei mâinile strâns aduse sub bărbie. Nu dezavuez acest salut inedit.

Nu știu cum de mi-a stat în putere să-l conving pe Horica. Croșetam împreună un dialog pe la început de vacanță, când deodată, mai mult în glumă decât în serios, am scos de nicăieri o broderie, pe care am aplicat-o simplu, cinstit și cu bun gust de tivul dialogului lucrat cu căldură în vorbe și, atât de natural a venit ea pe corpul lucrăturii noastre, încât a rămas acolo definitiv. Fiindcă a apărut cu naturalețe, Horica este de atunci gata învoit să îmi facă bucuria să joace în echipă cu mine mâine primul meu turneu oficial de tenis. Nu am vreo pregătire specială înainte de concurs, dar am încântarea de care ziceam.

Eh, după aproape două săptămâni de vacanță limpede, nerăbdarea generică a lui Kiti ține să se arate tot mai mult. Nu plânge (încă), nici nu exprimă vădit nemulțumire, însă ne sancționează fiecare frântură de neatenție cu câte o năzdrăvănie candidă sau mai puțin onorabilă. Nici coafura nu rezistă intactă, pentru integritatea acesteia se cere o nouă despădurire drastică.

M-am adăpostit ieri sub coama unui mesteacăn bătrân, al cărui trunchi avea o circumferință impresionantă și m-am întrebat instantaneu dacă nu cumva, din cauza prea-apropierii dintre copaci, tânăra perdea de mesteceni de acasă va crește în timp prea grea, prea densă, prea sufocantă pentru ea însăși. Deocamdată privesc către arborii puieți și le mângâi cu drag din ochi prefacerea, abia-abia ajung să se atingă unii cu alții, aproape că se feresc să nu se deranjeze între ei, atât de cuminți îmi apar. Știu totuși că mesteacănul este un arbore cu creștere respectuoasă, lui îi trebuie spațiul său simplu, alungit, atât, iar vecinilor săi le oferă un soi de prietenie neinvazivă, discretă, ca umbra și șoapta sa elegantă.

Avem băiat mare

Sunt cu copiii aproape de casă. Kiti dictează atmosferă pașnică, de veselie în mașină, ea ține cu cochetărie într-o mână un măr purpuriu, din care mușcă cu milă câte o fărâmă și împarte darnică zâmbete dulci tuturor pe tot parcursul drumului. Urc dealul de acasă, iar liniștea locului mă îmbie să îl poftesc pe Horica să încerce pentru prima oară-n viață să șofeze. Băiatul este de felul său un tip prudent,  însă propunerea ce i se face nu este nouă, deoarece Cătă l-a mai ademenit de vreo două ori, iar, întâmplător astăzi, profesorul de tenis a glumit cu el invitându-l la volanul mașinii sale, de aceea, în ciuda prudenței, Horica îmi răspunde prompt, da, vreau. Îmi vine să dau înapoi, căci mă podidesc îndoielile, să-l las, să nu-l las, dar, fiindcă băiatul este hotărât să încerce, îndrăznesc să cobor din mașină să facem schimb de locuri. Horica n-are prea multe de făcut, mașina are cutie automată de viteze, iar eu, oricum, mă ocup din dreapta de manete și butoane, el nu trebuie să țină decât volanul și să își folosească piciorul drept între cele două pedale. Îl avertizez să țină pedala frânei apăsată și să controleze mașina cu ea. Horica mișcă mașina ușor înainte și izbucnește într-un râs exagerat de emoție. Când îi dă drumul pedalei fără delicatețe, mașina zvâcnește nervos din încheieturi, iar eu îmi simt piciorul drept călcând brutal podeaua goală a locului din dreapta, reflex de a frâna. Nu este nevoie, fiindcă Horica ne oprește brusc, așa cum aș fi făcut-o și eu, dacă aveam vreo frână sub piciorul tulburat. Apoi șoferul mai rânjește o dată și înțelege cum vine treaba cu controlul accelerației din pedale. Îl ajut cu sfaturi să întoarcă în vârf de deal mașina și să o parcheze în fața casei, iar Horica răspunde bine. Avem băiat mare.

Mi-e dor de câte-o ploaie scurtă de vară, în afară de câteva blânde amenințări de câteva seri încoace, nimic nu tulbură într-atât cerurile încât să toarne apă peste pământul tot mai secetos. Grădina își ia puțin câte puțin porție zilnică zgârcită de hrană, însă nouă niciunuia nu ne rămâne energie suficientă către seară ca să așteptăm răbdători cu furtunul în mână în fața fiecărei plante în parte. Vântul se stârnește deodată, mă alungă de pe terasă, ploaia apare ca iminentă.

Tălmăcirea oglinzii

Sfârșit de zi, ziua lui Felix.
 
 -Ei, cum te simți la vârsta de opt ani, Felix?
 -Ei, știi bine cum mă simt la opt ani, Horia, ca un câine, tot ca la șapte!
 -Dar tu, Horia, cum te simți la paișpe ani?
 -Hmmm, te crezi șmecher, ha, ha?
 Notă: Horica are încă 14 ani până la orele 0:00.
 
 
Revelație.
 
Două oglinzi, una ovală, mică, înrămată într-o migăloasă construcție din hârtie de revistă-pe un perete al bucătăriei, și cealaltă dreptunghiulară, mare, încadrată discret de fâșii înguste de lemn sculptat- pe peretele holului de la intrare, ca două obiective, îmi răpesc și înscriu frânturi dinamice din mine. Eu nu mă opresc să urmăresc filmele, dar cunosc bine reverberațiile luminii și umbrei mele. Câteodată se întâmplă ca reflexia trupului meu să se suprapună în oglinzile mele peste reflexia trupului copilului, știi doar, o traversare, o mișcare, căreia (suprapunerii) iarăși nu-i dau vreo atenție specială, fiindcă și pe ea o știu fără s-o fi studiat vreodată, o percep fără s-o fi căutat înadins vreodată.
Până când, într-o frumoasă zi dintr-a cincisprezecea vară pe care a cunoscut-o băiatul, oglinda m-a trădat. Heiiii, ce se întâmplă cu umbra mea, n-o mai recunosc, mi-am strigat ușor amețită, apoi am îndrăznit să îi privesc oglinzii filmul în ochi. Și am înțeles de unde vine bizareria imaginii din ea, dar tot nu mi-a venit a crede. Eu care până mai ieri înscriam în oglindă frânturi dinamice din mine, m-am găsit deodată în fața ei fără să-mi mai văd reflexia. M-am întors către băiat și parcă nu-l mai recunoșteam. Era tot el, purta tot același zâmbet, aceiași ochelari, dar făceam eforturi să-l recunosc. Un junghi mi-a tăiat stomacul de emoție, fiindcă, în urma copilului care a crescut mare, am apucat și eu în fine să înțeleg că a sosit vremea să ridic privirea când vreau să-l privesc în ochi. La mulți ani, Horica, măi, băiatule!

Coșmarul unei nopți de vară sau Eh, soarta!

Am aterizat singur la Londra, m-am învârtit năuc prin aeroportul ticsit de oameni și mi-a venit să-mi plâng de milă. Nu m-a mirat slăbiciunea mea și nici nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul, fiindcă de o vreme încoace am înțeles cum funcționez, cum reușesc să-mi duc trăirile de anxietate: când mă cuprinde chinuitor vreo panică, încep prin a mi-o duce cu intensitate înspăimântătoare, însă curând o trec prin filtrul rațiunii care îmi dictează o atitudine fatalistă, ce mă face să-mi spun cu ceva ironie, 'eh, soarta', moment în care, surprinzător, panica dispare. Așadar mi-am spus și acolo, în vâltoarea nemaiîntâlnită într-un asemenea loc, 'eh, soarta', și într-o clipă am uitat că nu știam de ce mă aflam singur la Londra și că îmi venea să-mi plâng de milă. Mi-am cercetat buzunarele în căutare de bani și, din fericire, am dat de niște bancnote potrivite locului și, fără să îmi pun problema cum au apărut acestea în buzunarul meu, mi-am îndreptat pașii ghidat de semnele cu Heathrow Express către poarta de ieșire din aeroport. Urma să ajung la gazdele mele din Londra în jumătate de oră.

Am ostenit de încărcătura singurătății mele în lumea străină și largă, așa că, cerându-mi iertare gazdelor mele, niște necunoscuți, o femeie tânără și un bărbat asemenea, prieteni ai unor prieteni de-ai unchiului meu, m-am retras în spațiul strâmt și întunecat al unei cămăruțe inimaginabil de mici, ce ținea curajos în ea cât de multe lucruri putea, un pat scurt, denivelat și rece, acoperit de o lenjerie septică, o masă înaltă și îngustă, deasupra căreia părea că abia se ține un raft la fel de îngust cu câteva cărți, un taburet și un ghiveci cu un cactus iritat. Am ridicat cearșaful de pe patul deșănțat odată cu un val invizibil de praf, a cărui prezență s-a materializat în gustul și mirosul de acreală emanate, și l-am întors optimist cu dosu-n sus, mai degrabă ca un gest menit să-mi tranchilizeze obsedanta teamă de boală, decât ca unul conștient de eventualele și concretele beneficii ale lui. M-am aruncat în pat îmbrăcat în hainele de pe mine și m-am strecurat înapoi în lumea adevărată a prietenilor mei, chiar dacă am făcut-o în familiarul și liniștitorul spațiu virtual al internetului de pe telefonul meu inteligent.

M-am trezit transpirat în toiul nopții, terorizat de spaima că mi-am petrecut orele dinainte de a adormi conectat la 3G. Am ridicat tremurând telefonul de pe jos, unde alunecase, și am căutat setările. Transpirația a înghețat deodată pe mine, fiindcă devenisem conștient de faptul că utilizasem conexiunea 3G. Am apelat nesăbuit steluță unu doi trei diez, însă, aflându-mă într-o țară străină, mesajul care mi-a apărut pe ecran, deși familiar, era ambiguu și sec, la fel ca mintea mea obosită de la începutul nopții, cum am putut? Mi-a venit în minte imediat teroarea, panica, pe care, bineînțeles, am pornit a o somatiza explicit și dureros, din cap, prin inimă și până în vârful încălțat încă al picioarelor. De data asta n-am mai reușit să-mi stăpânesc emoția paranoidă imediat, căci, în ciuda faptului că eram convins că tot fatalitatea mă adusese în postura de fiu risipitor, știam că până ce nu voi avea ocazia să mă destăinui, să-mi mărturisesc păcatul, nu voi găsi cale de împăcare. Atunci am auzit trei sunete binestiute, primisem un mesaj pe telefon, care m-a anunțat că datorez companiei de telefonie trei bilete dus-întors București-Londra, cu British Airlines, informație care a reușit cumva să-mi domolească tumultul sufletesc, fiindcă știam deja la vârsta mea că aflarea tipului de penitență impusă vindecă oarecum o părticică din frământarea în care incertitudinea te înghite.

La scurt timp după acea noapte de coșmar, mi-am întâlnit părinții, în fața cărora m-am pocăit de-adevăratelea, recunoscându-mi inconștiența de a utiliza serviciul 3G în străinătate. Mama, ca de obicei, m-a îmbrățișat și m-a asigurat că toți suntem supuși greșelilor, din care este musai să învățăm, iar tata, tot ca de obicei, a ridicat protector și iertător brațele în aer și m-a îndemnat, ușor mustrător, cu vocea de iubire să mă cațăr în brațele lui, așa cum făceam și când eram mic și speriat. Desigur, eu am respirat pe deplin după astă vreme tulbure pentru mine, și m-am cocoțat în brațele sale, gândindu-mă cu un soi de mulțumire încrezută, eh, soarta!

Alte accente adolescentine

Îl găsesc pe Horica la terenurile de tenis purtând mimica aceea îngrijorătoare de om mânios, o cunosc prea bine și nu-mi place. Nu am nevoie să pun întrebări, trec direct la măsurile de înveselire. Această trecere cere necesar un sacrificiu - acum, îi permit să năvălească cu furie asupra mea, fiindcă mama trebuie să poarte 'vina' de a-și elibera copilul de patimă. Dezlănțuirea este de bun augur, Horica își depășește starea de iritare. Mai încolo îmi povestește frustrările, impulsurile și reprimările ce l-au mâniat, dar și răbdarea, încrederea și mulțumirea cu care s-a lecuit. Asta mă face să gândesc (și să arunc pe facebook) discret diferit expresia cunoscută, 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, du-te la culcare', și anume astfel: 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, trimite-i la culcare'! O abordare, zic, ceva mai sănătoasă în timpuri colorate și ambigue, presante și exuberante, cum sunt anii adolescenței, în care valoarea grupurilor (găștilor) este mare, iar a ieși din rând te transformă în victimă sigură. Regula are, desigur, și un corolar, pe care Horica îl înțelege din prima cu impunătoare maturitate: 'când unul îți spune că ești beat, trimite-l la culcare; când doi îți spun că ești beat, lasă-i în durerea lor și vezi-ți senin de treaba ta!'

În altă ordine de idei, hai Simona, bineînțeles!