Clepsidra-spirală

Pic pic pic, cad ca merele picăturile transparente în capul tubului capilar ce șerpuiește către dosul resemnat al palmei mele, sunt frumoase așa mișcătoare și limpezi și nu le pot fotografia, primele trei inundă eroic coridorul întunecat, de vibrează caloric pereții până la suprafață, aș putea să rămân atentă la primele trei, vitezele, (și poate că rămân subconștient), dar tot următoarele ce cad ca merele îmi atrag privirea deasupra mea, mă hipnotizează și adorm ușor în vis de alunecare lină pe o spirală amețitoare, prelungă sau poate mai scurtă, un fel de clepsidră-spirală cu firicele de nisip transparent care mă face să zâmbesc în somn sau așa mi se pare exact în clipa în care mă trezește prelingerea ultimului firicel de nisip transparent și ușor din clepsidra-spirală care dispare în congruență uimitoare odată cu însăși clepsidra-spirală care-a ținut alunecarea, cu visul și cu ultima picătură din perfuzia antialgică.

Confesiune

Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Trei

Bună ziua, doresc trei napolitane Knoppers, băiatul mi-a cerut patru, dar eu, mamă grijulie, am zis trei sau niciuna, așadar trei, am mai luat și lichid pentru parbriz, acela la trei litri, și, să nu uit, am făcut și plinul, la pompa trei, știți, se pare că am o atracție irezistibilă pentru cifra trei, ghiciți câți copii am, ha, ha și, desigur, ha; doamnă, dar insist să vă îmbii cu un croissant, oferta zilei, de fapt cu trei croissante, (hihihi), fiindcă au ciocolată și arahide, iar napolitanele pe care le-ați ales au același conținut, deci presupun că este un gust pe care-l agreați, cum vi se pare oferta?; vai, dar mulțumesc, însă sunt nevoită să vă refuz oferta tentantă, deși nu voiesc a vă dezamăgi, sunt sigură cum sunt pe trei-ul vieții mele că îl veți găsi odată și-odată pe Doritorul și vă mai mulțumesc pentru sprinteneala minții în zorii zilei de trei-sprezece februarie, la revedere.

Povești de iarnă, vesele și triste, dar mai ales vesele

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

De cu zi

Pe cât de neprefăcut este Horica în a da binețe oamenilor pe care-i întâlnește, pe atât de rezervat este Felix în a onora diversele ciocniri cu câte un salut. Astăzi, în mașină, convenim, 'bună ziua' ține de respect și bună-cuviință, nu obligă la dispoziție prietenească, nici nu testează cine știe ce aptitudine. 'Buna ziua' se cere, atât. De fapt, greșesc, cel puțin în cazul băiatului nostru mic, a saluta ține covârșitor de puterea de a-și învinge timiditatea. Afară din mașină, copilul îi întâlnește pe părinții unui coleg, iar din mimica sa înțeleg că se pregătește să le dea binețe. Nu reușește decât să le zâmbească sfios și să fluture spre ei mâinile strâns aduse sub bărbie. Nu dezavuez acest salut inedit.

Nu știu cum de mi-a stat în putere să-l conving pe Horica. Croșetam împreună un dialog pe la început de vacanță, când deodată, mai mult în glumă decât în serios, am scos de nicăieri o broderie, pe care am aplicat-o simplu, cinstit și cu bun gust de tivul dialogului lucrat cu căldură în vorbe și, atât de natural a venit ea pe corpul lucrăturii noastre, încât a rămas acolo definitiv. Fiindcă a apărut cu naturalețe, Horica este de atunci gata învoit să îmi facă bucuria să joace în echipă cu mine mâine primul meu turneu oficial de tenis. Nu am vreo pregătire specială înainte de concurs, dar am încântarea de care ziceam.

Eh, după aproape două săptămâni de vacanță limpede, nerăbdarea generică a lui Kiti ține să se arate tot mai mult. Nu plânge (încă), nici nu exprimă vădit nemulțumire, însă ne sancționează fiecare frântură de neatenție cu câte o năzdrăvănie candidă sau mai puțin onorabilă. Nici coafura nu rezistă intactă, pentru integritatea acesteia se cere o nouă despădurire drastică.

M-am adăpostit ieri sub coama unui mesteacăn bătrân, al cărui trunchi avea o circumferință impresionantă și m-am întrebat instantaneu dacă nu cumva, din cauza prea-apropierii dintre copaci, tânăra perdea de mesteceni de acasă va crește în timp prea grea, prea densă, prea sufocantă pentru ea însăși. Deocamdată privesc către arborii puieți și le mângâi cu drag din ochi prefacerea, abia-abia ajung să se atingă unii cu alții, aproape că se feresc să nu se deranjeze între ei, atât de cuminți îmi apar. Știu totuși că mesteacănul este un arbore cu creștere respectuoasă, lui îi trebuie spațiul său simplu, alungit, atât, iar vecinilor săi le oferă un soi de prietenie neinvazivă, discretă, ca umbra și șoapta sa elegantă.

Cu emfază despre o durere de cap cu ecou

În clipa în care am intrat pe ușă, capul s-a transformat într-o cușcă adiabatică. Înăuntru era fierbinte, atât de fierbinte încât, fără preaviz, întreaga vânzoleală din cutia craniană s-a concentrat către stânga ei, unde a pornit a zvâcni ritmic, fără milă, căci sistemul impenetrabil pe care capul meu pornise a-l constitui nepermitandu-și, pe moment, să devină o tobă. Așadar cineva l-a forțat să devină și, întrucât acel cineva s-a dovedit a fi, cum am spus, fără milă, am purces a-mi căuta resurse interioare de autocompătimire. Mai cu seamă că, dintr-un neajuns al vremelniciei universale, pompa supremă de apă a casei cedase în răstimpul scurtei noastre fericiri, ceea ce a augmentat impetuozitatea sentimentului autoadresat. Deși mi-era milă de mine însămi (dar și de ceilalți membri neimbăiati ai familiei), mi-am refuzat dintr-un reflex de conservare acetaminofenul până în clipa în care mi-am perceput cutia craniană ca pe tobele bătute nebunește de Buddy Rich. Asta s-a întâmplat abia peste o noapte întreagă, pentru că știută mi-s năzuitoare adeptă a stoicismului, iar la scurt timp după, zvâcnirile nesuferite de pe stânga au cotit în direcții felurite, după cum le-a tăiat pe fiecare în parte (im)pulsul chimic depresurizant, desenând în spațiul tot mai larg al craniului meu o rețea încâlcită, din ce în ce mai fină și mai lină de palpitații, ca înșelătoarea rebeliune a frunzelor unei salate crețe. Evident că încântarea de moment a fost umbrită de inabilitatea de a mă ține fermă în convingerea mea, fără reacții chimice meșteșugite, însă m-am consolat cu gândul că micul artificiu imperios a funcționat ca un declic pentru ajustarea la noua realitate necesară, aceea de trecere de la lejeritatea vacanței la strictețea vieții serioase la normă. Bun găsit!

Părtinitor

O ajut să-și strecoare trupul în rochița din material sintetic, înflorat, elastic, rochia îi ține drept spatele, îi îngustează talia și îi dă un aer vesel așa, înconjurată de flori mari, intens colorate. Zâmbește ca un fashion icon. Nu refuză niciodată un obiect vestimentar, ba nici măcar nu protestează împotriva capriciilor mele dirijate de simț estetic, cele din cauza cărora mi se întâmplă, nu rar, să îi cer să dezbrace, apoi să îmbrace alte și alte haine. Acesta este un lucru surprinzător, ținând cont de insistența cu care ne cere să finalizăm rapid acțiunile ce o implică pe ea. Nu și asta, copila își respectă condiția de tânără femeie în devenire. Kiti este astăzi ceva mai suplă decât acum două săptămâni, iar de bucurie o ridic în brațe, ca pe un copil mic, și o țin suspendată mai mult de trei secunde. Îi place, și mie îmi place, iar atingerea obrazului ei catifelat face ca efortul de a o ține în brațe să pălească. O las să cadă în picioare, mă privesc admirativ pentru câteva clipe, sunt chiar puternică, îmi zic, apoi mă las condusă de brațul ei către baie. Kiti vrea să simtă parfum în jurul ei, iar în timp ce o parfumez, o undă subtilă de tristețe mă atinge, oare ce fel de arome îi sunt pe plac. Dar în baie se întrepătrund valuri răzlețe de diverse parfumuri, prin fereastra larg deschisă găsesc iz dulce de căpșună și proaspăt de iarbă, totodată amestecul greu de cosmetice și soluții chimice este astăzi cel mai pregnant, deoarece curățenia este în dimineața asta maximă, de aceea pierd repede din vedere firul slab de tristețe. Îi ciufulesc părul, și-așa ciufulit prin definiție, și în fața încrederii pe care mi-o arată, pentru că se lasă cu totul în grija mea, mă găsesc deodată moale și vulnerabilă. Deși principiul dreptății este unul inventat de om, așadar calitatea de a fi dreaptă sau nedreaptă nu ne poate descrie viețile, care prin însăși natura lor sunt supuse voii miraculoase a sorții, am totuși, și poate voi avea mereu, un gând neliniștitor, necredincios de injustețe. Cum și pentru ce atâta dependență, ce ocean de iubire poate îneca atâta amar de rătăcire câtă este pe lume? Dar săgețile astea de infidelitate sunt izolate și fericit șterse ca ecou în sufletul meu plin, de aceea trec cu destulă lejeritate către frivolitate, continuând să-mi amestec cu îndemânare și desfătare degetele printre firele ei rebele de păr.

O fotografie

Rămân încuiată în bucătărie. Adică eu rămân în bucătărie, iar bucătăria rămâne încuiată după prânzul luat fericit împreună. După prânz este despre mine, dar nu doar despre mine. Încuietorile celor două uși sunt concrete și simbolice în același timp. Am treabă, de fapt am treburi înăuntru, de aceea rog liniște și o cheie din partea celorlalți. Ordonez, asta cere mintea și trupul meu să facă. Așez formele din jurul meu și impresiile lor asupra mea în sertare. Desfac robinetele din strânsoarea care le ține oftaturile cuminți, scurgerea continuă a apelor este vie și încurajatoare. Nimic nu se asortează mai bine cu verdele de spirit decât verdele crud al căpșunilor înfloriți din spatele ferestrei. Bucătăriile trebuie să fie verzi, ca să vrei să ordonezi! Sunt încuiată pe dinafară în bucătărie, iar ritmicele încercări ale lui Kiti de a pătrunde în spațiul meu și al ei rămân fără ecou, dispar fulgerător așa cum dispare și umbra siluetei ei din cadrul transparent al ușii. Zâmbesc ușor și continui să ordonez. Peste cealaltă transparență care mă ține închisă îl zăresc pe Felix, așezat la masă, deasupra unor texte pe care le citește cu atenție, este tema lui de casă. Ridică privirea înspre noi doar ca să întrebe semnificația unor cuvinte pe care nu le înțelege sau ca să se amuze de sonoritatea altora. Copiii întreabă, iar noi trebuie să le răspundem, orice, dar să răspundem. Nu văd cum aș putea să nu răspund unui copil, la fel cum nu văd cum aș putea respira într-o bucătărie altfel decât verde. Când copiii nu mai întreabă este grav. De acolo începe nefericirea profesorului, dar el nu află asta imediat. Felix întreabă și se joacă, el spune, Copiii căpitanului la cincisprezece ani, și râde, creează un fel de calambur, fiindcă mintea stă rareori pe loc. Trec și eu de la un sertar la altul și înțeleg că matematica în școală îi sperie pe mulți copii, fiindcă pare și chiar este o limbă străină, pe care de prea multe ori profesorii o vorbesc fără s-o traducă și copiilor. Cum adică? Așa întreabă Felix de câte ori nu înțelege ceva, iar noi îi iubim acest 'cum adică?', ceea ce le doresc și profesorilor noștri. Bucătăria ajunge să strălucească de atâta ordine câtă i-am promis și i-am oferit. Îmi trag un taburet aproape de masă și mă așez pentru câteva minute. Nu poți să irosești energie în ceva, fără să te oprești un timp să îți iubești irosirea. Poate de-asta îmi vine să râd de durerea dintr-o febră musculară.

Într-o doară

Poștărița, o femeie tunsă scurt, în vârstă de maxim cincizeci de ani, cu o figură calină și cu dispoziție blândă, poate de la vremea ploioasă, poate din lipsa clienților de la această oră a prânzului sau poate din ambele motive sau din altul, îmi cere permisiunea să accept un plic mai mare decât ar fi necesar pentru cartea pe care vreau s-o ambalez și s-o trimit. Desigur, îi dau acordul, nu văd vreo problemă în asta, însă mimica mea arată, îmi imaginez, mirare, o parte din mirare este dată de amănuntele tehnice privind ambalarea, pe care femeia mi le dă fără să i le cer, iar cealalata parte nu este decât mirarea mea înnăscută (cei ce mă cunosc, știu despre ce vorbesc), așadar arăt mirare interpretată ca nevoie de a fi ajutată. Poștăriței i se declanșează instinctul matern și mă alintă, 'dă, mamă, la mine cartea', iară mie nu-mi stă în putință să i-o retez, în definitiv, de ce-aș face-o, așadar îi dau cartea, precum o fetiță cuminte, supusă și neajutorată. Mi-o redă frumos ambalată, cu plicul lipit și capsat pe margini cu grija și satisfacția unui artist admirat de fanii săi, apoi își prelungește starea de încântare, indicându-mi cu degetul arătător locurile de pe plic în care să scriu adresele expeditorului și destinatarului. Îi intru în jocul ușor prostesc, mulțumindu-i și arătându-i aprecierea pentru grijă cu o scurtă istorioară, reală de altfel, a inversării locurilor celor două adrese pe plic, ce a dus la revenirea scrisorii în cutia mea poștală, iar femeia îmi zâmbește înțelegător. Scriu cuminte adresele, apoi, citind adresa de destinație de pe plic, poștărița își pierde din zâmbet. Se scuză că este obosită și încearcă marea cu degetul, întrebându-mă dacă Suedia este cumva în Europa. Nu apuc să îi confirm, că își regăsește veselia odată cu regăsirea Suediei în lista ei de țări europene. Plătesc ce am de plată și o întreb, cum fac de obicei, dacă cu asta am încheiat formalitățile. Mă asigură că totul este sub controlul ei strict și profesionist, iar eu o cred și plec, zâmbind tâmp, așa cum și-ar dori orice profesor mediocru, dar vigilent. Saru-mâna!

Nevoi practice și spirituale

Primesc o scurtă recenzie negativă pentru cartea pe care am scris-o, dar nu mă supără, dimpotrivă, mă face să zâmbesc. Înțeleg că receptorul mesajului meu pornește a-mi citi textul cu așteptări, ce se dovedesc la sfârșitul cărții neîmplinite, de unde dezamăgirea. Îmi pare rău, fiindcă îi înțeleg prea bine cititorului, pe care îl intuiesc conectat emoțional cu o persoană cu autism, nevoia de a găsi soluții practice din lecturarea cărții mele.
 
În altă ordine de idei, găsesc întristătoare dominația moralei utilitare a vremurilor prezente, pe care o resimt usturător, deși, din fericire, indirect, în raportarea la lume a copiilor noștri, dar nu numai a lor. Pe de altă parte, remarc cu indulgență că această alergătură nebună după foloase imediate substituie eficient căutarea naturală de sensuri ale existenței, așadar asigură o cvasipermanență a stării de mulțumire sufletească, fie ea și contrafăcută, deși această cauzalitate apare ca fiind paradoxală și lipsită de principialitate. Din această perspectivă, necesitatea de spiritualizare a vieților noastre este pe deplin justificată.

În așteptarea Crăciunului- 10 decembrie

Mixuri de mirosuri în dimineața asta, percep aromele discrete ale ninsorii ce va veni, aproape un dat ontologic al ființei noastre, le las să pătrundă în valuri în casă, sporind izul de prospețime al spațiului abia primenit; acordurile pianului bătrân și dezacordat pe alocuri au o corespondență olfactivă certă, nu foarte bine definită, însă cu efecte terapeutice pentru dispoziția mea, dar și a băiatului care îi atinge clapele încă o dată înaintea recitalului de deseară; cearsafurile umede, abia iesite din masina de spalat, intinse neobrazat pe scaunele din jurul mesei; mă mai gâdilă sporadic neplăcut, ca niște impunsaturi neavenite în miezul unei mângâieri, percepții dezgustătoare de chimicale, speranțe moderne, absurde și amăgitoare de asepsie; apoi și tonul astringent, vitalizant al unei lămâi stoarse; aburii de-a pururi desfătători ai cafelei fierbinți și încă un norișor stăruitor de mulțumire, cu pregnante note de scorțișoară, pesemne condiment omolog al bunăstării mele, mulțumire pentru curățenia generală în care am astăzi sentimentul că îmi țin respirațiile. Astfel îmi place să simt apropierea sărbătorii Crăciunului, într-o specială, amețitoare, aromată și discretă heterogenitate olfactivă.

În așteptarea Crăciunului- 7 decembrie

Am avut noroc, am dat mâna cu fiecare și m-am prezentat, 'sunt mama lui Horia', ceea ce m-a scos instantaneu și ușor din anonimatul firesc universal, 'ah, da', apoi am atins cartea cu degetele, încă nu o făcusem, am apropiat-o deschisă întâmplător de nări, ca să îi savurez aroma dulceagă de hârtie imprimată, nu mi-am putut defini senzațiile, de obicei mă reechilibrez emoțional în spații mai blânde decât cel hipersenzorial în care ne aflam, oricum suma simțirilor îmi ținea trupul drept, ceea ce nu e puțin, mi-au arătat desfășurătorul, voi fi invitată pe scenă la 16:27, foarte bine, am timp de o cafea înainte, copiii sunt închiși în siguranță în spațiul de joacă, mi-am spus și m-am îndepărtat pentru scurt timp de aglomerarea de voci, culoare, animație și blitzuri.
 
Am primit un microfon deschis în mână și atenționarea să nu vorbesc încă în el, mi-am spus în sinea mea că unora n-ar trebui să le ofere o asemenea tentație, să nu testeze microfonul, dar m-am abținut, în definitiv nici n-a trecut un minut și am fost invitată pe scenă, îmi amintesc că am vorbit tot timpul sub îmbrățișarea lui Felix, mândru de mama lui, am vorbit despre titlul cărții, se pare că ar putea să sperie pe unii titlul meu, eu sper să nu îi sperie, dar să îi incite, despre ce am scris în carte, iar în final le-am declarat celor interesați speranța mea că lectura cărții îi va destinde și le va domoli și alina unele neliniști părintești.
 
După mai mult de trei ore de zbenguială în spațiul de joacă, am știut că urmează clipele de detensionare, le-am anticipat, așa încât am pornit în fugă aproape către parcarea subterană, apoi pasul alert chiar s-a transformat într-o alergătură nebună, însoțită cu urlete, nu exagerez, urletele lui Kiti, care au întors foarte multe capete către noi, însă n-am avut timp să îmi mai fac griji și pentru spectatorii noștri, odată ajunși în mașină, am răsuflat ușurați.

Mulțumesc mult tuturor celor care s-au bucurat alături de noi pentru mine, pentru nemaipomenita încântare de a-ți ține propria carte în mâini!

Esențial întâmplător

Mă uit cu drag la locul ăsta, așa cum te uiți cu drag în urmă la copilul care ai fost, asta mi-e expresia, de drag și duioșie, nu sunt suficient de curajoasă cât să cred că eu depind cu totul de mine însămi, mi-e devenirea adesea condusă de întâmplare, întâmplător sau neîntâmplător mă are în centrul ei sau nu mă are chiar deloc, în felul ăsta îmi rezerv eu dreptul la împăcările mici, igienice, necesare, mă închin pioasă în fața aventurosului meu început scriitoresc, știu că este excesivă exprimarea mea, dar este chiar despre ceea ce scriu în clipele astea, întâmplător sau neîntâmplător să nu-mi găsesc vorbele potrivite, aceasta sunt eu, iar locul acesta este tot atât de al meu, precum ale mele îmi sunt și gândurile coerente, și cele incoerente, cât Horica experimentează, condus de o incidentală pasiune fericit descoperită, căi ce-l definesc tot mai rotund, eu mă învălui de acea seninătate solară ce ți-o aduc amintirile frumoase, răsfoind cu clicuri scurte jurnalul meu întâmplător, ah, întâmplarea universală de ființare a oricăruia dintre noi și a oricărei entități pe lume, poate și în afara acestei lumi, desigur, amin.

Frumusețe

Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
 
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții 'neastâmpărati', gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.

Eu, cu stângăcii cu tot

Drumurile mele se tot intersectează între ele, ca diagonalele unui poligon cu multe laturi, uneori aproape că mă văd pe mine înaintea mea, atât de curând revin în același loc, pe același drum, căci acesta îmi este rostul și țin mult la el, iată-mă în șirul de mașini oprite la semaforul din fața școlii lui Horica, iată-mă cu concentrarea pe conținutul genții mele, în care caut ceva de zor, iată-mă tresărind ca prin vis la auzul unui glas familiar care mă strigă: 'mama, mama'! Nu sunt într-un vis, din parcul rotund al intersecției vine chemarea, ridic ochii din geantă, în stânga mea îl văd la marginea șoselei pe Horica, astăzi îmbrăcat colorat intenționat pentru fotografii de grup, de sfârșit de ciclu școlar, pe Horica alături de prietenii lui, gesticulând larg, în zâmbete la fel de largi, datorate întâmplării neașteptate, atât pentru el, cât și pentru mine, de a ne întâlni nas în nas, în timp de școală, în afara școlii, mie întâmplarea îmi pune pe chip lumina bucuriei de a privi frumosul deodată în față. Apăs instantaneu butonul geamului electric al mașinii, emoția întâlnirii mă face să greșesc fereastra, mă corectez imediat, răgazul roșului din semafor nu este satisfăcător, și-l văd nemijlocit direct în față, aș putea să îl ating ușor pe brațele dezgolite prematur în dimineață, ca să-l încălzesc puțin, dar nu o fac, doar zâmbesc din inimă, apoi sunt somată cu un claxonat scurt din spate să pornesc, iar eu pornesc mașina ușor, ridicând mâna pe fereastră și strigând prostește, cu degetul întins, 'e frig!' și plec. Trec de semafor și închid geamul, căci vânticelul rece nu e confortabil, nu înainte însă să aud o erupție vulcanică de râsete adolescentine, stârnită de gestul și cuvintele mele.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când umbra mea mă eclipsează

Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapasata de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce e interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa, ca noi, oamenii. Ăsta e un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu perseverent. Și încă fără să doarmă vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Când imperfecțiunile ajung armonioase

Am depășit un întreg sfârșit de săptămână acasă și simt o imperfecțiune a timpului scurs lin. Lipsește un ceva intangibil, un ceva clocotitor și extenuant, un ceva, ce o fi? Trezirile nocturne inoportune au rămas aceleași, ele se petrec după o rutină atât de familiară încât nu mai pot să mă supere semnificativ. Copilul mic își ține aproape smiorcăielile și micile momente de răbufnire în plâns pentru dureri mai mari sau mai mici, este doar el însuși și ființa lui dragă, așa că iar nu văd de ce percepția atât de potolită a zilelor încheiate îmi este incompletă, de ce caut înlăuntrul meu acel ceva tulburător și greu. Ce sunt sau am devenit eu astăzi, de insist în ingratitudine, de tihna nu mă mulțumește, ci mă întărâtă să o stric în gând? Nici chiar toanele adolescentine de băiat n-au încetat, ca să mă miște, așadar ne păstrăm întregimea familiară intactă, unde te ascunzi ceva-ule perfid? În casă ne ținem cald și bine, nu-i mai frumoasă iarna de-atât, atunci când o primești cum se cuvine, cu suflet deschis, fie și privind-o prin fereastra ferecată. Dar Kiti, zâna zânelor, crăiasa zăpezilor și a biscuiților, ea unde își împarte atingerile delicate, de ce nu mă trezesc pașii ei energici, vorba ei răspicată? Poate pentru că e zână? Poate pentru că zânele se deplasează lin, ca fluturii, bătând imperceptibil din aripile lor mătăsoase? Ah! Aici e golul meu, de aici vine chinul nestiutei mele frământări! Atât de brutală a fost întreruperea, încât mă găsesc inconștient, din timp în timp, amintindu-i fetiței "ia mâna!", "mâna jos!", deși mâna ei nu mai găsește de o întreagă săptămână nici un fir de păr suficient de ațâțător încât să-l smulgă. E timpul pentru săvârșirea unui alt fel de echilibru: keep calm and let her hair stay short!