Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Nesfârșita pasiune

O prietenă arată o notă care spune că, întrebat fiind de ce continuă să exerseze la 90 de ani,  violoncelistul Pablo Casals ar fi răspuns: 'deoarece cred că fac progrese'. În clipa în care am scris cele de mai sus a răsărit soarele. Atâta timp cât tot răsare, soarele strălucește cu aceeași intensitate pentru fiecare, copil, tânăr, bătrân, ce ne oprește să ne bucurăm? Ce este vârsta omului și de ce îi dăm atâta importanță? De ce îmi pare minunat răspunsul artistului, când știu că omul rămâne om și în afara numărătorii convenționale care îi măsoară vârsta? Poate fiindcă trăim constrânși de teama viscerală de a ne emoționa, de a fi vulnerabili. Sau poate, simplu, pentru că, înțelegând cum se socotesc zilele unele după altele, nu mai știm, ca în copilărie, să oprim numărătoarea în loc pentru câte o bucurie. Bucuria de a ne descoperi marginile. Tot mai adânci și mai adânci, ca iubirea.

Despre spiritele libere și-o mică mare șmecherie

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă 'normalitate', ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

'Părinte bun' este un pleonasm care face istorie

Se vorbește despre generația noastră, a părinților de copii mici spre adolescenți, ca despre o generație ce a crescut cu cheia la gât, privată de afecțiune părintească manifestă, crescută astfel din cauze ce țin de regimul politic în care am copilărit. Cred că, în ciuda condițiilor grele de trai din tinerețea părinților noștri, esența iubirii necondiționate părintești s-a impregnat în fiecare dintre noi, copiii lor, evident, în măsura în care fiecare dintre ei a înțeles și a reușit să o facă, independent de factorii externi. Cu alte cuvinte, cred că a-ți îngriji copilul și a-i veghea creșterea ține covârșitor de instinct, de emoție și mai puțin de rațiune, cu atât mai puțin de condițiile politice și sociale ale vremurilor. Din această perspectivă, teoretizarea instrumentelor pe care părinții le folosesc în educarea propriilor copii îmi apare superfluă, cel puțin din considerentul că accesul larg la aceste teoretizări este interzis din variate motive, printre care cel mai important este faptul că pus în fața propriului copil, părintele judecă în primul rând cu inima. Rolul disciplinei pedagogie este major însă în formarea și educația copiilor desfășurate în spațiile formale de învățământ. Acolo, aplicarea diverselor, și totuși nu atât de diverse, teorii educative este justificată și dezirabilă, în niciun caz, superfluă. Părinților, precum educatorilor, le stau, binenteles, la îndemână resursele teoretice bogate, iar în funcție de apetența acestora pentru învățare și dezvoltare personală le caută și le adaptează propriei situații familiale. Nu spun decât că este ilogic să credem că, pe măsură ce se schimbă generațiile, părinții devin esențial tot mai buni, în definitiv, condiția de părinte va ține încă mult timp pe pământ de elocvența irezistibilă a îndrăgostirii la prima vedere.

Copilul silitor

Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai 'bătea' din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l 'îmblânzi' câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix, de dimineață, în mașină, căutând să despartă 'elicopter' în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului 'decembrie', rugându-mă să îl aprob, 'nu-i așa că 'iepure' conține patru de-alea, 'a, e, i, o, u''? 

Acest tip de comportament, să-i zic 'responsabil', față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament 'responsabil' să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale 'altfel', poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii 'responsabili' față de școală se simt recompensați de 'succesul' micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de 'eșec', de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori. 

O notă

Mă bucur, fără îndoială că mă bucur să semnez încă un FB în carnetul copilului, doar n-o să mimez indiferență, în special când noi, amândoi părinții, tindem să fim cât se poate de deschiși cu copiii noștri, dar mi-e teamă că etichetarea atât de timpurie, fie ea și pozitivă, le poate crea copiilor neplăceri pe mai departe. Pare de-a dreptul paradoxal că acordarea de calificative induce etichetare în mintea profesorului, în ciuda faptului că micii elevi înțeleg inițial că un anumit calificativ caracterizează acel și numai acel răspuns notat la un moment dat, însă, din nefericire, în această dublă și antagonistă  perspectivă perversitatea este dată de condițiile grele în care se întâmplă învățarea în școală, dar totodată de caracterul cantitativ, nu calitativ, al demersului educațional formalizat. Pledez pentru desființarea calificativelor, de altfel doar niște măști mai blânde ale notelor, în învățământul primar și pentru atenție crescută pentru fiecare copil în parte.
 
Pe același subiect, nu se scapă ușor de spaima de notă odată ce părăsești școala generală. Îmi scrie Horica plin de semnele exclamării, așadar de disperare, mai multe mesaje să-mi spună că începătorii la franceză, adică și el, sunt pe cale să ia câte un patru în catalog, în urma dictarii de ora trecută. Discuția noastră pare ușor fantezistă, întrucât eu, mama, sunt cea care se amuză, iar el, copilul, cel care se îngrijorează. Nu pot să îl las cu aceste griji artificiale pe cap, de aceea îi recomand să se relaxeze, glumind pe seama unui eventual patru în catalog și deasemenea amintindu-i de o întâmplare comică trăită împreună, în care Horia, chinuindu-se să scrie în franceză, a creat un franțuzism de tip coana Chirița, de care am tot râs. Evident pentru mine că valoarea unui eventual patru la franceză ar fi nulă, nu pentru că limba franceză nu mi se pare importantă, ci pentru că situația creată în clasa lui Horica, anume alăturarea unor copii cu minim patru ani de studiu în franceză și a altora fără nicio cunoștință este absurdă. Dar cum ajunge ca o simplă amenințare cu nota să strice un echilibru de moment, îmi spune că, în afară de, iarăși, perversitatea sistemului de notare în sine, libertatea nesancționată de constrângere prin notă a profesorilor este de rău augur. Însă, ca să citez o seamă de dătători cu părerea actuali, 'despre ce vorbim aici'?
 
Măcar cunosc o persoană foarte apropiată, căreia etichetările prin notă sau calificativ nu îi spun absolut nimic, în plus, îmi demonstrează neîncetat că a lipi etichete de frunțile oamenilor aduce multă frustrare, inhibiție și tristețe.

Cu bun simț

Îmi displace rigorismul demonstrat adesea în felul în care ne sprijinim copiii să crească. În numele unor principii, de altfel sănătoase, devenim exagerat de severi, intoleranți chiar, iar astfel transmitem copiilor involuntar mesaje contradictorii. Citim mult, ne educăm, suntem părinți cu minți deschise, cerem sfaturi de la alți părinți, mai înțelepți decât suntem noi, suntem astăzi mai fericiți decât oricând pentru ușurința cu care se mișcă informația între noi. Cu toate astea rămânem datori bunului nostru simț, chiar dacă mai trăim și vremuri de neîncredere, îi datorăm acestuia multe dintre descoperirile noastre esențiale, a multor sensuri ale vieții, ceea ce cere necesar momente suplimentare de reflecție. Natura mea analitică mă determină să examinez, cu toate instrumentele pe care le dețin, obiectele, fenomenele, problemele cu care mă întâlnesc, însă această analiză nu ar fi posibilă sau nu ar fi satisfăcătoare dacă intuiția, adică capacitatea perceptivă instinctivă, adică bunul meu simț nu m-ar îndrepta, aparent irațional, către soluție.  Rigiditatea în raționare, ignorarea dintr-o lipsă de experiență sau din supraaprecierea unor tipare în gândire (prea des cerută și recompensată în școală și acasă) a propriilor noastre mecanisme de înțelegere intuitivă îi schimbă intervenției noastre educative consistența, conferindu-i ori o laxitate relativă, tradusă prin dobândirea unor repere aleatorii, ori o densitate prea mare, absolută, însemnând un grad mare de inflexibilitate, ambele nefericite. Pledez pentru cumpătare și bun simț în educație, precum și pe relaxare și bun simț.

Descrie-mă, descrie-mă!

Descrie-mă, descrie-mă, îmi spune îmbufnat deodată, din senin, de nici măcar nu înțeleg ce spune. Îi simt supărarea din voce, conduc, așa că stau cu spatele la el. Cu toate că nu-l văd și nu-l înțeleg, știu că nu îl interesează să-i creionez acum vreo trăsătură, dar eu profit tocmai de asta și intru într-un joc neanunțat, construiesc din cuvintele lui alte sensuri, astfel că pornesc în a-l descrie, ești un cățeluș cu părul lung, pe care îl iubesc catelusele... Trag cu ochii în oglinda retrovizoare să caut o atingere a vorbelor mele în Felix, găsesc ce caut, pentru că băiatul zâmbește peste boticul de nefericire. Nici nu vreau să îmi mai amintesc de muzică, își continuă el plânsul, iar în acest moment sunt dirijată ireversibil în afara jocului meu de alinare. Felix își aruncă exploziv supărarea pe profesoara de pian, care l-a făcut să plângă pentru că n-a recunoscut o notă muzicală instantaneu, ci a avut nevoie să îi numere rândul ca să o descopere, dar eu nu le știu încă dintr-o singură privire, eu trebuie să le descopăr începând de la do, îmi spune. De aceea vrea să îl descriu, antonimul lui înscriu, de la cursul de pian, mai bine, de la această doamnă profesoară, care nu îmi zâmbește niciodată, mai zice. Ah, asta nu e bine, îmi spun, doar i-a plăcut atât de tare cursul de pian anul trecut, încât a fost primul club pe care l-a ales anul acesta.
 
Spunea cineva odată, într-o discuție pe internet, că profesorul de școală are de predat o programă întreagă timp de un an școlar, ceea ce îl obligă să nu se împiedice de orice moft comportamental al copilului, dar câtă cruzime și ironie stau în această convingere și câtă tristețe va naște ea în elevii acestui profesor! Copiilor nu trebuie să le dăm lecții de învățat, formule de memorat, clasificări de recitat, și în niciun caz nu trebuie să le dăm senzația că adevărata cunoaștere le este inaccesibilă, așa cum se întâmplă când educatorul monologhează, mai degrabă decât dialoghează, când tot el, profesorul, abuzează de etichetare prin notă, vorbă, intenție și când îi lipsește curiozitatea față de felul în care copiii știu să înțeleagă lucrurile. Perversitatea acestui tip de înțelegere a meseriei de profesor este demonstrabilă chiar prin propoziția logică de la care am pornit, și anume că existența măcar a unui copil dintr-un grup, pentru care tristețea de a întâlni un anumit profesor întrece bucuria de a îi asculta expunerea, îi scade profesorului eficiența pe care contează întru împlinire profesională, așadar îl face pe acesta subiectul unei disonanțe cognitive. Din păcate, însă, adesea acestui tip de profesor nu i se clatină cu ușurință convingerea în discuție, deoarece el deține un argument cantitativ, solid din perspectiva globalizării pe care o trăim, anume că afectarea unui număr mic de elevi este comparativ nesemnificativă față de efectul dezirabil de 'educare eficace' a celorlalți, mai mulți, argument încurajat inconștient sau conștient de înșiși părinții acestor copii. Eroarea acestei judecăți nu este destul de evidentă, întrucât a măsura gradul de afectare a copiilor și numărul de copii afectați de ignorarea componentei emoționale a ființei omenești, copilul, de către profesor este cvasiimposibilă, aceasta, deoarece astăzi, în școală, persistă încă, demodat, dar, mai ales, greșit, convingerea că adultul este superiorul copilului și deținătorul universal al adevărului.

Wishful thinking

Felix iubește câinii. Se joacă, întrebându-mă, crezi că există câini vagabonzi blânzi, el este deosebit de perceptiv, iar discuțiile despre câinii fără stăpân au trecut și pe la urechile lui. Eu cred că există, zic, iar el îmi răspunde, corect, iată un exemplu, pe Xoco. Continuă, crezi că există câini vagabonzi agresivi, din nou eu, da, cred că există. Corect, îmi răspunde băiatul, iată un exemplu, tatăl lui Xoco. Apoi continuă, dar vrei să-ți spun ce mi s-a întâmplat de curând? Și povestește: eram eu, cu Spotu și cu câțiva alți copii pe terenul de tenis. La sfârșitul jocului, dând să ieșim de pe teren, ghici ce vedem în fața noastra? O haită de câini vagabonzi fioroși, rânjeau la noi. Și v-ați speriat, întreb îngrijorată. Nu, deloc. Dar știi de ce? De ce? Pentru că, deodată, fiecare câine vagabond din turmă a scos de la spate câte o rachetă de tenis și, rânjind în continuare, au întrebat in cor, putem să jucăm și noi tenis cu voi? Vaaaaai, ce frumos, zic. Da, da, și nouă ne-a plăcut mult de ei, fiindcă erau de pe planeta lui Spotu, unde toți câinii vagabonzi sunt prietenoși.

Un articol despre un loc minunat, școala bazată pe conectare și empatie, scoate la suprafață, prin opoziție, prea numeroasele probleme pe care le întâmpinăm în școala de stat, uneori chiar și în școala particulară. În continuare tindem să dăm prea mare însemnătate așa-zisei performanțe școlare și, concomitent, să ignorăm grija față de dezvoltarea laturii umane, emoționale și sociale, a copilului. Se perpetuează un tip de lașitate, aceea rezultată în urma 'aranjarii' propriului copil, de obicei prin mijloace ilicite, comportament ce devine un stimulent pentru întărirea acestei stări bolnave de fapt și, din păcate, totodată un mecanism centrifug de contaminare și eliminare a celor diferiți. Revoltat de funcționarea sistemului, încerci să îi pătrunzi în măruntaie pentru a încerca să reglezi anumite disfuncționalități punctuale, însă observi curând că îți lipsesc instrumentele pentru a o face, deoarece un instrument nefuncțional echivalează cu unul lipsă. Cursurile despre educația altfel față de cea cu care suntem învățați își cer cu insistență, dar, mai ales, cu generozitate cursanții, în persoanele educatorilor copiilor noștri. Despre unul dintre acestea aflați în articolul citat mai sus.
 

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

Iubește-i, ei sunt mântuirea ta!

Eram în clasa a opta, dădeam lucrare la istorie. Un coleg s-a întors în spate, acolo unde profesorul era cocoțat în picioare pe ultima bancă pentru a ne supraveghea eficient, și a izbucnit în râs, ce-i drept, arăta foarte caraghios acolo sus, un bărbat la cincizeci de ani, spilcuit, îmbrăcat într-un sacou gri, din care ieșea obraznică o burtică proeminentă. Profesorul s-a supărat, de ce te întorci, de ce râzi, a scos o bucată de cretă din buzunarul sacoului și a proiectat-o dibace și cu forță exact în capul băiatului, care, pe loc, a reacționat printr-o sângerare impresionantă. Ora s-a transformat într-o nebunie, cu băiatul speriat trântit dramatic la pământ, cu o foială iscată dintr-un amestec de sentimente ale copiilor, teamă pentru sănătatea colegului, curiozitate pentru grozăvia comisă, nemulțumire și mulțumire pentru eșecul orei de istorie și cu profesorul-agresor ce ingenunchiase la creștetul celui rănit și, cu lașitate, umilință și lipsă de responsabilitate, își cerea iertare de la băiat și îl ruga din suflet, alintându-l, 'Emilaș, nu mă spune la tăticu!' Nu mai știu dacă Emilaș l-a pârât la 'taticul' său, însă Emilaș, care și-așa nu se omora cu învățatul, a avut parte de un an școlar cel puțin liniștit, dacă nu înfloritor în catalog, la materia istorie, dar, mai important poate decât asta, Emilaș a învățat o lecție urâtă în școală, chiar de la profesorul său, și anume că îți este permis, ba chiar că e dezirabil, să verși câțiva mililitri de sânge pe podelele școlii pentru o viață ușoară, lipsită de griji, așadar că este sănătos să îți vinzi integritatea fizică și morală pe orice preț consideri tu sau alții pentru tine, ca să răzbați. Emilaș și, alături de el, ceilalți copii au fost martorii inocenți ai pervertirii calității de profesor, au asistat la degradarea unui om iresponsabil și laș și, poate cel mai trist, au învățat cum să încetezi să respecți un om.

Sunt convinsă că toți avem amintiri asemănătoare sau mai puțin asemănătoare cu această întâmplare și tot la fel de convinsă sunt că cei mai mulți dintre noi nu am rămas cu traume de pe urmă lor. Cu toate astea în școlile noastre se petrec atât de multe lucruri nepermise, atât din punct de vedere moral, cât și legal, încât aproape că numai ele singure justifică prăpastia în care suntem, pentru că, nu-i așa, educația pe care o primim este cea care ne formează reperele, etice, științifice, umane. În școală se fac abuzurile cele mai grave, pentru că cei abuzați, copiii, sunt cei mai vulnerabili dintre oameni.

Profesorul nu trebuie să fie superiorul elevului, ci trebuie să fie un prieten, un educator, un alt om care deține niște instrumente tehnice cu care încearcă să îi ghideze elevului calea către cunoaștere și autocunoaștere. Profesorul nu trebuie să fie polițistul elevului, ci trebuie să îi explice de câte ori este nevoie unde greșește sau unde crede el că greșește și trebuie să îi ceară inclusiv elevului părerea cu privire la ceea ce decide pentru el. Profesorul nu trebuie să își intimideze elevul cu mijloacele de care, evident, dispune, ci trebuie să facă eforturi să îl înțeleagă. Profesorul nu trebuie să îi demonstreze elevului că este prost, pentru că 'prostia' elevului nu este decât inabilitatea profesorului de a îl deștepta, ci trebuie să caute până la disperare căi prin care să îl ajute pe elev să înțeleagă.

Profesorul trebuie, trebuie, trebuie. Da, profesorul are mult mai multe obligații decât elevul său, pentru că așa stau lucrurile pe Pământ. Profesorul este un om ales, deosebit, profesorul poate fi un om tare fericit. Eu, una, nu cunosc pe lume o fericire mai mare dintr-o meserie, decât aceasta în care ai șansa zilnică să vibrezi alături de cele mai curate, libere, creative, vesele, magice, splendide spirite tinere, copiii.

Anotimpuri părintești

Astăzi nu mă interesează anotimpurile, deși în drumul spre școală am oprit mașina de două ori ca să fotografiez niște păsări plutitoare pe lac, ceea ce nu aș face dacă nu ar fi motivul transformării așteptate din iarnă în primăvară, nu ar fi-predicat verbal, am oprit și m-am frustrat în ambele rânduri din cauza telefonului inapt să realizeze o distanță focală acceptabilă, ce ar fi surprins o delicată lebădă, apoi o pestriță rață sălbatică, înotând amândouă visătoare și fără griji, poate totuși cu ceva îngrijorare pentru suratele lor cineștiepeunderătăcitoare, cum se cade printre rude. Chiar dacă astăzi nu sunt interesată de anotimpuri, îmi permit să îmi sugerez atenție la dorința greu de stăvilit de a fotografia păsările naturii înconjurătoare în care trăim, atenție ce mă va împiedica să uit aparatul de fotografiat de câte ori voi pleca de acasă. Mulțumesc. Astăzi poate primăvara să vină sau poate iarna să stea, mi-e indiferent, pentru că resimt în aerul zilelor calmul acela dat de fluiditatea din comunicarea cu cei iubiți, după un tumult epuizant de înfruntări inerente în familia cu adolescenți, în plus, o lebădă pe lac nu mă lasă niciodată indiferentă.

Comunicarea este mai mult decât o vorbă, o înștiințare, este-tot predicat verbal, comunicarea presupune o legătură strânsă și subtilă între oamenii ce încearcă să comunice între ei, o dorință de înțelegere, o deschidere pentru acceptarea refuzului sau a diferențelor, presupune considerație pentru celălalt, dar mai cu seamă presupune înfrângerea propriilor prejudecăți și frici ce se activează ca urmare a dificultăților eventual percepute la inițierea contactului dintre cei doi comunicatori. Când ești părinte și educator în același timp te poți găsi în posturi nefericite, căci prin firescul lucrurilor, părintele își exprimă emoția puternic și unic pentru copilul său, elevul, pe când profesorul este nevoit să își împartă echilibrat emoția către toți elevii pe care încearcă să îi ajute, așadar dispune de privilegiul de a fi rațional cu mai multă ușurință. E extenuant să fii părintele-profesor, dar în același timp este o bucurie mare, pentru că intri devreme într-un dialog profund cu copilul tău și te găsești neașteptat la un nivel al minților libere de prejudecăți sociale date de tipul clasic de relație părinte-copil, ajungi să realizezi mai simplu decât dacă nu ai face-o că tu, părintele, în ciuda faptului că ai o experiență de viață și de învățare mai bogată decât copilul tău, ești pentru cel cu care tot experimentezi comunicarea, în afară de omul pe care îl iubește fiindcă ăsta este datul, și omul, simplu, omul pe care înveți să îl respecți pentru ce este el, nu doar pentru cine este el. Binenteles că ajungi să găsești un optim al comunicării după mai multe încercări eșuate sau la limita eșecului și, fără îndoială, că acest optim absolut se construiește în timp și treptat, dar se poate construi.

Vijelioasele și consumatoarele vârfuri comportamentale adolescentine sunt deosebit de valoroase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. A le experimenta ca părinte este o șansă bună la cunoaștere, autocunoaștere, împlinire, încredere și împlinire a iubirii părintești, iar pentru a te întregi ca părinte este vital să perfecționezi arta comunicării cu copilul tău. Să fim elastici în comunicare cu copiii noștri! În  sfârșit, să fim elastici-predicat nominal.

'Mi-e frică'

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină 'mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză', după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu "miss" de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un 'puiut sensibil' și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe 'vindecarea' de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Despre abandonul din confuzie

Am găsit cu greu până la urmă două locuri într-o lojă în care trei copii de 10-11 ani împreună cu o adolescentă își butonau telefoanele inteligente, ultimul răcnet, cu greu, zic, atât pentru că numărul invitațiilor (fără locuri) pe baza cărora s-a pătruns în sală a fost mai mare decât numărul de locuri ale Ateneului, dar și pentru că am fost nevoiți să apelăm la caracterul persuasiv al soțului meu ca să pătrundem în acea lojă, copiii părând destul de rezervați în a ne primi alături de ei. Am observat mulți copii în sală, mai mici, mai mari, de fiecare dată, însoțiți de câte un adult. 'Gazdele' noastre însă se aflau singure, neînsoțite de vreun adult, ceea ce nu mi s-a părut neobișnuit, însă câtă stridență în comportamentul lor am perceput!

Aflați într-o continuă vânzoleală, lipsiți complet de un elementar simț al ridicolului, vorbind fără urmă de jenă sau resentiment cu glas tare, acești copii bine îmbrăcați și înzestrați cu cele mai sofisticate și mai scumpe telefoane mobile m-au tulburat, îngrijorându-mă, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva aceste comportamente sunt definitorii pentru toți copiii de astăzi, mai mult sau mai puțin? I-am văzut cu ochii minții în sălile de clase, în timpul orelor de curs, îmbrățișându-se și aranjându-și coafurile, vorbind neîncetat prostioare lipsite de logică sau sens, schimbând locurile între ei, ridicându-se din bancă și revenind la loc, găsind atracție și motiv de amuzament în orice gest stupid sau fir de praf din aer, căutând din minut în minut să afle cât mai durează ora, glumind neempatic și mitocănește pe seama persoanelor din raza lor vizuală. Căci n-am putut să nu mă tem că astfel sunt copiii în școală, la fel cum au fost și cei patru din loja noastră de la Ateneu, haotici, fără repere de bunăcuviință, abandonați într-o lume sălbatică, fără respect sau încredere, cu falsă autosiguranță, neghidați, lăsând pregnanta și neliniștitoarea senzație de risipire și de pustietate.

Copiii trebuie priviți cu atenție, îndrumați, învățați, dar mai ales trebuie respectați și iubiți. Nimic nu îi adună și le armonizează trupul cu sufletul și mintea mai sănătos decât educația lor din grijă și iubire. Ei nu trebuie abandonați în sălbăticia lumii și a vieții prea curând, căci toată vânzoleala asta a lor și tot haosul pe care îl inspiră cu fiecare gest sau vorbă nu sunt altceva decât o rană insidioasă și perfidă în mintea lor cuminte și curată. Aș fi vrut să văd alături de fiecare dintre acești patru copii câte un adult iubitor, cu o mână întinsă către fiecare, așa, pentru o încurajare și o mângâiere.

Calendar de advent, ziua 3

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, cele care formează, dupa cum se spune pe site-ul United Nations, "cea mai mare minoritate a planetei", întrucât numără cam 15% din oamenii de pe Pământ și este o zi sărbătorească în care noi, cei care avem ochii deschiși către aceste persoane, încercăm să atragem lumii atenția cu scopul de a elimina toate tipurile de bariere pe care societatea le impune acestor oameni.

Fără ca aceasta să fie motivația principală de a exista a însemnărilor din blogul meu, sper totuși că trăirile noastre pentru și alături de Kiti, expuse aici, să fie o cale de cunoaștere și înțelegere, acceptare și includere în viețile noastre a acestui mare necunoscut, grupul oamenilor cu dizabilități.

Tot despre ceva frumos scriu astăzi, în a treia zi a lunii decembrie, pentru că scriu despre solidaritate, empatie, iubire, zâmbete, atenție și grijă, scriu despre superba noastră șansă de a fi omenoși. Vă invit, pentru început, să zâmbiți, chiar dacă o veți face și printre lacrimi uneori, să le zâmbiți fără teamă acestor oameni, pentru că zâmbetul are o putere miraculoasă de vindecare de boală, de prejudecată, de spaimă, de ură.

Vă las în compania Galei Persoanelor cu Dizabilități, o înregistrare de la TVR 1, preluată de pe site-ul incluziune.org, făcându-vă atenți la fragmentul dintre minutul 5:35 și 8:52 al primei părți, în care ne veți vedea pe noi, cu Horica în prim-plan.

Am spălat uimită două borcane

Eu mai uit detalii. Împotriva uitării mele neserioase am apelat la ajutor copilăresc. Mai în joacă, mai în serios, am început odată să deleg. Ba aducerea aminte a scoaterii de cu seara a untului din frigider, ba a promisiunii unei apelări a bunicilor, ba a achiziționării unei ascuțitori, copiii și-au luat rolul de împuterniciți în serios, așa cum de prisos o spun aici, căci se știe, copiilor le este străin un alt fel de înțelegere a lumii. Copiii trăiesc clipele, minutele, zilele fără frivolitate, misiunile vieții lor de joc și simțire au caracter grav, deși se exprimă cu atât de multă vitalitate și veselie.

Am reavut în dimineața asta o revelație, iată una dintre marile bucurii în a fi părinte, retrăirea acelorași revelații, și anume, aceea a redescoperirii în propriul meu copil a crâmpeie de devenire frumoasă, căci, neprogramatic, dar însumat în toată comunicarea dintre noi, părinți-copii, a venit și rândul băiețelului să mă uimească cu cât de responsabil este. El știe pentru ce trebuie să mă urmărească prin casă ca să mă aducă în bucătărie, unde trebuie să îi spăl borcanele pentru creația de la grădiniță. El nu uită să mă dojenească candid pentru uitarea mea neserioasă de peste sfârsitul dus de săptămână și nu uită nici să le împacheteze grijuliu în ghiozdanul personalizat cu insigna grădiniței, cea pe care îi este inscripționat numele, și cu un soldățel metalic ca breloc, primit în dar de la bunica.

 Eu mai uit detalii, dar ce bine că nu uit să mă mai las surprinsă de copii!