Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.
Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.
Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.
Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu