Bunăstare

Nu este șase și sunt deja trează, nu aud mișcare în casă (ignor totuși mișcările respiratorii delicate, cu care am crescut și m-am configurat), nici becul în camera fetei nu este aprins, ca să mă agăț cu privirea de el, îmi trebuie alt reper luminos, nu găsesc, zic să mai cad câteva clipe în visare, nu cad cu una, cu două, nici n-am cum, dacă nu dau drumul strânsorii în care mă țin, îmi fac probleme, asta-i fața mea inaparentă, apoi tot eu mi le rezolv, aici sunt norocoasă, nu apuc, silueta lui Felix se profilează în ușa dormitorului, vine cu pași lenți, ține o pernă în brațe, îl îmbrățișez ca pe un bebeluș, îi mângâi fruntea înaltă, iarăși trăiesc senzația de neverosimil, Cătă, e copilaș adevărat, este al nostru, îmi vine să întreb, dar mă mulțumesc să-i arăt minunea din brațe, Cătă înțelege în felul lui, îl mângâie pe fruntea înaltă, pui mic, frumos și pianist, îi spune, asta mă convinge, trec băiatul peste cap, ca să mă ridic din pat, îl las să se mai alinte lângă tatăl lui, Horica doarme joia mai mult, îl las după ce-l alint, intru tiptil la Kiti în cameră, ea mă simte exploziv, ca pe o tornadă, sare din pat și mă trage într-o îmbrățișare acaparatoare, percep scena ca secvența din povestea lui Felix cu vulcanul care înghite tornada, înăuntrul vulcanului este cald, dar nu e fierbinte, aș putea să mă consider nedreptățită doar m-am străduit să calc ușor, însă înăbușitoarea strângere în brațe este mai degrabă nedreptatea care i se face ei, nu mie, totuși ăsta-i un gând dezagreabil, de aceea îl refuz, îmi place mai mult să o văd ca afinitate între două esențe, apare Felix catalizatorul, el descoperă primul frumusețea zilei în alergătura caraghioasă a câtorva fazani pe câmp și rațe pe lac, bună dimineața.