Stau împreună cu Horica la masa ce ține un monitor de calculator, o imprimantă, un modem, un teanc subțirel de cărți, o grămadă de figurine decupate din hârtie și lipite pe câte un bețișor, probabil viitoare marionete într-un teatru de umbre. Ocupăm câte un fotoliu de birou, toți le știm, fotoliile acelea mobile, destul de confortabile, tapisate cu o imitație de piele neagră, neatractivă, mari, prea mari, astfel încât cele două fotolii unite între ele depășesc lățimea mesei în fața căreia ne aflăm. Mă aflu ușor excentric către culoarul de trecere printre rafturile ticsite cu cărți pentru copii, culoar unde îmi dispun picioarele adunate, unul peste celălalt, astfel încât să nu-i încurc pe eventualii tineri cititori. Suntem într-o bibliotecă.
Horică își face temele, eu citesc, apoi, când obligația pentru a doua zi este îndeplinită, pornim să lucrăm împreună la matematică, dintr-o culegere de probleme pe care o aleg de pe raftul cincizecișiunu. Între timp, o lucrătoare a bibliotecii apare la masa noastră și, privindu-ne suspect, ne întreabă dacă avem permise pentru bibliotecă. Ne găsim
iarăși în fața prezumției de vinovăție, dar, fericit, permisele noastre sunt deja pe biroul de la intrarea în bibliotecă și, spunându-i asta celei ce se interesează de noi, rămânem să ne vedem liniștiți de treabă. Horica mă privește interogativ, ce se întâmplă, de ce uităturile astea dușmănoase, îi răspund tot privindu-l, cu un zâmbet conciliant, nu s-au familiarizat încă cu noi, apoi ne adâncim în tainele fascinante ale unghiurilor, arcelor de cerc.
Astăzi nu am atâta dispoziție sufletească pentru a mă transpune pe deplin, așa cum îmi place, în povestea eroului din cartea pe care o citesc, de aceea, în timp ce Horica mai leagă câțiva neuroni între ei, urmăresc persoanele ce se mai perindă din timp în timp printre cărțile biblitotecii. Ăsta este un exercițiu reconfortant, fascinant de multe ori, pentru că a urmări cu interes și atenție un om face bine imaginației, gândului, sufletului.
Iată doi copii ce au scăpat printre rafturi în pauza unui curs de teatru ce se desfășoară într-o cameră alăturată. Ei se aleargă discret, atât cât se pot alerga doi copii printr-o bibliotecă încărcată, le-o cer mușchii lor chinuiți de inactivitatea din timpul orei scurse pe câte un scăunel incomod, dar peste câteva ture în jurul rafturilor scunde, centrale, ei se opresc foarte aproape de picioarele mele, atât de aproape încât sunt nevoită să mi le ridic pentru a nu-i împiedica. Un băiat alege o carte, o deschide, arătându-i înăuntru ceva anume fetiței de lângă el. Aceasta ar prefera să își petreacă și ultimile câteva minute ale pauzei lor jucându-se, de aceea îl lasă singur pe băiatul cu cartea în mâini, dispărând din raza mea vizuală. Acum Horica ridica ochii din foaie și dă o scurtă pauză neuronilor săi matematicieni. Copiilor arată-le copii, iar aceștia vor începe să comunice unu-doi între ei. Două-trei cuvinte, ce faceți aici, vă place ce faceți, un bravo motivator dinspre copilul mai mare, Horica, apoi sărim înapoi în ordini înalte.
Iată o femeie aproape de vârsta a treia, cu aspect neîngrijit, ceea ce o îmbătrânește și mai tare, îmbrăcată pestriț, într-un pantalon de stofă cu culoare incertă, o haină verde deschis, mult prea copilărească, și încălțată cu niște ghete roșii, tot copilărești prin culoarea țipătoare. Are chipul prea brăzdat sau poate percepția de prea mult este dată de contrastul inestetic între vârstă și îmbrăcăminte, iar părul cărunt, scurt, ciufulit, poate după vreo căciulă pitită prin vreun buzunar. Ea trece pe lângă noi, schițează un zâmbet pe care nu uit să i-l întorc, apoi se așează spate în spate cu noi, la altă masă, în fața altui calculator, cu care însă pare să aibă mai multe probleme decât ar vrea să recunoască, întrucât observ că se străduiește inutil să deschidă nu știu ce document, însă eșuează după trei încercări, fiind nevoită să ceară asistență bibliotecarei.
Mai trece o vreme până când femeia din spate, ce ne iscodește printre picături, se încumetă să mă întrebe de ce ne facem temele în bibliotecă, iar eu devin brusc discret defensivă, lucrăm ceva acum, nu ne facem temele. Apoi meditez la nedumerirea femeii și, după câteva minute, mă întorc să o lămuresc, știți, nu locuim în oraș și preferăm bibliotecile altor locuri în care să așteptăm. Nu apuc să îi spun ce să așteptăm, poate nici nu am de gând să îi spun ce așteptăm, deși, după cum mă știu, îi voi fi spus deja de m-ar fi întrebat, pentru că ea se lansează în a-mi povesti o povestioară despre o cunoștință ce nu locuia în oraș, care nu a rezistat în afara marelui oraș și a sfârșit revenind de unde a plecat. În acest punct încerc să o fac să înțeleagă că trebuie să trecem cu toții la treaba pentru care ne aflăm întâmplător în același loc, ceea ce și facem.
Găsim soluție problemei de geometrie cu unghiuri și arce și trecem într-o dimensiune nouă, a treia. Împotriva intuiției, descoperim că în trei dimensiuni, problemele de geometrie de a opta sunt mai accesibile, dar mai imaginative pentru vederea spațială și pentru mâna care le schițează pe foaia bidimensională de hârtie. Suntem amândoi absorbiți de desen, așa că nu observăm că femeia cu apariție pestriță s-a ridicat și este gata de plecare. Totuși ridicăm privirile din foaie, pentru că femeia ni se adresează cu un are matern și mimică compătimitoare: poate vă luați și voi o garsonieră, ceva, ca să vă mutați înapoi în București. Apoi ne întoarce spatele și dispare printre rafturile bibliotecii.
