Perfectibil

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Sirena

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Farmecul unui gest lipsit de cochetărie

Îmbrăcată într-o pereche de blugi verzi, strânși pe picioare, cu un tricou bleu, cu dungi albastre, orizontale, ușor căzut peste umeri, încălțată în bascheți gri și tunsă scurt, baieteste, Kiti este o preadolescentă foarte șic în dimineața asta. Imaginea asta ține doar câteva secunde, imediat după ce acestea se scurg, fata trage disperată de încălțările bine strânse de șireturi în jurul gleznelor și, fiindcă nu reușește să scape din strânsoarea lor, intră în panică. Suntem nevoiți să îi eliberăm picioarele, iar Kiti rămâne o fetiță mică, neinteresată de aspectul ei. Pentru că tinde să mă întristeze oarecum lipsa ei absolută de cochetărie, îmi vine în minte cunoscutul citat enunțat acum câteva sute de ani, ce spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Asta îmi este un gând mângâietor și nu doar atât, pentru că mă ajută să îmi înțeleg de fapt frustrarea, fiindcă este numai a mea, aceea de a nu o putea vedea pe Kiti precum aș vrea să o văd, îmi spune că nu este vorba despre nicio pierdere, de fapt îmi reamintește, pentru că eu știu asta, am învățat-o în multe rânduri. Din perspectiva asta, copiii nu sunt nici câștigurile noastre, dar nici pierderile noastre, copiii sunt prefacerile ce urmează unei reacții întâmplătoare ca răspuns al unei mai puțin întâmplătoare întâlniri. Consecința gândului ăstuia? Un drag nebun, suplimentar, de ingenua ei neîndemânare.

Despre nefericirile pustiitoare ale unui agresor

Multe mărunte minuscule mărturii de nefericire în jur, copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, numărând doar puține încă alte nefericiri mărunte minuscule până la maturitatea din buletin, pe care, nu știu, Doamne, cum le vor transforma în altceva decât aceleași nefericiri, ce dor și dor, căci numai din durere pot ieși, lovind ușor în stânga și în dreapta, atenți perfid să nu lase urme vizibile, desigur, ignorându-le pe cele invizibile, cu inexorabilă ignoranță și chinuitoare nătângeală emoțională, îi urmăresc pe bieții copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, îi urmăresc din umbră adunându-se gregar în cete triste, cete animate de multele mărunte minuscule mărturii de nefericire anterioară, păi cum altfel să le lipsească cu desăvârșire lacrimile, de fericire, bucurie, tristețe, frumusețe, sfințenie, compasiune sau nefericire sau, dacă nu e secetă deplină, cum altfel să tot erupă, să erupă, să erupă?

În așteptarea Crăciunului- 11 decembrie

Mâinile vorbesc! Kiti își lovește mâinile de suprafețele dure pe care le întâlnește în cale. Zilele astea deplasările sale sunt concerte distonante de pocnituri scurte, pline, intense, ah! Observ iarăși acest comportament apărut după câteva zile de terapie medicamentoasă antistres. Binenteles că nu pot decât să bănuiesc o legătură între cele două, dar, neavând acces la instrumente de măsură mai fine, nu am decât să fac legătura. Ca un efect centrifug de eliminare a tensiunilor din interior prin extremități. Mă dor mâinile, pare să strige cu fiecare izbitură brutală a mâinilor în vreun colț de mobilă. În urma axiomaticei mele presupuneri, am o percepție de straniu față de acest fel de anulare a stresului printr-o întrupare cât se poate de concretă a concentrației de stres în durere fizică, reală a extremităților. Mie însămi mi se întâmplă acest fenomen, imediat după epuizarea unui eveniment producător de stres, sufăr de dureri de picioare și membre inferioare. Atunci le-aș elibera de durere, punându-le sub greutăți apăsătoare, le-aș arunca și eu de toți pereții de-aș fi mai puțin iubitoare cu mine însămi, le-aș comprima centimetru cu centimetru cu propriile mele degete de la mâini.

Amintirea vie a durerii sâcâitoare, neavenite îmi conduce degetele către mâinile fetei. Acestea au căpătat pe alocuri o asprime tulburătoare, mici leziuni milimetrice, roșii, liniare decorează proeminențele osoase ale fețelor posterioare ale mâinilor, dacă le apropii de ochi nepermis de mult pentru acuratețea văzului, relieful accidentat al epidermei inflamate devine în închipuire optimistă textura cărnoasă, îmbietoare a unei căpșuni bine coapte, de aceea nici nu mă miră impulsul de a-mi afunda nasul în mâinile ei, ea râde, ha, ha, scurt, minim. Deși nu cred în exclamatele puteri miraculoase ale cremelor, de data asta o cremă, orice cremă ar putea să aline poate un disconfort presupus. În lipsa ei am altă putere miraculoasă la îndemână, presiunile pe care le pun concentrat pe fiecare centimetru de deget, pe fiecare deget, apoi pe palmele ei chinuite îi promit momente bune, căci îmi întinde voit mâinile iarăși și iarăși. Intuitiv descopăr o mie de chipuri noi ale alinării, acum extind cu trageri scurte, fulgerătoare fiecare articulație osoasă a mâinii, sunt multe dintr-astea, chiar mai multe decât poți să crezi, îi place tare senzația, râde iar,  acum prodig.

Când trebuie să plec de-acolo, s-o las pentru o bucată de zi, mă privește mai drept ca de obicei, nu-i o închipuire, chiar dacă mă învârt și pe acolo, mă privește rugător, mai stai, ar zice, vine mama mai târziu, îi spun, mă privește cu dor, acel dor nespus de alinare al tuturor, acum și-al ei.


***


În altă ordine de idei, pentru prietenii mei fără facebook, sper să le dăruiesc o clipă de încântare prin imaginea dragostei autentice de copil pentru mama lui din această fotografie. Mărturisesc că n-o fac cu nicio urmă de admirație pentru propria-mi persoană, cel puțin  nu aici, ha, ha, ha.

ps: imagine preluata de pe siteul kanald.ro

Poveste cu tâlc

Felix:

Puiuțul cu ciocul mare 

 
L-am încurajat pe puiuțul speriat să aibă curaj să intre și el a intrat în clasă, unde ne-a văzut pe noi doi. Ghici cine era profesorul de mate? Era chiar Spotu-dinozauru, iar eu eram profesorul de spaniolă, adică profesorul care îi învață despre animale, știi? El avea un prieten, un aligator, care mergea și se uita, era pui, el ridica gâtul la puiuț, care se trezea cu un bot de aligator pui în față, îl mângâia, îl plăcea și îl lingea. Știi, pe planeta lui Spotu aligatorii nu cresc mai mari de zece centimetri, nu fac rău, nici nu atacă, fiindcă nu au dinți.
 
Dar au venit unii mai mari, de clasa a treia, adică de-a cincea și i-au zis: 'uitati-l pe ăsta cu ciocu' mare, hehehe, hehehe, hehehe!', iar puiuțul, de nervi, i-a atacat și le-a tras un șut în gură. Cei mari i-au zis: 'vrei să te bați cu noi, băiatule?', apoi l-au atacat, dar puiuțul le-a tras iarăși un pumn în cap, era violent fiindcă a fost atacat. Toți profesorii s-au adunat, râzând de răi. Știi ce-a făcut directorul? A zis, 'veniti încoace, copilasi', care erau de fapt hoți ce l-au atacat și pe director, dar acesta și-a scos hainele de pe el, rămânând într-un costum de ninja. Și-a scos un scut și le-a dat cu scutu-n cap, adică cu un baston. Apoi a venit și puiul de aligator, s-a culcat chiar acolo, citind o carte, fără să-i pese de nimic. Hoții s-au împiedicat de aligator și au căzut în noroi. Directorul i-a luat și i-a dus la închisoare, iar puiuțul s-a trezit, totul fusese doar un vis.
 
A continuat să mai viseze un pic, că se duce a doua zi la școală, iar noi l-am încurajat să se ducă.
 
În realitate, a doua zi, când s-a dus la școală, a văzut că era foarte frumoasă școala și a mai văzut niște copii de clasa a cincea, care, știi ce i-au zis? I-au zis: 'uitati ce cioculeț frumos are dinozaurul ăsta!'. Apoi l-au întrebat cum îl cheamă. Puiuțul le-a răspuns: 'Spot', el era un dinozaur cu pete aurii pe ciocul negru.
 
 
Final de poveste: Puiuțul n-a avut un coșmar,  ci a visat o comedie-vis!

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

Mami e mai frumoasă decat Horică

Ce robot frumos ai construit, Felix, i-am admirat creația din Lego, o mică arătare cu mâini și picioare sprijinite pe o plăcuță dreptunghiulară, "ca să aibă stabilitate", și cu un cap sofisticat și imens în raport cu corpul său, mai bine zis, imens în raport cu percepția noastră despre raportul obișnuit cap/corp. Felix este ușor sensibilizat de atenția deosebită ce i s-a acordat și încă i se acordă lui Horica, este gelos și reacționează, ba cu un pumn în urechea stângă a fratelui său, ba cu smiorcăieli din te miri ce motive, ba cu suplimentarea efuziunilor de iubire către mine, categorie în care se potrivește și soptirea drăgăstoasă și hâtră, însoțită de gesturi demonstrative a vorbelor sale, "un picior murdar pentru tati și o mânuță curată pentru mami". Așadar sunt atentă la nevoia lui de alinare din zilele astea, de aceea îi spun de câte ori e cazul că îmi place ce face, cum face, ce este, cum este. Felix îmi mulțumește pentru înțelegere,  îmi ștampilează nasul și bărbia periodic cu câte un pupic delicat, chiar mai des decât o face obișnuit, și se pisicește, "ai văzut cât de creativ sunt?".

Gelozia între frați. Acea trăire copleșitoare și stânjenitoare, ce îți amorțește pentru o clipă iubirea pentru fratele sau sora ta și îți lasă liberă, înafară sau înăuntru, toată frustrarea nealinată sau alinată neîndestulător, acumulată în momentele de lipsă de atenție pentru tine din partea părinților tăi. Cum probabilitatea ca părinții să nu poată să mențină mereu starea de perfectă armonie este mare, fără ca aceasta să țină neapărat de iscusința lor și nici de iubirea pentru copiii lor, ci doar de limitarea fizică firească a lucrurilor și stării de fapt, așadar ne e în fire nouă, părinților, să fim oarecum neputincioși, la fel de natural este și sentimentul de gelozie și rivalitate dintre frați. Dar chiar și așa, îndreptățit, tot copleșitor și stânjenitor rămâne ceea ce simt copiii, deci să îi mângâiem mai mult!

Despre permanenta și necesara căutare a armoniei

În general, handicapurile fizice tind să fie compensate de dezvoltarea peste medie a altor abilități, ce înlesnesc adaptarea la mediu a persoanei respective. De ce ar sta lucrurile altfel în cazul dizabilităților psihice, în definitiv creierul este tot un organ, deși aflat într-o covârșitoare necunoscută față de puterea de înțelegere omenească actuală. Îmi imaginez acea disfuncționalitate discretă la un nivel superior de integrare a informațiilor, dar pot deasemenea să bănuiesc o supraadaptare funcțională a structurii subcorticale adiacente. Nu pot înțelege altfel finețea acordului de rezonare la un nivel senzorial înalt al lui Kiti cu noi, un acord înscris ontogenetic în codul nostru de dezvoltare, căci și un bebeluș are capacitatea de a rezona instinctiv cu părinții lui, însă a cărui finețe apare după îndelungate antrenamente de șlefuire anevoiase și dureroase.

Catinca Maria ne percepe sfâșietor de adânc temerile, defensiva, neînțelegerile și neputința cu care ne confruntăm în relația cu ea. Iar când simte, ea reacționează, căci o știi, e liberă de prejudecăți sociale. Reacțiile ei ne fulgeră în moalele capului uneori, smintindu-ne, iar sminteala ce ne absoarbe temporar rațiunea ne face răi și triști în exprimare. Iată cum cercul se face vinovat de exces de
 autoritate, de labirint fără scăpare. Dar viciul cercului nu este de neînvins, ajunge să te oprești o clipă pe o cărare mai blândă de arc și să numeri secundele ei, una, două, trei... Să te întorci împotriva curentului de negură stârnit și să îți cauți armonia. La, la, la.

Copilul se crește în respect. Știu că știi și știu că știu asta. Păcat că uitarea e în firea omului. Vreau să mi-o reamintesc mereu și de-asta o scriu aici. Copilul merită încredere și respect.

Când copila plânge

Ne așteptam și la măcar câteva momente delicate cu Catinca la mare. Vezi bine, scriu 'și la', pentru că fetița noastră este una blândă și bună de felul ei, dar, ca tot copilul de unsprezece ani, mai izbucnește câteodată nefericirea din ea, pe care o strângem cu toții de altfel în noi ca să izbucnească în erupție vulcanică sau în doze ușoare de plâns. Am învățat să suferim mai puțin pentru imaginea dramatică ce o constituim cu copila în criză pentru ochii detașați ațintiți asupra noastră. Din nevoia de a ne proteja, din iubire pentru ea, cea care suferă cel mai tare. Dar cât de ușor și bun e sentimentul de eliberare de presiunea din jur, atunci când, mulțumită neaglomerarii, spațiului generos de libertate, dar, mai ales, empatiei oamenilor de lângă tine, nu trebuie să te găsești neapărat și nedorit eroul dramei tale reale la scenă deschisă și gratuită. Discreția. Acea abilitate învățată, acea expresie necesară a respectului pentru cel de lângă tine. Să asiști cu discreție la durerea omului înseamnă respect și empatie, înseamnă iubire și umilință în fața vieții.

A împărți

A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării.

O altfel de dictatură

'Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!', a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri. 

Temperamental

Ce este temperamentul și cum influențează el procesul de educație? Care este pragul de intensitate și promptitudine ale răspunsurilor copilului la diferiți stimuli, prag de la care în sus riscăm să confundăm temperamentul cu educația deficitară? Cât de dăunătoare sunt generalizările și reacțiile noastre (temperamentale) coercitive la comportamentele considerate improprii din punct de vedere social ale copiilor? Iată câteva întrebări la care ne vedem obligați să răspundem fiind părinți, adică educatori ai copiilor noștri.

Temperamentul este acea configurație înnăscută și specifică a conexiunilor mentale, ce face ca reacția comportamentală la un stimul să se întâmple cu impetuozitate sau mai domol, după un anumit timp de latență. Este amprenta unică a sensibilității unei persoane, este tiparul nervos ereditar al întregului său comportament. Învățarea, procesul prin care educația se împlinește, este strâns legată de temperamentul copilului, întrucât în învățare este întotdeauna (în cazul copiilor) implicată o relație emoțională între părinte, educator și copil. Pentru a învăța cu ușurință, copilul are nevoie de încredere. Pentru a putea învăța, copilul temperamental are nevoie de încredere și empatie. Reacția comportamentală la stimulii la care educatorul îl expune pe copil, ce țin atât de tema de învățat, cât și de persoana educatorului, este puternic emoțională, așadar merită tot efortul nostru de înțelegere.

Părintele (educatorul) este, precum copilul, înzestrat cu un anumit temperament. Deși este adevărat că adultul deține instrumente raționale de control asupra comportamentelor sale, tot adevărat este și faptul că instrumentele sale nu sunt perfecte, așadar nici comportamentele nu pot fi absolut deghizate. Iată astfel cum în relația părinte-copil, dintr-un impact de temperamente, putem ajunge la conflict.

Să dau un exemplu: să zicem că un băiețel a construit un mic orășel din plastilină, pe o coală de hârtie, orășel pe care l-a uitat pe masa din bucătărie. Să mai zicem că a sosit și ora mesei, moment în care mama lui îl roagă să își transporte orășelul în camera lui. Acesta este momentul critic al interacțiunii mamă-fiu, întrucât copilul temperamental vede mutarea construcției ca pe un perturbator al echilibrului pe care el l-a conceput. Fiind un copil cu exprimare vulcanică a emoțiilor, băiețelul începe să plângă și, cu un gest distructiv și brusc cu mâna, compacteaza elementele orășelului într-un tot multicolor. Gestul furios al băiatului nu o lasă indiferentă pe mamă, aceasta reacționează, binenteles, conform cu temperamentul ei. Să zicem că reacția mamei este tot la fel de intensă și violentă ca a fiului ei. Acest tip de comportament-efect din partea unui adult (ridicarea vocii, impunerea autorității parentale cu forța, pedepse) este foarte des întâlnit, din păcate, și este generator de frustrare, stres și agresivitate. Conflictul escaladează, iar copilul își învață obligat și fără iubire lecția, și anume că emoția trebuie inhibată, deoarece aduce neajunsuri imediate și că agresivitatea este un instrument eficient de rezolvare a neînțelegerilor.

Să zicem acum că reacția mamei nu este eruptivă, este calmă și empatică, cu totul în opoziție cu exprimarea băiatului, dar nu tocmai diferită din punct de vedere emoțional. Asta înseamnă că mama trăiește și ea, la rândul ei, o emoție negativă, precum fiul ei, dată de imaginea dezlănțuită a băiatului, dar că reușește de dragul copilului să aibă un comportament empatic, plin de respect pentru persoana din fața ei. În definitiv, copilului îi este complet la neîndemână comportamentul rațional, ca efect al unei cauze ce îl sensibilizează, îi aduce mâhnire. De aceea este cât se poate de simplu să înțelegem de ce un copil temperamental are o nevoie imediată de alinare, de înțelegere în urma unei reacții explozive. Toată această alinare, această recunoaștere a nevoii sale individuale de atenție, îl face pe copilul temperamental să aibă încredere în el însuși, îi este premisă favorabilă pentru autorespect și pentru o dezvoltare armonioasă.

Copiii nu sunt răi sau needucați. Însă, din păcate, pot ajunge adulți înrăiți. Haideți să-i iubim mai mult!

Exercițiu de deferență

Scuză-mă, puiul mamii, fiindcă am fost rea astăzi dupăamiază, când am strigat la tine pentru că m-ai călcat pe pantofi, dar am fost obosită și mi-a fost greu să mă concentrez. Mi-am cerut scuze în fața lui Felix în timpul ritualului nostru de seară, dezbrăcat, cântărit, spălat pe dinți, duș, pijama, noapte bună, chiar simțisem oboseala mai accentuat decât în alte zile, poate trezitul prea matinal, poate împingerea somnului de noapte prea în noapte sau poate doar o zi mai aglomerată pentru minte și trup. Timpul băii de seară ar putea fi timp de relaxare și chiar așa și este deseori, însă există și seri prea grăbite, care nu îmi plac și nu îi plac nici lui, în care activitățile noastre se succed amețitor.

'Scuză-mă' face bine ambelor părți, e un lucru bine știut și este, tehnic, foarte simplu de spus, dar, paradoxal, este dificil de experimentat. Încep cu mine, căci eu sunt omul mare din poveste, iar omul mare are mai multe premise decât omul mic să pornească acest exercițiu. Să-l numim exercițiu de deferență.

Să analizăm: acțiunile mele au consecințe, ce, uneori, sunt reprezentate de afectarea persoanei din fața mea. Dacă afectarea nu este percepută, fie din cauză că cel afectat îmi ascunde asta (se întâmplă rar când persoana din fața mea este un copil), fie pentru că îmi lipsește stropul de empatie necesară, atunci e cvasiimposibil să mă 'repar' cu un 'scuză-mă'. În schimb, dacă nivelul meu perceptiv îmi permite să conștientizez că acțiunea mea a lezat într-o anumită măsură pe cineva, atunci sunt exemplarul potrivit pentru practicarea exercițiului deferenței.

Dar cum fac acest exercitu, dacă nu am destul antrenament pentru el în spate? Cum pot să rostesc cele două cuvinte, dacă descleștarea maxilarelor întru acest scop pare un calvar? Și cât de dăunător este pentru imaginea mea de om mare, educator, părinte?

Ei bine, nici un exercițiu de acest fel din lume nu se găsește întipărit, nealterabil în genele noastre de ființe sociale. Iată un punct de plecare favorabil pentru fiecare dintre noi, oricât de multe sau puține antecedente am avea, iată perspectiva fericită a lipsei dependenței capacității noastre de învățare a acestui tip de comportamente față de înzestrarea noastră genetică. Așadar ne aflăm la o linie de start de învățare necompetitivă și larg permisivă oricărui doritor de participare, ceea ce, iarăși, dă acestui tip de exercițiu o culoare optimistă.

Nu uitați, sunt în punctul în care știu că l-am afectat pe omul de lângă mine, hai să-i spunem micuțul, ca să reduc din generalizare. Așadar mă aflu într-o postură ingrată, o postură de agresor, hai să recunoaștem, ridicol, dată fiind diferența de mușchi și experiență dintre noi doi, părți ale exercițiului. Rațional, eu nu vreau nicicum să îl agresez pe micuț, dar o fac, nu discut aici de ce, și tot rațional, aș vrea să îmi repar greșeala intenționată sau neintenționată.

Cum îmi descleștez maxilarele pentru 'scuză-mă'? Ei bine, încerc să mă pun în pielea celuilalt și să analizez posibilele efecte pe care le-aș simți din acea poziție, ignorându-ne dimensiunile. Astfel, 'scuza-mă' are efect paliativ, întrucât conectează intim cele două persoane, care împart la un nivel extrasenzorial starea sufletească dăunătoare. 'Scuză-mă' împacă, o dată, pentru că vine după conștientizarea rolului meu de agresor, pas important în orice vindecare, iar a doua oară, pentru că arată celui agresat empatie, iarăși, o abilitate crucială pentru iubire.

Dacă acest test de empatie pare greu, se poate încerca în sens invers: se forțează împotriva voinței, pentru început, emiterea sunetelor și silabelor ce alcătuiesc expresia în discuție, urmând ca, pe măsură ce repetăm exercițiul, să observăm că forța necesară rostirii cuvintelor este tot mai diluată, iar crisparea, tot mai șters resimțită. Este un exercițiu indicat persoanelor care doresc să învețe, însă care nu au obișnuința exprimării libere a emoțiilor lor, a celor nefamiliarizați cu faptul de a fi empatici și de a dărui. Precum un fragment muzical, care îți creează senzații auditive repulsive la prima ascultare, dar pe care ajungi să îl apreciezi de-a dreptul armonios, plăcut, după ascultarea lui repetată, la fel se întâmplă și în cazul nostru, capeți o ușurință binecuvântată în rostirea expresiei de deferență. Mai mult decât atât, calea nervoasă, ce duce către centrii nervoși impulsul rostirii lui 'scuza-ma', după o acțiune agresoare, se bătătorește, deci solidifică, cu fiecare repetare a pașilor propuși, astfel încât pe viitor, succesiunea agresiune-'scuză-mă' se va produce firesc, neforțat.

Dar cât îmi poate dăuna personalității mele de om mare recunoașterea slăbiciunii mele? Evident, nici o clipă, ba, din contră. Din nou, acceptarea este primul pas în vindecare, iar extrapolând, introspecția, care nu poate fi decât sinceră, este fundația dezvoltării mele personale. Iar eu vreau să mă cunosc și să mă îmbogățesc spiritual.


Apoi, nu încape nici o îndoială, omul mic din ecuația mea găsește alinare, recunoaștere, respect în gestul meu de scuză, iar ca bonus pe termen lung, găsește în mine, omul mare care vrând-nevrând educă, un exemplu de imperfecțiune umană și, totodată, speranța de perfectibilitate.

În cazul nefericit în care te-am afectat cumva cu textul meu, în primul rând te asigur că am făcut-o fără voia mea, iar în al doilea rând îți spun umil: scuză-mă!

Bebelușul nostru gigantic nu plânge degeaba!

Am citit astăzi articolul ăsta, scris de mama care nu și-a mâncat placenta (hi, hi, hi), iar citindu-l și găsindu-l plin de bun simț, precum sunt cele mai multe dintre argumentele ei pro-alăptare, pro-naștere naturală, pro-educație cu respect pentru copil, m-am găsit reflectând din nou la încercările noastre de pătrundere în mintea misterioasă și fascinantă a fetiței noastre afectată de autism și am avut o revelație: aranjamentele pe care noi le-am gândit în viața lui Kiti reprezintă unele dintre motivele de frustrare ale copilului nostru.

Fetița nu poate să ne spună, de aceea noi hotărâm adesea în locul ei. Este ăsta un fel de agresiune asupra ei? Din păcate, da! Comportamentele ei dezlănțuite (furii, țipete, atacuri asupra șepcilor și ochelarilor fraților ei) sunt oare expresia unor bizarerii neînțelese și a unor fenomene biochimice celulare intime, ori expresia francă a frustrării de a fi condusă și dirijată după bunul nostru plac?

Libertatea de expresie în cazul copiilor precum Kiti tinde să fie maximă, de aceea o spun cât se poate de responsabil, copila noastră are tot dreptul din lume să urle și să țipe din când în când, ba este foarte delicată în exprimare. Și pentru că ea, bebelușa noastră gigantică, este adeseori ghidul meu de descifrare a enigmelor de a fi, aduc în sprijinul textului citat mai sus încă un argument. Frustrările copiilor conduși după program strict, oricare ar fi acesta, există, sunt reale și sunt ascunse frecvent privirilor noastre iscoditoare de părinți iubitori și grijulii. Copiii nu știu să trăiască decât liber, ei ajung însă să învețe de toate, inclusiv să trăiască între limite impuse blând sau mai violent, dar aceasta se face cu costuri. A trăi în libertate și respect pentru persoana ta și persoana celui de lângă tine se învață cu multă trudă și nu exclude regulile. Așadar să nu ne temem de a ne crește copiii ascultându-i cu atenție! Oare vrea vreun părinte responsabil pe lumea asta să îi răpească din drepturile legitime copilului său, și anume dreptul la o viață senină, sănătoasă si fără traume de orice fel? Probabil că nu, așadar să luăm aminte și să lăsăm garda jos, doar nu avem nici un război de câștigat!

Să ne iubim copiii

Cum vin ideile? Spontan și în urma unui proces cognitiv intens sau mai puțin intens. Ideile spontane au și ele un fond cognitiv, probabil neintenționat. Copiilor le vin idei multe. Ei sunt extrem de receptivi la informații noi, așadar există un potențial ideatic considerabil. Copiii nu iubesc cenzura. Ei nu știu nici de autocenzură, deși învață câte un pic despre ea pe măsură ce cresc. De aceea ei se exprimă liber și dezinvolt. Unul dintre rolurile copiilor în viața adulților este și acela de a îi ajuta pe cei din urmă să redevină liberi din punct de vedere spiritual, în ciuda percepției de condamnare, destul de comună printre adulții, viitori și actuali părinți. Dar nu despre asta vreau să scriu. 

 Ci despre cum, dar mai ales cât de mult limităm avântul copiilor. Mie, bunul simț îmi trasează pentru educația copiilor niște limite de netrecut și anume două: în primul rând, copilul să învețe să nu își pună viața și sănătatea în pericol, apoi, prin comportamentul său, să nu lezeze integritatea fizică și morală a altei persoane. În afara acestor granițe, libertatea de exprimare a copiilor este dezirabilă. De ce? Pentru că întregul comportament al copilului este rodul curiozității sale sănătoase și duce la învățare complexă, dezvoltarea creativității sale, spirit critic și analitic, bucurie în cunoaștere. 

 Să permiți și să dezvolți un astfel de teren favorabil pentru dezvoltarea copilului tău, nu este cel mai ușor lucru de pe Pământ. De aceea meseria de părinte este o meserie superioară. Înseamnă renunțare, acceptare, învățare prin analiză, eroare, soluționare, testare, revenire. Înseamnă atenție crescută și autocenzură. Înseamnă eliberare de prejudecăți și deschidere deplină. Și, evident, înseamnă iubire și respect pentru copil. Totodată înseamnă conștientizarea faptului că darurile primite, copiii, nu ne sunt oferite spre a ni le însuși, ele ne sunt date ca o compensație a vieții, sunt daruri de suflet, pentru împlinire reciprocă trupească și spirituală. 

Copiii nu există pe lume ca să ne îngreuneze nouă, adulților viețile. Copiii nu ne murdăresc pereții, ne rod mobila, ne taie perdelele și nici nu își refuză accesul pe lista de premianți în orice ar fi, doar ca să ne facă nouă în ciudă. Copiii experimentează, cercetează, învață, dar se și străduiesc doar pentru noi necondiționat, din iubirea ce ne-o poartă, deoarece așa ne este nouă, oamenilor, dat să fim. 

Știind lucrurile astea, îmi e mai ușoară transformarea în părinte, îmi e mai la îndemână empatia, mi-e mai dragă exprimarea neconvențională a copilului și mai netulburatoare franchețea lui. Iubirea ce mă cuprinde odată ce am devenit părinte mă învață umilința și îmi devine autentică. Ajung astfel să scap de egoismul de a crede că numai eu și ce este al meu contează, ca atare voi privi cu respectul cuvenit pe cel de lângă mine, indiferent dacă acesta este adult sau copil. Și pun în felul ăsta umărul, scot lingurița din buzunar ca să ajut la stingerea incendiului, așa cum metaforic spune Amos Oz, incendiu reprezentat de marele dispreț pentru copii, manifestat astăzi în societatea noastră românească.