Perfectibil

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Sonor

Sunt pregătită pentru ingenuitățile Catincai, la fel cum sunt gata să respir în fiecare nouă clipă, dar uneori mă fâstâcesc, mă simt pierdută, oare ce urmează, să inspir sau să expir? Alteori firescul candorii sale îmi apare mult prea complex, nu-mi este cu putință să integrez atâta perfecțiune, intru într-un fel de micro-panică, la fel ca atunci când îmi urmăresc temătoare respirațiile și mă întreb cine mi le conduce, dacă sunt ale mele. Kiti se îmbracă în trăiri frumoase si pline, rațiunea îi este un mijloc de desăvârșire a ceea ce îi este dat să simtă. In bucătăria luminată fabulos, Kiti închide ochii și cântă genuin.




                                     https://soundcloud.com/mihaela-maria-rizea/kiti-tune 

                             

Sirena

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Potolit

O invit pe terasă, Kiti se gândește cinci secunde și vine. Parcă a mai crescut sau merge pe vârfuri, pentru că o ard tălpile. Altfel nu pare s-o deranjeze căldura aspră, abia am convins-o să iasă de sub pernele decorative, mari ale canapelei. Pe terasă este și mai cald decât în casă, dar afară ai întotdeauna promisiunea, rareori neonorată, a unei adieri de vânt. Kiti se așază pe șezlong, lângă mine, și își ridică picioarele pe fotoliu, semn că nu vrea să plece de acolo. Pun o palmă pe picioarele ei adunate, apăsarea mea pecetluiește dispoziția domoală a clipei. Clipa se prelungește, deci gândul nu se poate rătăci. La ce te gândești, Kiti? Aș întreba-o, dacă aș fi nevoită s-o conving să stea. Timpul este discret, imposibil de măsurat. Tăcerea fetei este autentică, a mea se încropește cu greu, ce pot să zic? Vântul chiar bate deodată, Kiti tresare gingaș. Tresăririle ei sunt înduioșătoare sau sunt eu excesiv de sentimentală. Hotărăsc totuși că nu sunt, odată am mâncat doi cărăbuși vii. Kiti întinde un braț alb, lung peste mine și rupe o floare uscată de lavandă, pe care o zdrobește dornică între degete. Este o vară secetoasă, însă pe terasă plouă cu muguri parfumați de levănțică. O săpunesc bine pe umeri cu ei, senzația o face să râdă. Gata cu tăcerile, o spune și țipătul dogit al unui fazan din spatele gardului de mesteceni. Clipocitul cald al mestecenilor n-ar putea să rupă nicicând o tăcere, fiindcă el însuși o naște. Reîncepe numărătoarea și gândurile intră-n rând. Liniștea copilei se risipește ca parfumul în vânt. Rămâne totuși impresia de bine fără margini și izul dulceag și proaspăt al umerilor ei.

Do

Îi arăt do-ul pe claviatură ea tremură neliniștită așezată pe genunchiul meu stâng ar vrea să plângă însă nu o las zice după mine un do ca un 'duo' mușcat de fund mai și icneste se ridică revine pe genunchi gândește-te la floricica de la Ikea îi spun și parc-aș apăsa un buton arată 'do' ea apasă clapa bună și geme degetul arătător este țeapăn ca o săgeată se ridică sărind iritată potrivește ușa camerei se aruncă pe genunchiul meu arată do arată do do do do… apasă Kiti apasă Kiti apasă ea se ține de do ca de o ancoră mi se pare fantastică apucarea ei nu știe ce-i cu do-ul ăsta dar e unica clapă pe care-o vede nu înțeleg NU înțeleg cam asta este muzica ei toată un do mai apăsat sau mai puțin apăsat rupt de pe claviatura complicată pe care alții o calcă cu ușurință și foarte puțini o cinstesc cu venerație o să-i dau lecții de pian strig în gura mare lecții de pian aș putea să predau dacă vreau să nu îndrăznești să spui că nu sunt în stare că doar do cam doare.

Aproximativ, dar fidel

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Bufetul suedez

I-am spus că mulți suntem cei ce cunoaștem opreliști încă de timpuriu, îmi pare rău să-ți pun piedică în calea frigiderului, așa nu se mai poate, iar Kiti mi-a răspuns că o să tragă de noi până la epuizare, fiindcă ea, una, nu e de acord cu opreliștile de orice fel, ce Dumnezeu. Bineînțeles că noi oprim, iar ea împinge, că energiile nu s-au epuizat, dar va veni și-o zi de relaxare, măcar una, și chiar una a fost de-ajuns când a venit, să știi că ai avut dreptate să te ții revoltată, uită-te la tine ce veselie și dezmăț gustativ produci în libertate, așa am închis noi ochii, mărinimoși și osteniți, apoi ne-am veselit cu ea într-o absolută necrispare, până la urmă binemeritată de ambele părți, încordate în egală măsură sau poate nu tocmai egală de vreme ce a desfăcut încordarea, mă rog. Asta s-a-ntâmplat de ziua ei, nici nu putea să se întâmple în zi comună o astfel de întâmplare excepțională, eu și ideea mea de bufet suedez, deși italian sau de altă proveniență mediteraneană ar fi fost mai potrivit să-i zic, este amuzant să-ți vedem mulțumirea cu care te îndrepți către bufet, darămite cu cea cu care te întorci cu mâinile pline, ești înduioșătoare în bucuria ta interzisă (nu astăzi), normal că am continuat să facem haz de subita pasiune a fetei, bufetul suedez, ce mai revoluție, aproape la fel de importantă precum căderea zidului aceluia, dacă ar fi să socotim întâmplarea la scară potrivită, să fim totuși serioși, nici chiar așa. Motiv pentru care facem memorabilă împrejurarea impresionării definitive a fetei de către bufetul suedez, în ciuda prejudecăților ce spun că patosul nu se poate naște acolo, și, desigur, continuăm să râdem și s-o tachinăm pe seama noii ei supape către încântare, bufetul suedez.

Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Confesiune

Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Nevoie de solitudine

Crește și se-ndeseste neobosit părul copilei strâns, într-o aproximativă neintrerupere, în câteva codițe mici. E foarte ciudată cu moațele astea, e de părere Horica, în timp ce, ca un făcut, un tânăr cu tot părul prins într-un moț în vârful capului ne taie calea. I-am liniștit fetei bretonul înfoiat cu o agrafă metalică simplă, ce-mi amintește de bunica din partea mamei dintr-o fotografie veche în sepia, a fost doar o încercare, însă agrafa nu pare s-o deranjeze, acum apare ca o tânără domniță cu pieptănătură cuminte, anacronică. Stă singură, închisă în mașină. De fapt, stă singură, închisă și mașina rămâne descuiată. Nu se mișcă, ai zice că este ea însăși dintr-o fotografie. Color, dar fără alte accesorii în afară de agrafa metalică și elasticele de păr. Nici pantofi nu poartă, de parcă ar conta, când stă singură, închisă, în mașina descuiată. Minutele trec neapărat, dar încremenirea fetei le ridiculizează trecerea. În timp, nici ridicolul nu mai e vrednic de râs. Timpul trece pur și simplu în bucăți mari, o luăm din loc. Fata își păstrează alura atemporală două zile la rând. Către sfârșitul celei de-a doua zi iese din mașină cu pantofi în picioare. Începe chiar să zâmbească ușor. Incidental găsește un jalon albastru din cauciuc, pe care îl poartă pe cap, ca pe o pălăriuță. Ăsta e semn bun. Atâta timp cât nu i se mai văd moațele de sub jalon, lui Horica nu i se mai arată ciudățenia surorii sale. Ar putea chiar s-o scoată la o înghețată. Mă rog, dacă ar renunța la jalon și la codițe, ar fi și mai bine.

Continuăm să nu ne vorbim frumos

Kiti nu vorbește cu mine astăzi, ea nu-mi spune că vrea mai multă atenție. Nici eu nu-i vorbesc prea mult, cuvintele care-mi scapă nu sunt de supărare, ci din comoditate. Fata nu mă strigă insistent din camera de zi, ea își umple un pumn cu floricelele mele parfumate din bolul de sticlă. Le ridică cu gestul unui cuceritor, la ce-ar mai fi bune cuvintele, când nestrigarea ei mă aduce val-vârtej în încăpere? Nu-i zic vorbe de mustrare din vârful degetului meu arătător ce-i indică bolul de sticlă. Transparentă. Floricelele împrăștie un discret iz de prospețime în cădere. Nu se aude 'mulțumesc' peste zâmbetul de satisfacție, nici eu nu-i mulțumesc propriu-zis, adică așa, 'mulțumesc', dar nu dialogăm totuși pe înțeles. Ies din cameră, Kiti rămâne acolo. Pe mutește, amuțește, nimic nu spune că îi trebuie compania mea. Vine după mine să nu-și grăiască invitația de a mă însoți cu ea. Tot uit ce presupune o acompaniere armonioasă, mă trezesc că nu-mi tace gura, îi cânt un cântec, însă ea nu-mi spune că îi place, fiindcă mă strânge cu putere de ambele mâini. Ah. 'Vino lângă mine', aproape că nu mă imploră din vârful buzelor ei tremurătoare. Mă duc, păstrez nevibratia fonică. Mă ține aproape cum o țineam eu când era mică și nu-mi zice sutele de cuvinte care superfluu îmi stau mie în gât. Aș tăcea, jur că aș tăcea, dacă nu mi-ar fi atât de imposibilă tăcerea; nici măcar inflamația ce-mi cuprinde laringele în zilele astea nu mă poate opri din vorbit. La fel, Kiti nu-și poate reține nevorbirea. Nu-și exprimă verbal nimic din tot ceea ce vrea să nu-mi comunice. Nu-mi comunică multă dorință, cum nu mi-a comunicat mai devreme senzațiile dureroase necunoscute, când rupea șervețel după șervețel, ca un pick-up stricat, și-și ștergea straniu ochiul stâng, apoi ochiul drept, apoi nasul și de la capăt. Poate atunci ar fi trebuit mai cu seamă să tac mărinimos, durerile nevorbite se alină cel mai bine cu mângâieri congruente. Neîndemânatico! Continuăm să nu ne vorbim frumos, ba chiar nu ne cântăm cu drag, nu știu ce sclipește mai tare, soarele  reflectat în icoana Maicii Domnului de deasupra capetelor noastre sau încântarea din privirea ei. Se ridică, uneori declarațiile prin viu negrai sunt prea stăruitoare. Mă lasă singură în bibliotecă, dar revine imediat cu Maggie într-o mână. Mă conduce din nou cu cealaltă mână și nu îmi spune să stau jos. O trântește pe Maggie pe canapea, lângă mine, apoi se așază cu fundul pe pieptul păpușii cântătoare. Maggie începe să-și cânte cântecelele cu voce suavă, ușor înfundată de sub greutatea fetei, iar Kiti nu mă încunoștințează despre dreptul ei dobândit la micile fericiri ale vieții.

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Ciocănitoarea

Cioc, cioc, cioc, trei bătăi scurte, melodioase, ca trei clinchete, răsună misterios din timp în timp, îndulcind fondul sonor aspru, reverberant al motorului mașinii și al autostrăzii. Îl auzim amândoi, însă este atât de discret încât poate fi o plăsmuire a imaginației ce tânjește după armonie, așa încât rămânem fiecare intrigați și, poate, fascinați în sinea noastră. Totuși, cioc, cioc, cioc, tu auzi ceva, mă întreabă mai sigur pe senzațiile sale Cătă. Da, strig, avem o ciocănitoare în mașină. Acum, asta nu este o idee nouă, chiar de e năstrușnică, pentru că adesea îmi ies imagini din minte cu diverse animale ale câmpului, ascunzându-se în mașină și apărându-mi inoportun în fața ochilor. Da, da, aprobă Cătă, un ciocănit ce se tot repetă, liniște, copii! Cu atenția la maxim, ciulim urechile. Liniște, doar dizarmonicele echoice ale mașinii în funcționare. Apoi Kiti se mișcă, întoarce capul către geam, întredeschide gurița, ridică buza superioară cum face iepurele când adulmecă și ciocnește cei doi incisivi centrali superiori, prelungi, de geamul ușii din partea ei. Cioc, cioc, cioc, apoi revine în loc. Ha, ha, ha, cum se poate? De o oră întreagă ciocănește cu dinții în geamul rece ca gheața, apoi, cu curbura către exterior a ferestrei, mie, care vreau să testez senzația, mi-e imposibil. Bineînțeles că pun asta pe seama ocluziei mele acoperite, anormalo, îmi zic, nicidecum pe seama ciudățelei noastre dragi. Se lasă întunericul, iar sub adăpostul lui, Kiti își duce mai departe bizara desfătare, iară mie parcă mi se dezvăluie într-o lucire de-o clipă peste chipul fetei un zâmbet ștrengăresc.

Năstrușnicia

De câte ori mergem la clinica oftalmologică mă delectez urmărind peștișorii multicolori trăind în acvariul central, foarte bine îngrijit, desenat cu stil de vreun designer acvarist, de data asta sunt pe urmele unui peștișor auriu, cu înotătoare delicate din borangic, desfășurate cochet în evantai, îi surprind nervozitatea ce-l mână în peregrinare și mă întreb, oare nervozitatea vietății acvatice n-ar suprima-o pe a fetei. Nu că în ultima vreme ar fi nervoasă, nu este, ba atingerile ei capătă mai multă gingășie și pricepere, deși mâinile îi rămân în mișcare adesea, uite-o cum își împletește degetele subțirele ca niște crenguțe dezgolite de salcie creață, admirându-și compozițiile, apoi vorbindu-ne în împletituri misterioase și emoționante din ele.
 
Nu doar liniște, ci și căldură cere Kiti. Când nu are suficientă, improvizează extravagant. Adoarme, cuminte și neobișnuit, curând după ce urcă în camera ei, iar peste un timp, când urc s-o învelesc, mă înveselește năstrușnicia descoperită. Kiti doarme adânc, bulucita în ea însăși și învelită cumsecade cu covorul ei gros și greu, cu ursulețul țesut din firele sale în sus. Îmi imaginez apăsarea fermă a covorului și căldura concentrată de sub el ca preludiu pentru somnul lin ce a urmat și aproape că mă tem să nu i-l stric când o ating și-i schimb acoperitoarea.

Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Despre uimitoarea și deloc data putință de a privi în perspectivă

Găsesc sănătos pentru suflet entuziasmul pe care unele acțiuni ale fetei ni-l dau. Să ne adune laolaltă un gest simplu ca un clipit, deși complex, dacă încerci să-l cercetezi, tot ca un clipit, îmi apare chintesența comuniunii părintești. Copila ajunge acasă prea înghețată și se repede la cana cu ceaiul meu de anghinare. Ia o gură însemnată, apoi amăreala extremă îi provoacă dezgust. Îi iau cana din mână, însă ei nu-i ajunge îndepărtarea lichidului cu gust respingător din față, așadar insistă să-mi ia înapoi cană, aflu apoi, ca să-i scurgă tot conținutul în chiuvetă. Eliberarea aceasta completă, pe care Kiti o săvârșește, este o acțiune mai complicată decât pare, întrucât presupune o anticipare, ceea ce este o demonstrație încântătoare de inteligență practică și, chiar mai îmbucurător, înseamnă o îngrijorare pentru viitor. Cu o predominantă și neliniștitoare conectare spațială și temporală în prezent și împotriva faptului că trecutul are desigur un oarecare răsunet în viața ei de zi cu zi (mă refer în special la memoria rutinei de trai), putința copilei de proiectare în timpul ce va veni este surprinzătoare, emoționantă și revelatoare. Urmează o îmbrățișare apăsată, bineînțeles, alături de o cină frugală, dar caldă, mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-8 decembrie

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-6 decembrie

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.