Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Poveste adevărată cu un tom și cu un jerry și niște puncte cardinale

Am tras de ușa grea din termopan și am intrat amândoi, nu pot spune în ce ordine, șoricelul Chiț-Chiț este de obicei și în fața și în spatele meu, în același timp (cred că asta se întâmplă din cauza coditei sale lungi). Din aerul fierbinte și îngreunat de smog al dupaamiezii, ne-am pomenit deodată sub un jet binefăcător de aer rece, care mângâia obrajii a cinci copii cuminți, de pe cinci scăunele colorate și frumos aliniate, în încăperea largă și întunecată de cinematograf improvizat a centrului, acolo unde, în afară de abia perceptibilii curenți de aer, doar siluetele desenate și animate ale lui Tom și Jerry se mișcau, în planul colorat, incandescent al televizorului. Odată ce am pășit înăuntru, animația de pe ecran s-a amplificat și în 3D, doar e binecunoscut faptul că șoriceii, fie ei și nedesenati, sunt foarte alerți. Am lăsat șoricelul în bună voia lui și am traversat longitudinal încăperea, de la sud la nord, dacă presupunem că într-un cinematograf ecranul stă agățat pe peretele din nord, iar înspre sud se arată spatele spectatorilor. Acesta ar putea fi un amănunt neinteresant dacă nu aș adăuga aici informația că în extremitatea estică a liniei estetic ordonată a scăunelelor celor cinci copilași, stătea neobișnuit de cuminte o fetiță înaltă, rotunjoară de plinătatea tinereții ei, fetiță, ce, presupun că bine ați ghicit, era Kiti. De aceea adaug acum această informație. Așadar, pentru că încremenirea în scaunelul ei a fetiței este de bun augur pentru creșterea atenției și concentrării, iar apariția mea în cadrul privirii lui Kiti ar putea fi motiv pentru ruperea focusului, vedeți bine că așezarea în mica mea scenă tihnită a eroilor ei are relevanță, ceea ce îmi doresc și pentru acțiunile mele, inclusiv cea de față, deși uneori e absolut acceptabil să bați câmpii nerelevant, mai ales dacă o faci într-un cadru bucolic.

Dar să revin la oile, pardon, șoriceii mei urbanizati și să spun în continuare că, ajungând după traversare în punctul cel mai nordic al camerei și întorcăndu-mi corpul cu cap cu tot înspre sud, am avut surpriza deosebit de frumoasă, intuită de altfel, dar refuzată dintr-o ludică superstiție, să o văd pe Kiti a noastră, Kiti cea etern mișcătoare, Kiti cea cu pupilele într-o amețitoare nestatornicie, complet implicată în receptarea imaginilor derulate pe ecranul televizorului, deplin armonizată în gesturi și mimică cu colegii ei pitici dinspre vest, zâmbind odată cu zâmbetele celorlalți copii, râzând odată cu ei și ridicând din sprâncene în așteptarea poznei promisă de Jerry. Nu-mi pot scoate din minte nici brațele ei albe, lungi, încrucișate netensionat în poale, nici cârlionții delicați de peste urechi, nici degețelele de la picioare, toate zece, ca niște cartofiori, aranjate regulamentar în șiruri de câte cinci, căci din creștet și până în vârful cartofiorilor ei dragi îi stătea bucuria, bucurie ce m-a ajutat să îmi uit din obișnuita încrâncenare a serilor obosite.

Mai apoi, șoricelul și pisica din televizor s-au ascuns sub un generic negru, iar eu mi-am îmbrățișat șoricelul și pisicuța, fiindcă într-o îmbrățișare, lărguță ca să îl încapă și pe Horica,am plecat către școală să îl așteptăm.

Un erou prea puţin cunoscut. Pentru copii. Pentru copiii noştri.

Ne-a tot învârtit şi adâncit prin lumea lui Spotu-dinozaur de ceva vreme încoace. Nu e o lume simplă, ba chiar e un loc foarte complex, complexitatea îi creşte pe măsură ce anii ţi se adaugă la vârstă. Normal. Adică cu cât eşti mai bătrân, cu atât o înţelegi mai greu. Sau poate ajungi la un peak la un moment dat, la o anumită vârstă, după care începi să aterizezi iarăşi mai uşor pe planeta lui Spot, pardon, Spotu-dinozaur.

Totul a inceput cu Spot, mister perfect, căţelul de pluş, cu o prezenţă cât se poate de reală şi tridimensională. Apoi, pentru că în lumea noastră concretă în care Spot este la fel de palpabil ca Felix, însă mult mai pasiv şi mai lipsit de iniţiativă tot decât Felix, băiatul nostru mic l-a creat pe acest Spotu-dinozaur, bănuiesc că un fel de fiu abstract al mai sus amintitului Spot, deci atât de viu şi plin de activitate cât încape în mintea de copil şi chiar mai mult decât atât, Spotu-dinozaur care, am aflat, este un dinozaur zburător, cu cioc lung, foarte lung şi două gheare letale pe aripile cu anvergura de cincizeci de metri. Fiul legitim, deşi neconform cu ştiinţele medicale actuale, al domnului perfect, vă puteţi imagina (sau nu), Spotu-dinozaur cunoaşte, învaţă, întreprinde, salvează, reconstruieşte, umblă, tinzând către perfecţiune, dar mai ales către exhaustivitate în cele mai variate domenii, în special în cele caracteristice supereroilor. Măcinat de o curiozitate de înţeles după atâtea poveşti fabuloase cu Spotu-dinozaur, Horica şi-a propus ca, ajutat de Felix, să îi deseneze portretul robot mai sus (re)numitului şi a făcut-o. Efectul? Surprinzător! Cine ar fi bănuit că un supererou, un personaj viteaz, curajos, neînfricat, are o înfăţişare atât de...hilară? Cine a mai întâlnit figură cel puţin atât de impresionantă cât un Superman, Hulk, Actionman sau alţi monştri sacri , cu o faţă atât de...nătângă? Priviţi-l, admiraţi-l şi nu vă lăsaţi păcăliţi de trăsăturile sale galeşe, Spotu-dinozaur a fost, este şi va fi un dur. Întotdeauna!

O postare dintr-o-ntâmplare

Sâmbătă dimineaţă. Îl însoţesc pe Horica la terenul de tenis pentru un meci. E un cer senin perfect şi atâta calm în aer! Parcă nu ne aflăm în miez de capitală. Simt că vine vara. Acelaşi sentiment de detensionare a oraşului ca în plină vacanţă de vară. E mai uşor, mai limpede, mai relaxat. Horica are astăzi meci cu Lucian, aflăm, un băiat care l-a mai învins o dată. De aceea mă mir când Horica îmi spune 'ce bine, am şanse!'. Şi mă bucur, măcar nu-i tremură chiloţii pe el de frică.

Tati e acasă cu Felix încă în pijamale şi cu Kiti gata îmbrăcată de zi. Felix, bănuiesc, se joacă frumos iar Kiti, şi ea tot frumos, se joacă în mişcare. Mai ales cu tati -în mişcare, îl provoacă. De data asta, cu pasul ei hotărât de locomotivă în rochiţă, merge în hol unde adună toate cheile de prin uşi şi le aduce în faţa lui Căti. Ca pe o momeală. Tati muşcă lacom din momeală şi e tras din apă spre uşile fără chei. În faţa cărora o învaţă pe Kiti să introducă cheia în broască. O dată şi încă o dată. Ca atunci când Kiti va mă scoate cheile din broaşte să poată fi îndreptată spre a le pune la loc.

Pe teren băieţii se încălzesc schimbând mingi între ei. Ei ştiu, mai ales Lucian care are mai multă experienţă de joc, să succeadă etapele de încălzire aşa ca jucătorii mari: nişte schimburi de mingi de la jumătatea terenului, apoi de pe fundul terenului, nişte voleuri, smeciuri şi servicii. Dar felul uneori stângaci în care o fac este adorabil. Horica este rugat de Lucian să îi ridice mingile sus de tot la fileu pentru ca să îşi încălzească lovitura numită smeci. Horica încearcă o dată, mai aruncă mingea încă o dată în sus şi iară dar nu reuşeşte să îi creeze partenerului măcar o situaţie ideală de smeci. Îşi cere scuze şi râde. Mi-e dragă nespus lipsa lui de vanitate cu care recunoaşte că nu ştie. Poate par ciudată dar când recunosc naivitatea specific copilărească în replicile, atitudinea şi comportamentul lui Horica mă bucur şi simt echilibru.

Între timp acasă cântau păsărelele şi Kiti. Felix nu cânta dar vorbea. Vorba lui e tot o cântare, dacă nu, e sigur încântare. Căti a deschis uşa spre viitoarea terasă şi a sărit în curte ca să măsoare ceva însă nu înainte de a-şi pune cheia de la uşa de la intrare în buzunar gândindu-se preventiv la posibilitatea ca unul dintre copii să-i închidă uşa terasei în nas. A măsurat ce a avut de măsurat şi a revenit în casă pe uşa pe care a ieşit, neînchisă de niciun copil cuminte în nas. Dar după ce s-au mai jucat/ citit/ plimbat, fiecare după preferinţe, tati a lăsat din nou copiii singuri şi s-a dus puţin la baie. Nu a trecut însă un minut de când a intrat în baie că Kiti, fetiţa cu motoraş la fund (pe sub rochiţă), l-a urmat veselă pe taticul ei şi, fetiţă delicată, nu i-a deschis uşa ci, cu lecţia învăţată de mai devreme, a introdus cheia în broasca uşii de la baie şi a răsucit de ea. Aoleu, ce se aude acolo, Felix! Kiti! ce faceţi? a sărit Căti ca ars spre uşa băii devenită brusc temniţă pentru el. Kiti, senină ca ziua de 1 mai, l-a încuiat şi a plecat mai departe. Felix, auzindu-l pe tătic strigând din baie, a fugit într-acolo. Tătic a respirat prima oară după mai multe zeci de secunde şi i-a dat mezinului indicaţii cum să descuie uşa. Felix, obişnuit să descuie uşa de la intrare seara când îşi aşteaptă taticul de la serviciu, a dat să descuie uşa de la intrare în casă, uşă vecină cu uşa băii. Tati a auzit fără să vadă ce face prâslea şi l-a redirecţionat spre baie. Aici însă lucrurile nu au mai fost simple pentru Felix în ciuda faptului că cheia e una banală. Minutele au trecut iar tati a luat decizia să sară pe geam. Asta a şi făcut dar fereastra fiind situată la o înălţime apreciabilă de pământ s-a ales cu două julituri de toată frumuseţea pe antebraţe. A mai avut o singură mică problemă de rezolvat, aceea că acum, din spatele uşii de la intrare, la rugămintea adresată lui Felix de a-i descuia uşa, acesta s-a dus la uşa de la baie să se mai chinuie o dată să-şi salveze tatăl, el neştiind că tati evadase între timp din baie. Ei, până la urmă Felix l-a localizat pe tătic şi i-a deschis cu un zâmbet triumfător.

Recunosc că m-am distrat când mi-a povestit. Şi mi-am felicitat copiii, doar unul şi-a învăţat lecţia iar celălalt a contribuit decisiv la restabilirea armoniei. Cred însă că mai e cineva care şi-a învăţat lecţia. Ha, ha, ha, şşşt!

Cum îşi începe Kiti ziua, un tic nervos şi un breloc

Nu este cel mai simplu lucru pe lume să stai întins în pat alături de Kiti. Asta însă doar dacă nu o cunoşti bine pe Kiti. În primul rând trebuie să ştii că pe la orele dimineţii, atunci când cocoşii ne dau bineţe şi somnul este, în cazuri ca al meu, cel mai dulce cu putinţă, vei avea o trezire relativ brutală din cauza zgomotului metalic al protecţiei de uşă care întâlneşte gresia în cădere împinsă de Kiti. Invariabil, dimineaţă de dimineaţă. În secundele următoare uşa întredeschisă a dormitorului se izbeşte de perete şi Kiti plonjează ca o înotătoare în patul în care somnul s-a întrerupt fără voia sau controlul tău. De acum, să te ţii bine, patul se transformă într-o barcă pe o mare agitată, barca ce o loveşte fără milă din toate părţile obligându-i pe vâslaşi să se ferească de eventualele lovituri primite. Cu o pernă, o inimă cu două braţe, roşie, de la Ikea, în braţele mele mă protejez de picioarele lungi şi dispuse pe multe traiectorii ale lui Kiti. Cu toate astea mă simt foarte bine când îşi lipeşte obrăjorii rotunzi şi buziţele moi de faţa mea. Pentru că aşa îi place ei să stea, cuibărită cu fătuca peste a mea sau a lui tati. Iar corpuşorul ei de fetiţă, corpuşor în mişcare aproape continuă, îmi calcă braţe, picioare, trunchi punându-mi sângele în mişcare ca intr-un veritabil masaj. Şi apoi, sincer, cui nu-i face plăcere un masaj? Mie, întotdeauna cu drag, iar astăzi, cu atât mai mult cu cât un junghi intercostal nu-mi dă pace.

Felix este supărat pe mine, altfel de ce mi-ar spune pe ton iritat, mami, niciodată mai vobesc cu tine şi este supărat şi pe Kiti fiindcă am un tic nevos pe Kiti fiindcă îmi ia jucăria.

Tati nu-i acasă acum, o să se bucure să afle când va veni că am găsit uscătorul de păr pe care l-am căutat împreună disperaţi aseară prin toate locurile prin care orice om normal l-ar căuta într-o casă, până când părul proaspăt spălat al lui Horica s-a uscat de la sine. Chiar dacă ştim că Kiti aruncă obiecte după calculator, nu ştim cum a ajuns la uscătorul de păr al cărui loc este pe un dulap, pentru că, da, acolo l-am găsit, după calculator.

La finala turneului de tenis vremea a fost perfectă pentru jucatori dar si pentru spectatori, jocul destul de frumos, doar Horica a rămas dezamăgit şi cu mingea pentru autografe nesemnată de nici un campion anul acesta. S-a consolat cu un mic breloc în formă de miniminge de tenis montat deja la ghiozdan pe partea opusă celei de care atârnă brelocul-leopard.

vertij

Sta in patratelul ei doua-trei secunde. Se ridica, merge spre biblioteca fluturand mainile, ajunge in fata raftului, intinde mana spre o carte, o ia si o arunca dupa televizor. Se intoarce in patratel, pleaca din patratel, isi trage pantalonii peste genunchi, isi potriveste centura elastica ce-i inconjoara trunchiul si umerii pentru a-i corecta pozitia vicioasa a spatelui, se aseaza pe fotoliu cu o mana intr-un sold si una acoperindu-si urechea. Se ridica, pleaca la fereastra, isi lipeste buzele de geam, pleaca de-acolo fluturand mainile. Il vede pe Felix, il apuca cu o mana de cap incercand sa-l inscrie in traiectoria ei. Nu reuseste, nu insista, pleaca mai departe. Intalneste un scaun, se aseaza pe el, se ridica de pe el, se intoarce in patratel. Paraseste patratelul, ajunge la cutia de jucarii, alege una, o "ameteste" bine si o arunca in spatele calculatorului. Ridica o perna de pe jos, o potriveste pe cap ca pe o palarie gigantica, se aseaza in patratel. Sta in patratel cu perna pe cap, se ridica din patratel fara perna pe cap. Si pleaca.
O urmaresc in continuare insa nu mai vad ce face, stiu doar ca "roieste" in jurul meu. "iiiii" inainte, "iiiiii" inapoi, "iiiii" pe pat, pe scaun, fotoliu, "iiiii" la geam, pe masa, calculator si inapoi. cu obiecte, fara obiecte, cu fiinte, fara fiinte, cu tinta, fara tinta. interesata, conectata, cu simtul umorului (!!!). haotica, dezlanata, dar energetica, vesela. daca iau cadru cu cadru si le sortez as putea cred sa izolez ceva coerent. totusi sunt prea multe cadre pentru o bucata infima de timp. am ametit. imi scutur capul ca sa-mi revin. reusesc partial. ma ridic si o iau de maini. incep sa ma invart cu ea mimand un dans ca sa-mi treaca ameteala de tot. noi ne invartim iar lucrurile din jur se aseaza la locurile lor. un tur complet, inca unul, altul in sens opus, iar si iar. dansul o aduce pe pamant, ii calmeaza si oboseste picioarele.
vrea sa se aseze sa se odihneasca. in patratelul ei, binenteles. mai mult decat cateva secunde.