Năzdrăvănii strălucitoare

Ieri dimineață, în drumul spre școală, varianta doi plus unu, (amândoi părinții plecăm diminețile în câte două variante neapărat complementare de acasă, doi plus unu și unu plus unu, adică doi copii plus un părinte, ceea ce duce la: ȘI, complementul său, un copil(celălalt) plus un părinte(celălalt), închid paranteza), așadar în drum spre școală am remarcat că era cam liniște în mașină, de aceea l-am și întrebat pe Felix dacă nu are vreo poveste pe limbuță. Cum nu avea și cum pe Kiti nu mă puteam baza să facă ceva gălăgie, mai ales că nici nu părea să se simtă prea bine, am preferat să îi cinstim memoria lui John Coltrane, în ziua în care se născuse acum peste optzeci de ani, ascultându-i acordurile geniale. Însă seara, înapoi în drumul spre casă, în aceeași variantă ca de dimineață, nimic nu l-a putut împiedica pe Felix să povestească și să povestească și să povestească. Da, da, chiar așa de intensă și de aglomerată de întâmplări, și de plină de suflet i-a fost povestea serii, care nu doar că mi-a amăgit răbdarea de a mai pierde ceva vreme la volan, ci m-a și amuzat suficient de mult, încât să râd, nu doar să zâmbesc, care râs  a declanșat alt râs, al lui Kiti, și alt râs, desigur, al lui Felix. Și nu mai știu ce alte râsete ar mai fi putut să stârnească, dar cert este că nouă ne-a ajuns pe întreaga seară. Nu știu care este măsura parabolei în poveștile inventate în ritm viu de Felix, cât este el în toate aceste întâmplări născocite, dar spunându-și el cu patos gândurile, parcă ceva-ceva aducea și nu prea cu unii dintre noi. Se făcea că părinții lui Spotu erau foarte năzdrăvani, periculoși și războinici, calități (sau excese) ce au reieșit din comportamentele nebunești sau, poate, de justițiari(?) ale acestora, mama lui Spotu fiind într-atât de cuprinsă de patimă, încât să își pună unul dintre puiuți la volanul mașinii sale, să se ridice în mers în afara geamului mașinii sale și să împartă dojenitor pumni și palme șoferilor din jur, iar tatăl lui Spotu intrând și el într-o febră a răzbunării, prin deghizarea într-un costum de director și pătrunderea în instituții pentru corijarea fizică cu bastoane și pumni a lucrătorilor vinovați pesemne, nu se știe pentru ce (sau da), apoi prin revenirea la costumul de om normal, nu că cel de director ar fi anormal neapărat (nota mea). În continuare am mai reținut și alte minunății din întâmplările cu arătări și eroi fantastici și reali ale băiatului creator de poveste, ce mi-a atras atenția a fost descrierea unui monstru (bun sau rău, n-am reținut, dar asta nu prea contează, întrucât am observat versatilitatea eroilor săi, care își schimbă frecvent calitățile și principiile morale), monstru care avea cap de fier, un fier chiar mai puternic decât fierul obișnuit, coarne din diamant, ochi de cristal, două picioare, unul de robot și celălalt din diamant, motiv pentru care mersul monstrului făcea niște sunete ritmate înfricoșătoare, boinggg, cling, boinggg, cling, în funcție de ce picior punea pe pământ în mers. Monstrul mai avea trupul astfel construit: o jumătate din fier, o jumătate din diamant, o jumătate din cristal, o jumătate din tablă de robot și o jumătate din nisip, nu vă întrebați ce este cu atâtea jumătăți, în febra povestirii, adevărata valoare a unei jumătăți a fost ignorată. Monstrul acesta îi urmărea pe frații lui Spotu, care, fiecare, conduceau câte un vehicul, care mai de care mai impresionant, ce am reținut: un frate și Trabantul său prețios, construit din aur și diamant, iar o surioară (nu cea cu autism, ci alta) și Ferrariul său motocicleta din cristal. Final de episod.

Știu un loc unde, dacă nu ai bilet la concert, intri pe gratis

Sunt cu copiii mici în mașină de mai mult de o oră în dimineața asta (nu este trafic exagerat, însă mi-am uitat actele și banii acasă, așadar am făcut cale întoarsă), și, ca de obicei, realizez că Felix îmi spune o poveste foarte frumoasă de ceva vreme, iar eu, nici de data asta, n-am luat telefonul să-l înregistrez. Deși a adormit un pic mai greu aseară, fapt descoperit în dimineața asta, când am găsit mormane de haine și jucării scoase din dulapuri și aruncate în mijlocul camerei ei, Kiti a dormit bine toată noaptea până-n dimineață, mulțumesc, draga mea, uneori nopțile dormite pe de-a-ntregul de Kiti vin ca o binecuvântare asupra noastră, așadar în mica noastră excursie prelungită de nevoie am avut în mașină o Kiti surâzătoare, blândă, bună, ceea ce nu este neapărat un dat, iată de unde recunoștința mea. Povestea lui Felix a început ca într-un univers virtual de joc de calculator, ceea ce mi-a dat un oarecare gust amar și o apăsare stranie, percepții pe care le-am asociat cu visul meu din noapte, altă bizarerie cu noi la un hiperconcert de muzică clasică, într-un spațiu istoric cu ruine și mult praf, din care transpăreau amestecat izuri și viziuni epopeice. I-am sugerat povestasului nostru că spațiul creat de el are o încărcătură prea copleșitoare pentru mine, ce venea și din teribilul sentiment că mintea copiilor poate fi capturată uneori iremediabil de universurile perverse ale jocurilor de calculator, iar Felix a mutat empatic imediat planul poveștii sale pe mai prietenoasa și mai senina planetă a lui Spotu-dinozaur, acolo unde mai mulți puișori ai acestuia, mai exact douăzeci dintre ei, au pornit într-o călătorie luminoasă cu avionul către locul unde trupa de dinozauri Santana ținea un concert, astăzi, chiar la împlinirea a șase ani de către eroul său preferat. Întâmplările aventuroase ale echipei noastre sunt întotdeauna savuroase, chiar sunt, comicul lor vine din ingenioasa împletire a planurilor, real și imaginar. Mi-este greu să reiau întreaga lui poveste, dar am reținut ideea că pe planeta aceea, în cazul în care nu ai bilet la concert, intri pe gratis, că Santana-dinozaurii au invitat la concert un dinozaur extraterestru, cu trei capete și șase mâini, care cântă deodată la un pian electric, legat de o tobă electrică și de o chitară, tot electrică, că unul dintre frățiorii echipei excursioniste, din prea mult entuziasm pentru vederea vedetelor, a sărit în sus și s-a blocat cu ciocul său lung în tavan, fiind nevoit să urmărească întreg concertul în această imposibilă poziție, că alt frățior, am uitat din ce motiv, și-a ținut echilibrul cu ochii închiși, fiindcă, știi, când închizi ochii, îți pierzi echilibrul, că cel puțin patru fratiori au reușit să ajungă să urmărească concertul din culise și încă multe altele. Mi-a mai amintit de surioara cu probleme, și ea prezentă la concert, o dinozaurita cu două ciocuri, poate de frumusețe, care, deși cu ceva probleme, se descurcă optimist de bine în lumea lor, așa, ca o reflectare  duioasă a ceea ce Kiti ar putea deveni odată și odată. Apoi, de-a lungul poveștii, din timp în timp câte o întrebare-joc, gen, mami, tu crezi că acel dinozaur extraterestru era de fapt un puișor deghizat (după modelul Scooby-doo, probabil), o întrebare care cere neapărat un răspuns naiv, anume, da, desigur, răspuns care să aducă imediat dezvăluirea 'surpiza', plină de satisfacție copilărească, nu, era chiar unul real, îți dai seama de grozăvia acestei realități?

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Calendar de advent, ziua 9

O poveste pentru copii:

Cum cresc cățelușii de pluș?

Felix își duce cana cu lapte la gură pentru ultima înghițitură și o face cu niște mișcări nefirești ale trunchiului, brațelor și capului, ce îi aduc câteva picături de lapte pe tricou. N-are încotro, cu mâna stângă ține o placă pătrată din plastic crem, cu dreapta-o hârtiuță și cana cu lapte, iar de sub strânsoarea brațului stâng pe trunchi iese sugrumat capul lui Spot. Spot are două urechi molatice, atârnătoare, un botic rotund și scurt ce se închide într-o linie neagră, cusută într-un arc de cerc concav, ce îi dă un aer de bleg și doi ochi negri, sticloși, cel stâng fiind așezat pe o pată neagră, perfect rotundă, de unde îi vine și numele, Spot. Spot este un cățeluș de pluș și poartă cochet un batic bleu cu dungi albe, fine în jurul gâtului.

Nu știu în ce an s-a născut Spot, dar aș putea să presupun că nașterea lui s-a petrecut undeva prin anii 2006-2007. Însă în definitiv asta nu contează, întrucât cățelușii de pluș, precum și celelalte jucării, primesc viață reală de jucării abia atunci când un copil devine proprietarul lor. Până în acel lăudat moment tristețea de a nu-și trăi propriu-zis viața de jucărie le copleșește și le țintuiește în cutii de carton, frumos colorate și ermetic închise cu benzi adezive transparente lipite pe marginile cutiilor. Sau nu. Cel puțin pentru Spot, căci pe el mâhnirea l-a cuprins din alte motive decât pe confrații lui, jucăriile. Atunci când Felix l-a întâlnit, Spot era un cățeluș pufos de pluș, răsfățat printre zeci de veșminte din cele mai variate materiale, singur-cuc, dar liber să privească de pe raftul încărcat de haine oamenii, de fapt femeile, căci raftul de pe care Spot își trimitea în zare privirile triste se afla într-un magazin de îmbrăcăminte pentru femei. Este adevărat că din când în când câte un copilaș mai apărea prin fața raftului cățelușului de pluș, ținându-se de mâna mamei sale, însă abundența de lucruri și culori, umbre și  forfoteli îl împiedica pe copilaș să primească privirile disperate de dorință ale lui Spot.

Până într-o bună și frumoasă zi de iarnă albă, când, aproape lipsit de speranță, Spot, adormit de oboseala așteptării, s-a trezit deodată zburând prin fața căsuței sale adoptive, raftul de haine, agățat de un picior, cu capul în jos și urechile blege, pentru prima oară în viața lui, depărtate de cap. E drept că sperietură neprevăzutului i-a dat un tremurici prin corpul lui moale, dar tocmai acest neprevăzut i-a trezit din nou speranța, astfel încât tremuriciul l-a ajutat să se dezmeticească chiar mai rapid decât ar face-o un cățel adevărat. Puternic, așa cum speranța te face, și-a așteptat aterizarea în cap, nu uitați, el zbura încă cu capul în jos, apoi, spre surpinderea sa, a simțit niște cleștișori moi, călduți, umezi prinzându-i o ureche, iar cu cealaltă ureche a auzit un glăscior de copil, 'ga-ga'. Odată întors în poziție firească, cățelul de pluș s-a văzut în mânuțele grăsuțe ale unui bebeluș, s-a văzut tot mai aproape de fața copilului, și mai aproape, mai aproape, până, 'hap', cleștișorii de dinainte l-au apucat și de nas. Spot n-a mai apucat să strâmbe din nas nemulțumit de un atare tratament, pentru că în clipa când bebelușul l-a eliberat din strânsoarea blândă a gingiuțelor sale lipsite de dinți, acesta i-a zâmbit cuceritor, 'ga-ga', apoi l-a strâns în brațe.

În timpul ăsta, mama bebelușului, atentă mai mult la frumoasele haine expuse în magazin decât la bebelușul din cărucior, și-a ales o rochie albastră și s-a îndreptat, cu cărucior cu tot, către casa de achitat, acolo unde, văzând privirea ezitantă îndreptată spre cărucior a casieriței și urmând-o cu propria-i privire, a observat în brațele copilului ei un cățeluș de pluș, molatic, cu ochi blegi, alături de un zâmbet larg al copilului, 'ga-ga'. Binențeles că a achitat și cățelușul, fără ezitare, fără vorbe, ochii rotunzi și mari ai bebelușului au convins-o că acest haios cățeluș de pluș a devenit brusc prietenul copilului ei, căci el, bebelușul, l-a ales, el, bebelușul, l-a ridicat de pe raft, el, bebelușul, l-a îmbrățișat și l-a adoptat.

De atunci, cam cinci ani să tot fie, Spot este prietenul nedespărțit al lui Felix, Spot este cel cu care își împarte visele în noapte și Spot este cățelușul de pluș care l-a inspirat pe Felix în alegerea numelui eroului său imaginar, deja celebrul Spotu-dinozaur. Deși Spot este ca înfățișare aproape același ca cel de acum cinci ani, are totuși din alura unui om bătrân, înțelept și bun. Oare și cățelușii de pluș îmbătrânesc?

Calendar de advent, ziua 8

Copiii tânjesc după zăpadă, acum, că școala începe să împrumute deja din lejeritatea zilelor de vacanță, este tot ceea ce le lipsește, se visează deja înotând în zăpadă precum băiețelul din cartea de la Moș Nicolae, nici măcar jungla din povestea lui Felix nu mai e o junglă tipică, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că în jungla din China de pe planeta lui Spotu-dinozaurul anotimpurile sunt la cheremul povestitorului, însă povestitorul, la rândul lui, este la cheremul surorii sale, căci strigătul ei prelung și puternic lansat din timp în timp nu poate fi acoperit de glăscior subțire de povestitor înfocat, așa încât se mai supără și naratorul și pleacă, trântindu-ne în nasul nostru de auditoriu un neîmpăcat: 'am obosit să fac atâtea pauze din cauza lui Kiti!'.

O fotografie frumoasă, dintr-o iarnă frumoasă, într-o zi frumoasă, dar rece, de iarnă ce se pregătește, se pare, să își primească mult-așteptata pătură de zăpadă, ca să întâmpinăm cum se cuvine Crăciunul:

Ție și supereroului tău, Felix!

Trebuie să ne alegem câte un supererou pentru serbarea de Crăciun, tu ce ai ales, l-am ales pe... (am uitat), de ce nu te-ai gândit la Spotu-dinozaur, doar el este un hiper-super-erou, nu-i așa, nu, nu, el nu este un supererou de grădiniță, el este de fapt un superdinozaur și copiii nici nu îl cunosc prea bine. Mă uit la tine cum te dezici ușor-ușor de marele și minunatul tău supererou, drept e că nu ai face-o dacă nu ar exista, poate, vreo presiune exterioară, dar tocmai aici stă tristețea, stau regretele, în dorința de conformism, deși, până la urmă, îți trebuie ca să întâlnești fericirea în viață și o doză de docilitate, un strop de supunere și împăcare în tine cu valori mai mult sau mai puțin comune la un moment și spațiu date. Nu cred că mintea ți se încetinește sau ți se oprește în felul ăsta, din contră, să lași o frântură din ideea ta deoparte pentru o vreme poate fi un exercițiu util de altruism și empatie. Numai să nu te împiedice să crezi în supereroul tău, numai să nu ajungi să te rușinezi de existența supereroului tău. Să îl ții viu în minte și gând, să îi creezi destin fantastic fără să suferi din faptul că ai crescut mai înalt în ultima vreme, fiindcă ai auzit în stânga sau, poate, în dreapta că înălțimea mare îți va limita creativitatea. Ai putea să crezi din ce în ce mai tare, pe măsură ce te înalți, că 'trebuie' îți devine tot mai necesar în viață, dar aceasta este o minciună sau, mai bine, este o interpretare nepotrivită a lumii, e drept că tu auzi dinspre toate zările șuierul înfricoșător al lui 'trebuie', acest uragan de oportunism acceptabil și dezirabil social, însă nu aș vrea să te sperie, dar dacă totuși te sperie, cuibărește-te în brațele noastre, aici unde știi că ai mereu un loc călduț. Tot ce îți trebuie ca să te bucure este, paradoxal, un singur 'trebuie', este acel îndemn, 'trebuie să îți cauți echilibrul tău în tot ceea ce gândești și faci'. Atât, doar atât, restul de 'trebuie' este doar praf în ochi, doar o fantasmagorie!

Niște monștri, fantezie și un sindrom

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște 'explodibil', în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine,  poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru 'sfârșit', ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.

Începuturi

 Dintr-un martie ce-a trecut e fotografia, ceea ce-mi doresc și de la martie ce vine, vine, în două zile vine. Nu e în România de pe planeta albastră la fel de frumos ca în Australia de pe planeta lui Spotu-dinozaur, numită și Planeta-Fruct, pentru că e plină numai de fructe ca izocado, triunghiene, stopozane sau stopirile, dar, când răsare soarele, e minunat. 

 Am găsit un pattern de nefericire pentru Kiti, se întâmplă odată cu venirea primăverii, l-am identificat de anul trecut, îl regăsesc acum, cam de o săptămână și îmi este de folos descoperirea, întrucât pot să îl asociez cu o ușoară deficiență vitaminică și să iau niște măsuri conforme. Nu-i neapărat cu manifestări extravagante, e doar o agitație mai accentuată de anumite nemulțumiri greu de exprimat, în reprize relativ scurte. 
 
 Primesc în fiecare an, tot la început de primăvară, cu emoții mixte, intense, vizita la policlinică pentru eliberarea certificatului lui Kiti. Se perpetuează în acest secol de maturitate a civilizației omenești cutuma de a te programa la medic într-o anumită zi, și nu într-o anumită zi, la o anumită oră. În plus, primești recomandarea amicală de a te grăbi în ziua respectivă, deoarece se intră în ordinea sosirii. Așadar, venită cu cel puțin o oră înainte de începerea programului, care și el are o marjă de jumătate de oră întârziere, găsești inevitabil perechi părinte-copil, bunic-copil ajunși înaintea ta, după aceleași temeri cu ale tale. Ești încercată de experiențele anilor anteriori și ai suficient de multă experiență analitică încât să aranjezi aproape cu perfecțiune sosirea lui Kiti la policlinică, la momentul invitației în cabinet, scutind-o astfel și scutindu-te și pe tine de neplăceri nenecesare. Ție nu îți este așteptarea tulburătoare, ești mereu cu două-trei cărți în buzunar, pe care și-așa nu le poți deschide, căci devii spectator și actor într-o piesă de teatru repulsivă, ce se desfășoară ad-hoc și ține într-o continuitate diurnă nefericită. Vezi oameni sărmani în cei mai mulți dintre eroi, dar sărăcia materială este mult eclipsată de o sărăcie spirituală, care le îmbracă chipurile cu multă și covârșitoare umilință în fața asistentelor și medicilor ce se perindă, exact, se perindă pe holul îngust și insalubru al instituției ce, paradoxal, se îngrijește de sănătatea ta. Le plângi păcatul supunerii oarbe acestor oameni, dar le plângi și păcatul grav al aroganței micilor dumnezei ai cabinetelor aproape înghițite complet de egrasie. Le disprețuiești din toată inima celor din urmă disprețul, pe care îl etalează nerușinat și îți înăbuși pornirile de a îi pune într-o oglindă, mulțumindu-te cu imaginea ce-ți apare spontan în minte, și anume cea a unui plici de muște în mână, cu care o arzi usturător peste fundul gras pe asistenta blondă, ce toacă neînțeles de mult plasticul podelei, împărțind într-o mărinimie închipuită ordine de ordonare.
 
 Am trecut așadar de greul mare al evaluării anuale și mi-am eliberat gândul de o apăsare, se potrivește bine hopul ăsta la început de primăvară, ce soare arzător într-un sfârșit de iarnă!

Vrei să-ți spun o poveste?

Personajul (îi spun personaj încă, până nu începe Felix să citească jurnalul meu, dar să nu mă spuneți, mi-a repetat-o de mai multe ori, pe ton mustrător, Spotu-dinozaur NU este un personaj, el este aievea, așa să știu!), așadar personajul Spotu-dinozaur s-a înființat în viețile noastre încă de pe timpurile, nu foarte îndepărtate, când creatorul lui, copilul Felix, nu testase încă gustul dulce-superficial al desenelor animate, ca atare el nu este, precum am putea intui datorită năstrușnicelor sale aventuri, un erou inspirat din benzi desenate, ci este absolut pomenit pe lumea noastră adevărată din minunata și neinhibata minte de copil. Despre Spotu-dinozaur, esențial este să știm că îi este prieten devotat băiatului nostru, deci părtaș nelipsit în expedițiile sale fantastice, ce se petrec pe tărâmuri necomplicate de multidimensiuni, impresionante hiperspații conexe Pământului, Pământ-reper cardinal și demodat prin comparație, precum părinții pentru copiii lor.

Din aventura de duminică: 'am aterizat cu Spotu-dinozaur pe planeta lui, când, deodată, ce să vezi?, un vânt puternic lângă noi și un glonț, gata să ne nimerească. Am întors capul și n-am văzut nimic. Ne urmăreau niște hoți invizibili, pentru că, știi, pe planeta lui Spotu-dinozaur toți hoții sunt invizibili, așa mi-a zis Spot. Dar eu mi-am dat seama că suntem urmăriți de hoții invizibili. Știi cum mi-am dat seama? I-am văzut pantofii negri, fiindcă pe planeta lui Spotu-dinozaur hoții poartă pantofi negri neinvizibili. Atunci am luat o apă magică și am început să arunc cu ea către pantofii mergători, care au primit picioare și corp de hoț.' Aici, aventura s-a încheiat pentru că și eu, ascultătorul preferat al povestitorului, încheiasem una dintre operațiunile ce favorizează creația și împărtășirea ei de către Felix, și anume, întinderea rufelor spălate. Va urma.