Sirena

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Aproximativ, dar fidel

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Confesiune

Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Spre Crăciun cu spirit vesel-8 decembrie

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Semne și sentințe

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că 'resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate', însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează 'urâțenia' omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Așezate

Ajung devreme acasă, sunt doar cu Felix. Mă grăbesc, deoarece îmi doresc să plantez zmeura ce stă de ieri înghesuită într-o pungă de plastic, apoi să gătesc ceva. Port pantofiori decupați și fustă evazată, dar asta nu mă împiedică să-i dau zor cu treaba. Pământul moale, însă, o face. Renunț la pantofiori, încalț cizmele de cauciuc. N-am spațiu suficient pentru zmeura primită, de aceea dezbrac lângă gard o suprafață dreptunghiulară de pământ de cojocelul de iarbă proaspăt tunsă. Mulțumesc în gând ploii generoase pentru ușurința cu care construiesc gropițe pentru rădăcinile bine crescute ale plantelor. Mă aflu în zona cea mai vântoasă a grădinii noastre, iarăși uit să-mi prind părul bine într-o bentiță. Firele de păr rebele îmi gâdilă enervant fața în ritmul vântului, iar eu îmi privesc resemnată mănușile pline de noroi. Termin de pus zmeura în pământ, Doamne, ajută, ne și văd în fața tartei cu zmeură proaspătă, culeasă din grădină. Mă ridic în picioare, să-mi admir opera și observ o floare mare, albă, aromată, abia deschisă la capătul unui căpșun. Prima floare. Ce interesantă este, îmi apare ca o căpșună tăiată în patru și aproape că îi simt parfumul delicios.

Când sosesc ceilalți acasă, masa este gata, iar eu port tot fusta evazată și papuci de casă. În casă miroase frumos de la rufele uscate pe terasă, în bătaia vântului. Nu cred că mai simte cineva, în afară de mine, și un discret iz de fructe de pădure.

Kiti vine extrem de nervoasă acasă, trântește uși ca o vijelie și rupe brutal liniștea idilică a vieții la țară. O las să își alerge supărarea prin casă, sus, jos, în stânga, în dreapta, iar alergătura asta dezlânată îi amețește tristețea. Își recompune chip angelic și o strânge pe păpușa Julia în brațe. Nu vrea să stea la ea în cameră, așa cum face seara, înainte de culcare. Felix doarme deja, visând poate la băiatul curajos și câinele său din Căpitan la 15 ani. Kiti ne testează răbdarea, coborând cu încetinitorul treaptă cu treaptă. O trimitem înapoi pe rând. Nu vrea să rămână în dormitorul ei. Nici Julia nu vrea. Începe să scoată cărți din biblioteca de pe hol. Nu vreau să înceapă să le rupă, de aceea le propun lui Horica și lui Cătă să urcăm și să mutăm cărțile în altă cameră, dându-le din mână în mână. Într-o mică armată de trei, urcăm hotărâți treptele. Kiti se sperie de noi și fuge în patul ei, unde se întinde și închide ochii, de parcă asta ar fi făcut de jumătate de oră. Cărțile sunt toate la locurile lor, așa că renunțăm să le mai mutăm. Kiti rămâne și ea în pat, renunță să ne mai provoace. Julia sforaie.

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Cip-cirip

Astăzi ne-am trezit cu "ciripături" la fereastră, semn de zi senină. Prin draperiile impenetrabile ale dormitorului nu intuiesc niciodată culoarea dimineții, dar păsărelele vesele își cântă de devreme rostul, ele sunt crainicii noștri meteo cei mai îndrăgiți și, mai ales, cei mai preciși. Câteodată îmi pare rău că nu sunt ornitolog, dacă aș fi fost, aș fi știut, poate, numele păsării cu penajul în albastru de Prusia, ce își zboară soarta pe câmpul nostru, ca să îi cinstesc frumusețea cum se cuvine. Nici cursul de ornitologie de la muzeul Antipa, pe care l-a audiat Horica acum cinci ani, nu ne ajută. Mă rog, poate o căutare pe google ar rezolva problema. Iată de ce nu sunt ornitolog.

Stranie mai e și nevoia asta extremă de rutină a lui Kiti! Am coborât voioase în camera de zi, inspirate în voioșie de ziua frumoasă, iar pentru că nu m-am oprit direct în bucătărie pentru micul dejun, așa cum fac mai mereu, ci m-am oprit câteva minute pe canapeaua încălzită deja de soare ca să respir direct prin ușa terasei larg deschisă aerul proaspăt al dimineții, Kiti s-a supărat deodată rău și și-a împrăștiat supărarea de jur împrejurul încăperii, alergând în urlete vreo cinci minute în șir. Binenteles că m-am ridicat și am pășit în schema dimineții, unde, odată intrată, am reușit să calmez anxietatea fetiței, în timp (scurt, ce-i drept), căci timpul îi stinge neliniștea în valuri descrescătoare. Mă întreb, poate exista creativitate în miezul rutinii? Din punctul ăsta de vedere, autismul pare a fi o condiție mentală contradictorie, de căutare permanentă a stării de libertate, pe un schelet ferm, ermetic de prejudecăți. De unde sentimentul frust de spaimă.

Când mimul vorbește, spectatorii amuțesc

Kiti nu vorbește, Kiti 'iăie'. Kiti însă râde și își folosește mimica foarte sugestiv. Kiti vorbește numai la comandă, însă acasă, după opt ore de terapie, refuzăm să îi mai fim comandanți. Dar astăzi de dimineață, pe când îl așteptam pe Felix amândouă, Kiti și cu mine, să își termine micul dejun, m-am năpustit ca o fiară asupra ei și am îmbrățișat-o, obrajii ei rotunzi și ochii adânci mă ademenesc să o fac, și în îmbrățișare, i-am simțit buzițele moi mișcându-se a vorbă. Atunci nu mi-am putut stăvili nevoia intrinsecă de a 'educa', suntem adesea, cu toții știm, sclavii propriilor noastre obiceiuri, și i-am 'comandat' niște răspunsuri la o serie neîntreruptă de întrebări, aruncate în plin cu bazooka, nu pentru că fetița asaltată nu se recunoștea învinsă, ci dimpotrivă, pentru că își primea stoic fiecare 'lovitura', iar eu simt o plăcere pătimașă când o văd chinuindu-se vorbind. Kiti mi-a răspuns așadar la fiecare întrebare, cu răspunsuri scurte sau mai lungi, de zece cuvinte chiar (numărând), mi-a răspuns în atmosfera caldă a bucătăriei dimineața, pe limba ei, care, surprinzător, a început să semene mult cu limba noastră, ceea ce l-a determinat pe Felix să ridice ochii din farfurie, amuțit de admirație. Băiatul a făcut un ultim efort să-și treacă bolul alimentar prin faringe și esofag, înainte de a exclama, cu totul luminos, din trup și suflet, 'mami, ea e surioara mea, vezi de ce o iubesc?' Eu i-am privit recunoscătoare pe cei doi copii, am aruncat un gând similar fugar către cel de-al treilea, aflat în excursie cu școala, apoi am scos din sertarul cu surprize un biscuite din ovăz pentru Kiti, care l-a luat și mi-a mulțumit, modificându-și simpatetic fizionomia, fiindcă, știți, Kiti nu vorbește, doar 'iăie', însă este un mim desăvârșit.

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

Ștrengărița din curtea noastră

Îmi place la nebunie să îi văd zâmbetul acela ștrengăresc pe față și îmi place în special atunci când îi răsare pe chip ca efect al mediului asupra ei. Binenteles că un zâmbet este întotdeauna de dorit, de oriunde ar apărea el, de dinăuntru sau de dinafară, dar să i-l aducem noi sau voi, oricine, are semnificația unei mici victorii asupra autismului ei, cel cu care ne-am învățat mai mult sau mai puțin să trăim. De fapt îmi este inconfortabil să mă gândesc astfel la terapia lui Kiti, ca la o luptă împotrivă autismului, deoarece este foarte sensibilă o delimitare înăuntrul unei trăsături a părții ei autiste de cea neautista. Cu certitudine pot să indic foarte clar acele comportamente exacerbate, aparent nefuncționale și chinuitoare, pe care mi-aș dori să le pot face să dispară din viața copilului nostru, a oricărui copil, cu toate astea Kiti este ceea ce este, iar zbuciumul ei interior, cât și tumultul din interacțiunea cu familia ei sunt caracteristici ale ființei ei, acum, aici, așadar cu greu aș putea să le neg și să le disprețuiesc.
 
A apărut acasă, un acasă cu o înfățișare surprinzătoare și pentru Kiti, și pentru tati, deoarece mobilierul din camera de zi și-a modificat temporar radical poziția, ba s-a diversificat prin apariția de elemente noi în încăpere. Această nouă așezare spațială cu această încărcătură grea și obositoare i-a rupt fetiței echilibrul bun și așteptat de acasă, astfel că a împins-o pe o margine de prăpastie, pe o cărare îngustă și nesigură de întunecime. Ne-a fost evidentă nemulțumirea ei, raportarea ei la mediu și la elementele lui este de-a dreptul fascinantă, cum te pot obseda câțiva centimetri cubi umpluți diferit de ceea ce tu ți-ai fixat în minte, cum te pot răscoli modificările din același spațiu familiar într-atât încât să te facă să nu îți mai poți opri pașii, să îți accelereze respirațiile, să îți încordeze mușchii, să te transforme deodată într-un leu în cușcă. Dar peste toată această vânzoleală amețitoare, atenția și contactul fizic ferm cu ea i-au adus zâmbetul ștrengăresc pe chip, obrajii i s-au lăsat în mâinile mele blânde, dar apăsate, iar întrebările mele, ușor ironice pentru atâta forfotă inutilă, i-au redat pe moment din încrederea de acasă.

Îmi place așadar la nebunie să îi văd zâmbetul ștrengăresc înflorindu-i pe față, pentru că atunci ne arată că îi suntem puncte importante de sprijin.

O seară

Am regăsit-o pe Kiti în același fel în care o regăsesc seară de seară, aproape adormită, molatică, flămândă după o zi întreagă petrecută la școală, stătea, în seara trecută, mai cuminte decât în alte seri, încercând, în ciuda efortului fizic măricel pentru starea de lene și atonie ce o cuprinsese, dar și a tutorilor ce o împiedicau, să își descalțe iarăși picioarele de șosetele ei, albe odată, în zi. Nu pot ști de unde vine acest comportament de îndepărtare obsesivă a pantofilor, șosetelor de pe picioarele ei, înghețate mai nou, dintr-o prea intensă și sâcâitoare senzație de disconfort sau poate dintr-o tulburătoare percepție de privare de libertate, asigurându-și prin gestul eliberator supapa ei pentru respirație proprie, nemijlocită? Oricum îi suntem datori cu întemnițarea picioarelor în șosete călduroase, măcar în vremurile astea reci de toamnă târzie-iarnă, dar, totodată, perseverența fetei pare de bun augur la sfârșitul zilei, pentru că ea tinde uneori să își alunge oboseala serii într-un mod chinuitor de-a dreptul pentru ea însăși, iar obsesia cu șosetele îi pune chinului piedică.

Kiti își cuibărește neliniștile într-o încăpere mică-mică, cât un buzunărel, de fapt chiar este un fel de buzunar al spațiului școlii, o mică debara goală, fără fereastră parcă, deschisă spre holul de trecere, doar cu o saltea pe jos, nu văd ce alt rost ar mai putea căpăta o astfel de încăpere decât să preia angoase în pereții ei și să le schimbe cumva frecvențele de vibrație, căci miraculos chiar asta face, altfel cum răstoarnă o biată cămăruță o ditamai stare apăsătoare?

Cum dă ochii de mine, devine un robot, se ridică, aruncă un 'pa' șters și o fluturare fulgerătoare și rășchirată de mână și degete din mers și o taie apăsat prin hol, sala mare și camera de primire. Mă țin rapid după ea, acum pornim un contra cronometru important pentru următoarea ei bună dispoziție din seară, ce bine ar fi dacă totul ar merge ca uns de-acum încolo, o pereche de cizme corect încălțată, un jerseu încheiat în ritm alert, o haină fără mâneci întoarse pe dos și un ghiozdan gata încărcat cu cutiile de mâncare ar putea face minuni cu mimica fetiței. Și chiar face de atâtea ori!

Dar aseară, odată ieșite în aerul rece deja pe înserate, Kiti mi-a dispus brațele strâns în jurul toracelui ei, așa, în mers, și și-a ghemuit căpșorul în șanțul pe care antebrațul meu drept l-a făcut cu trupul ei, lăsându-și întreaga greutate prin cap, parcă. După ce am traversat bulevardul încărcat, mi-a luat palma și mi-a lipit-o de fruntea ei, eu i-am susținut-o cu drag, dar și cu o ușoară îngrijorare, de obicei nu este atât de dependentă de spijin fizic, ba chiar am realizat în mersul ei alături de mine o nesiguranță accentuată a  pasului, o pierdere scurtă a tonicității musculare din picioarele ei zvelte. Am numărat împreună pașii până la mașină, număratul îi dă o anumită siguranță, a anticipării finalității a ceea ce face în momentul respectiv, dar o și trezește oarecum în realitatea frustă a vieții concrete. Mi-am amintit că a fost ziua de piscină a copiilor, ziua de bălăceală și de leac pentru serenitate, căci apa, fie ea și a piscinei, asta le face, îi liniștește, îi conectează mai bine cu ei înșiși, îi distrează. Mi-am amintit de poveștile entuziasmate ale bravelor fete de la centru, sunt întotdeauna foarte impresionată de bucuria din descrierea vreunei noi reușite de-a lui Kiti, pe care o regăsesc, mereu cu uimire și recunoștință, în aceste minunate ființe, așadar despre cum Kiti a ținut colacul în jurul ei, cum s-a lăsat de fiecare dată, chiar pentru câte un scurt timp, pe apă, apoi în apă, despre cum 'a inotat' ea către o pernuță supărătoare prin prezența ei neavenită pe o margine a piscinei sau cum și-a păstrat calmul și întrebările de nedumerire întreaga oră de piscină.
 
Și amintindu-mi de toate astea, am strâns-o mai puternic în brațe pe mica noastră temerară, iar în mașina caldă i-am binecuvântat gest dezrobitor pentru picioare, lăsând-o într-o veselie bună, probabil iscată de regăsirea unui liman mititel și a unui colț proaspăt de pâine.