Șaisprezece

Astăzi este ziua lui, însă în clipa în care scriu asta, Horica n-are încă șaisprezece ani. Duce bomboane de ciocolată la tenis, iar unei fete i se pare ireal să fie astăzi ziua lui. Noi râdem, fiindcă uimirea fetei este nevinovată, dar o înțeleg, într-un număr covârșitor de cazuri, copiii nu împlinesc vârste noi în miezul antrenamentului de tenis. Ciocolata se menține în stare să stârnească poftele, deși se anunță cod roșu prin telefon. Telefonul nu contenește să-mi aducă și mesaje încărcate de urări bune pentru băieți și familia lor, mulțumesc. Șaisprezece, sweet șaisprezece, cum bine zice cântărețul. Și mie însămi îmi pare ireală această vârstă. Șaisprezece, trebuie să mă obișnuiesc. Partea imediat bună este că la șaisprezece ani găsești în sertarul cu mărunțișuri din bucătărie cu siguranță măcar un unu-lumânărică. Pentru șase nu-mi fac griji, ieri Felix a împlinit nouă ani. Partea cu adevărat bună este că înspre șaisprezece ani, adolescentul începe să se iubească, ca atare să-și îngăduie să fie complet, cu gingășii copilărești și cu purtări pline de maturitate. Între timp facebook-ul nu funcționează sau funcționează defectuos, însă ajunge totuși să-i facă lui Horica observația că vreo câteva zeci de persoane s-au gândit deja la el de ziua lui. Până să afle cine și ce, dar mai ales cine, mă liniștește că nu-i prea pasă cine îi scrie, fiindcă nu într-o urare de 'LMA' stă astăzi prietenia. Are dreptate, în ziua de azi nici prietenia nu mai e statornică precum era odată. Desigur însă că-i pasă, sufletelor de artiști le pasă întotdeauna, slavă Domnului. Îi datorăm încă două treimi din darul pe care suntem binecuvântați să putem să i-l facem. Până la orele nouăsprezece ale zilei avem toată înțelegerea din lume, fiindcă abia atunci se împlinesc cei șaisprezece ani lăudați, apoi o avem desăvârșită pe a băiatului. 'Te iubesc, Horica', îl îmbrățișează Felix din senin, parcă într-o tainică conspirație a celor născuți sub aceleași configurații stelare. 'Bine, bine, dar păstrează distanța în public', îl îndepărtează cu delicatețe Horica din îmbrățișare. La mulți ani, iubire! 

Pui mic

Se întâmplă seară de seară fierbinte de vară o simetrie intuitivă la masa de ping pong, adolescentul- cu nevoia colosală de a-și învinge maestrul, cunoscut și ca mama- și copilul, care e trist la gândul că ar putea să mă bată la un moment dat. Fac destule zilele astea excesive, fac, fie și ping pong, și fac, așa încât ajung la calculator către zece seara, ceea ce nu e neapărat rău, nu e nici bine, în primul rând fiindcă nu e. Astăzi am vânat o coțofană în dormitor. Nu, nu am vânat-o din dormitor, ci, chiar așa, în. 'Dormitorul care a scăpat de gainat' mi-ar fi plăcut să-mi intitulez o nuvelă vânătorească. Dar nu, fiindcă, simplu, n-a scăpat. N-am vânat-o singură, de ce să fiu necinstită, eu doar m-am învelit într-un fotoliu de răchită de la Ikea din cap până-n picioare, de am îndrăznit să intru în dormitorul cu coțofana care se dădea cu capul de toți pereții și bombănea ascuțit de zor, ca să deschid ușa balconului, doar-doar o ieși nevătămată. Ascuțit, da, cioc avea, în plus, un cioc căscat, de frică sau amenințător. N-aș fi crezut că fotoliul de răchită de la Ikea îmi stă atât de bine, bravo Ikea! În schimb, soldatul Horica cu cască pe cap și pătură de prins coțofene în mâini a avut rolul său decisiv, fiindcă există curent, contrar opiniei postmoderniștilor români, ce susțin fălos, curentul e o făcătură! Să mă explic. Omulețul cu cască și pătură s-a comportat precum un nebun ce-și apără regina într-o rundă de șah, întrucât din cauza curentului, CURENTULUI, calea reginei se tot inchidea, iar nebunul trebuia s-o tina. Pelerina de pe bratele sale se subintelege. Regina-coțofană nu s-a dat cu capul de pereți zadarnic, fiindcă în cele din urmă a nimerit peretele cu ușa ținută de valet. Valetul a purtat ochelari în locul lentilelor de contact de teama coțofenei căscate cam prea ascuțit. După ce a pornit a zbura și a încetat a se mai zbate, noi am rămăși triști cu găinații și nedumeriți asupra cui îi revine lașitatea cea mai mare. Eu am găsit o soluție la problemă, firește, doar ăsta mi-e jobul, fiindcă serviciu n-am, și anume că nu e drept să comparăm două lașități, cum nu e cinstit nici să compari oamenii între ei, chiar dacă unora le place comparația (mereu mă gândesc în context concordant la inscripția unuia pe fereastra buticului său, 'avem sirop dublu dulce'). Ziceam că fac, dar nu sunt singura care face. Uite, Felix se pregătește chiar în clipa asta, deși doarme adânc, să facă nouă (9) ani. Somnul său nu doar că nu-l împiedică să facă, ba, dată fiind natura umană, îl face mai abitir să facă. Până să facă facă nouă (9) ani, el a tot fost vesel vesel vesel trist și iarăși. Abia acum înțeleg. E modelul premergător vârstei de nouă ani. Știu că nu este meritul meu exclusiv că mă iubește într-atât de mult încât să-mi ierte orice exces, "ești o delicată!", fiindcă pot fi enervant de excesivă. Și eu îl iubesc mult, mult, dar nu de-asta îl bat constant la tenis de masă. Imediat ce va face nouă (9) ani, îi voi ura La Mulți Ani cu tot sufletul și îi voi dori să treacă pe model nou, vesel vesel vesel vesel vesel trist și de la capăt. Nu, n-am trișat cu un vesel în plus, e doar o marjă de siguranță, un mic spațiu pentru păstrarea sănătoasă a delicateței sale. Mai sunt patruzecisicinci de minute pana atunci. Rastimp ma duc la un concert cu niste tipi plapanzi, mult mai plapanzi decat Robbie Williams, dar cam tot atat de lenesi. In curte.

Calcul din iubire

Fac un calcul imediat ce-i bat dimineață în ușă, cioc-cioc, cu degetele-n ușa întredeschisă doar câțiva centimetri, întotdeauna aceiași, socotiți cu precizia cu care mă mândresc și pe care o detest, un calcul din iubirea care mă împiedică să cred că nu știe ce zi este astăzi, în afară de faptul că este o zi obișnuită de vară frumoasă și potrivit de caldă, ea nu știe că este ziua ei, zic unii în jur, de fapt sunt și alții care zic adesea, las-o că ea nu știe, un 'nu știe' generic, nu neapărat superior, ci cel mai des condescendent, un 'nu știe' totuși prea dureros, când socoteala pe care o fac de dimineață, imediat ce-i construiesc zâmbetul pe chip cu ciocăneala mea în ușa abia crăpată nici mai mult, nici mai puțin decât trebuie să fie, astfel încât să intuiesc din palpitarea umbrei roșii, calde ce străbate prin deschizătură, ritmicitatea respirației ei, deci socoteala (căreia îi zic calcul din iubire) ce-mi mângâie durerea (căreia i-aș zice disconfort pentru conformitate) îmi întoarce perspectiva asupra a ceea ce știm și asupra celor pe care nu le știm, fiindcă, admițând că cei mai mulți oameni de oriunde 'stiu' un pic mai multe lucruri decât Kiti, mi se revelă un șocant și comic adevăr, anume că există un covârșitor de greu bagaj de cunoștințe pe lume, pe care noi toți nu-l știm și n-o să-l putem deschide vreodată, carevasazică, ha, ha, ce ironie, suntem mai degrabă la fel în câte nu știm decât în câte știm, de mă aruncă într-un zâmbet, desigur congruent, că-mi face bine, cu al fetei noastre și-o îmbrățișare cu motiv subînțeles, apoi cu încă unul, de motiv vorbesc, mai puțin tacit, ce curge din al meu necondiționat calcul din iubire, la mulți ani iubiți, bineînțeles!

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

Tălmăcirea oglinzii

Sfârșit de zi, ziua lui Felix.
 
 -Ei, cum te simți la vârsta de opt ani, Felix?
 -Ei, știi bine cum mă simt la opt ani, Horia, ca un câine, tot ca la șapte!
 -Dar tu, Horia, cum te simți la paișpe ani?
 -Hmmm, te crezi șmecher, ha, ha?
 Notă: Horica are încă 14 ani până la orele 0:00.
 
 
Revelație.
 
Două oglinzi, una ovală, mică, înrămată într-o migăloasă construcție din hârtie de revistă-pe un perete al bucătăriei, și cealaltă dreptunghiulară, mare, încadrată discret de fâșii înguste de lemn sculptat- pe peretele holului de la intrare, ca două obiective, îmi răpesc și înscriu frânturi dinamice din mine. Eu nu mă opresc să urmăresc filmele, dar cunosc bine reverberațiile luminii și umbrei mele. Câteodată se întâmplă ca reflexia trupului meu să se suprapună în oglinzile mele peste reflexia trupului copilului, știi doar, o traversare, o mișcare, căreia (suprapunerii) iarăși nu-i dau vreo atenție specială, fiindcă și pe ea o știu fără s-o fi studiat vreodată, o percep fără s-o fi căutat înadins vreodată.
Până când, într-o frumoasă zi dintr-a cincisprezecea vară pe care a cunoscut-o băiatul, oglinda m-a trădat. Heiiii, ce se întâmplă cu umbra mea, n-o mai recunosc, mi-am strigat ușor amețită, apoi am îndrăznit să îi privesc oglinzii filmul în ochi. Și am înțeles de unde vine bizareria imaginii din ea, dar tot nu mi-a venit a crede. Eu care până mai ieri înscriam în oglindă frânturi dinamice din mine, m-am găsit deodată în fața ei fără să-mi mai văd reflexia. M-am întors către băiat și parcă nu-l mai recunoșteam. Era tot el, purta tot același zâmbet, aceiași ochelari, dar făceam eforturi să-l recunosc. Un junghi mi-a tăiat stomacul de emoție, fiindcă, în urma copilului care a crescut mare, am apucat și eu în fine să înțeleg că a sosit vremea să ridic privirea când vreau să-l privesc în ochi. La mulți ani, Horica, măi, băiatule!

O mie de mulțumiri și încă una

pentru mulțimea impresionantă de urări de bine și de drag către acest copil iubit, devenit astăzi oficial adolescent, el nu știe despre fiecare dintre voi în parte, dar știe, n-am nicio îndoială, despre urarea compusă din îmbinarea perfectă a tuturor, fiindcă am luat-o de mâna dreaptă (astăzi, mâna mai neastâmpărată), și am împins-o în valul efervescent al afecțiunii voastre, care a așezat-o cuminte într-o magnifică pace alături de noi, părinții și frații ei, (numai dac-ar fi să vină ziua în care să afle de la fiecare in parte ce iubită este), mulțumesc din suflet de o mie de ori, așadar, și încă un mulțumesc vă spun!

La mulți ani, Ica!

În așteptarea Crăciunului- 4 decembrie

Că darurile primite de sărbători sunt esențiale pentru copiii moderni este astăzi un fapt cert. Dacă acum ceva ani Felix mă întreba cu superbă naivitate, de ce există doi oameni și un animal care ne aduc cadouri, astăzi se gândește de ce tocmai Moș Crăciun, Moș Nicolae și Iepurașul, și nu alții? Cu alte cuvinte încearcă să găsească motive temeinice pentru aceste trei întâmplări cu bucurie, iar noi îi povestim iarăși despre sărbătorirea Sfântului Nicolae și despre nașterea lui Iisus Christos, ceea ce îl amuză pe Felix, adică fiindcă sunt zilele numelor lor, ei ne împart dulciuri și daruri, cum fac copiii la școală de zilele lor. Pentru copii, oricum, în afară de cadouri, sărbătoarea de Crăciun aduce bucurie și veselie prin atmosfera festivă și întâlnirea cu familia mare, ceea ce este îmbucurător.
 
Pentru noi, așteptarea Crăciunului vine cu încă o zi de sărbătoare acasă, fiind ziua lui tati astăzi, ca în fiecare an, ziua petrecerii simbolice a început foarte devreme, încă de la trei dimineața, din grija Catincai, ce și-a propus să ne antreneze pentru maratoane de stări de trezie, dar și de mici curse domestice, ceea ce a și făcut. Nu spun că ne doream neapărat un astfel de tratament special, eu, dar mai ales el, sărbătoritul, însă, tot la fel, nu spun că ziua specială ce abia pornise nu a domolit, dintr-un exces de generozitate și recunoștință, firești în astfel de clipe aniversare, zic, nu a domolit imbolduri de disperare, deoarece chiar le-a domolit. Așa încât ne-am zâmbit senini, în ciuda densității nopții, după ce l-am îmbrățișat de 'la mulți ani' și ne-am încurajat să fim buni și blânzi cu ea și chiar am fost. Dacă acesta pare oarecum un fapt uimitor, încurajarea de a fi buni, aflați că nu este, întrucât se întâmplă și celor mai calmi, mai răbdători și mai generoși dintre noi ca trupurile fizice să își ceară întâietate în alinare, îi zice epuizare și se face că aceasta apare surprinzător, pentru că nimic nu poate să te surprindă mai mult pe lume, pe tine,  cel din trupul tânăr, viguros, căci astfel te cunoști, așadar nimic nu te surprinde mai tare pe lume decât propria-ți debilitate subită, acea șubrezenie trupească primă și revoluționară pentru ceea ce tu ești, devii și te schimbi continuu.
 
De aceea urez aici, împreună cu copiii, cele trei ale sale 'iubiri inaripate', ha, ha, ha, la mulți ani cu sănătate, iubire și înțelepciune, mirându-mă încă cu naivitate de cum ni se adună lumile între ele, unic, irepetabil, cu grație divină.

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Astăzi port mărgele

Nu mi-a fost greu să aleg mărțișoarele pentru băieții mei și am cel puțin trei motive pentru asta, o dată, pentru că Felix a cerut mărtișoare-animăluțe, apoi, pentru că la zeci de mărtișoare de cumpărat bugetul pentru unul singur a limitat considerabil oferta, iar a treia oară, totuși nu în cele din urmă, criteriile mele estetice privind mărțișoarele sunt foarte bine conturate. L-am pus pe Horica să își numere colegele atunci când am găsit mărțișoarele noastre printre zecile de rafturi colorate, iar în timp ce i-am așteptat mesajul cu răspunsul am admirat micile creații, imaginându-mi copiii din Timișoara pictându-le pe bucățele fine de lemnișor decupat în forme inexacte de animale, apoi colorându-le fără reguli de culoare, dar cu migală și un zâmbet în colțul gurițelor, apoi agățându-le inelușul metalic, șnurul roșu-alb și mărțișorul gata de câte un dreptunghi de carton colorat, fin și în final așezându-le unele lângă altele într-un coș din răchită, cu grijă și drag de ele. M-am emoționat la gândul acestei congruențe fericite, mâinile îndemânatice ce creează o bucurie undeva, departe, și sper că băieții, când dăruiesc mărțișoarele, să proiecteze și mai răspândit aceeași congruență de bucurie.

Între timp a sosit și mesajul năucitor al băiatului meu mare, o valmă de idei doar în câteva rânduri, cum să nu uit să îi cumpăr pizza vegetariană, neapărat cu sos dulce, cum că totul e per-fect la școală, cum că nu ar da mărtișoare și fetelor de la tenis, cum că sunt vreo douăzeci de fete în clasă, cum că nu știe chiar cu exactitate. Mulțumesc, mă bucur că totul este per-fect la școală și că am estimat bine partea cu aproximativ douăzeci de fete, importantă este, să recunoaștem, bunăstarea copilului mai degrabă decât un număr, aș dori încă cinci în plus, vă rog.

A numărat pe degețele, credeți-mă, băiețelul are încă degețele, miss, Doinița, Petra, Maia, Ana, miss de pian și miss de ICT, Alexandrei nu îi dai mărțișor, nu, că este la munte, foarte bine, dar fetelor din cealaltă grupă, nu, nu vreau, foarte bine, dar doamnei doctor, da, opt, doamna doctor, dar Claudiei, da, nouă, miss Claudia, așa că iată-mă în fața teancului de plicuri albe, la masa din sufragerie, așteptându-l pe Felix să coboare din camera lui cu cutia de creioane colorate, apoi, precum o secretară pricepută, dându-i rând pe rând plicurile, să le adreseze, cu nume și un mic desen, o inimioară sau o floricică, în funcție de dispoziția de moment. A potrivit singur reprezentările mărțișoarelor cu viitoarele lor destinatare, un peștișor pentru miss, neapărat pisicuțe pentru Doinița, Maia și Ana, un cățel Petrei și floricele și alte animăluțe doamnelor, apoi a insistat să aleagă un alt cățeluș pentru el însuși, motiv pentru care și-a autodestinat ultimul plic, pentru Felix, fără floricică sau inimioară, doar Felix și cățelul din interior și a putut să facă asta, pentru că am reușit singură să aflu până la urmă că Horica nu are decât șaptesprezece colege, așadar dispunem de cel puțin un mărțișor în plus, adjudecat lui Felix.

Kiti a primit și ea de la mine un altfel de mărțișor de dăruit fetelor dragi de la centru, o cutie de bomboane Rafaelo, împreună cu instrucția de a le oferi odată ajunsă dimineață la școală. După ce s-a dezbrăcat și descălțat în hol, și după ce a revenit din bucătărie, unde și-a dus, ca de obicei, mâncarea, am întrebat-o unde sunt mărțișoarele ei. M-a privit cu un zâmbet șmecheresc și a început să râdă cu fetele aflate în cameră, iar eu am aflat că 'mărțișoarele' sunt undeva în siguranță, ceea ce m-a liniștit, măcar intenția de a dărui a fost apreciată.

Pe urmă în dimineață, iată ce dimineață lungă și frumoasă, Felix a luat markerul albastru de pe suportul tablei noastre de învățat și a confecționat cu o repeziciune uimitoare, ce mi-a confirmat faptul că băiețelul mic este îndemânatic, o felicitare credibilă, pentru mine, față, cu norișori cuminți, armonioși, o inimă generică și încă una pe tricoul meu, eu, cu părul vâlvoi, credibilă ziceam, și poșetuță în mână, el, mai înalt pentru că 'se vede mai de aproape' și doi copaci și verso, cu motivul existenței acestei felicitări, adică data, o declarație concretă de dragoste cu săgeată și, cum altfel, un cățeluș.

Apoi am plecat de acasă către școli, la fel a făcut și îngrijorarea lui Felix de a nu îi fi rămas mici sandalele de anul trecut, îngrijorare alungată cu promisiunea să îi cumpăr sandale noi dacă este cazul, dar weekendul ăsta, bine?, iar încrederea copilului în soarele strălucitor al dimineții mi-a fost suficientă pentru a îmi da o stare bună de liniște și veselie, vedeți așadar de ce port astăzi mărgele.
 
Un 1 martie superb precum cerul zilei de peste București vă doresc tuturor!

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

Calendar de advent, ziua 3

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, cele care formează, dupa cum se spune pe site-ul United Nations, "cea mai mare minoritate a planetei", întrucât numără cam 15% din oamenii de pe Pământ și este o zi sărbătorească în care noi, cei care avem ochii deschiși către aceste persoane, încercăm să atragem lumii atenția cu scopul de a elimina toate tipurile de bariere pe care societatea le impune acestor oameni.

Fără ca aceasta să fie motivația principală de a exista a însemnărilor din blogul meu, sper totuși că trăirile noastre pentru și alături de Kiti, expuse aici, să fie o cale de cunoaștere și înțelegere, acceptare și includere în viețile noastre a acestui mare necunoscut, grupul oamenilor cu dizabilități.

Tot despre ceva frumos scriu astăzi, în a treia zi a lunii decembrie, pentru că scriu despre solidaritate, empatie, iubire, zâmbete, atenție și grijă, scriu despre superba noastră șansă de a fi omenoși. Vă invit, pentru început, să zâmbiți, chiar dacă o veți face și printre lacrimi uneori, să le zâmbiți fără teamă acestor oameni, pentru că zâmbetul are o putere miraculoasă de vindecare de boală, de prejudecată, de spaimă, de ură.

Vă las în compania Galei Persoanelor cu Dizabilități, o înregistrare de la TVR 1, preluată de pe site-ul incluziune.org, făcându-vă atenți la fragmentul dintre minutul 5:35 și 8:52 al primei părți, în care ne veți vedea pe noi, cu Horica în prim-plan.

Un mulțumesc alintat

Când mama m-a adus pe lume, îmi amintesc, eram o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și un cârlionț în frunte, care zâmbea (fără dinți). Tata și mama (în ordinea asta) m-au văzut așa de drăgălașă, m-au ridicat în brațele lor și m-au dezmierdat vrăjiți de zâmbetul meu mititel toată ziulica, atât cât a mai rămas din ea (că venea seara imediat). Și-au notat într-un caiețel data de atunci, 8 septembrie, ca să nu o uite, deși e destul de greu să uiți o astfel de zi. Apoi, în fiecare an care a urmat, și-au făcut un obicei frumos din a mă răsfăța iar și iar de 8 septembrie. De bucurie, am rămas o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și mai mulți cârlionți pe frunte și ceafă, care zâmbea cu din ce în ce mai mulți dinți. Mi-au zis că ziua de 8 septembrie este o zi frumoasă de sărbătoare și că este ziua mea. Eu i-am crezut, doar sunt părinții mei, așa că m-am obișnuit să mă alint de fiecare septembrie, opt. Ăsta este motivul pentru care și astăzi am fost o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi, care a zâmbit si s-a alintat. Nu vă faceți griji pentru cârlionții din frunte, sunt tot acolo, undeva, dar sunt mascați de bretonul meu franțuzesc.
 
Vă mulțumesc mult, mult, mult pentru zecile de urări frumoase trimise! Le-am primit cu un drag cel puțin la fel de mare precum dragul pentru doi căței nou-născuți cu care ne-am trezit ieri în curte.

De departe cel mai pupat!

Oficial sunt mamă de teenager! Aflu acest lucru imediat după ce m-am mângâiat și bucurat de faptul că sunt (încă) și mamă de preșcolar. Nu că a fi mamă de adolescent ar fi mai puțin mângâietor sau înveselitor, dar, trebuie să recunosc că, a fi mamă de copil de treisprezece ani, îți dă ceva mai multă bătaie de cap și te încarcă cu mai multe și mai apăsătoare griji, dar, totodată, te apropie la un alt nivel de copilul tău. La treisprezece ani, copilul-băiat te găsește pe tine, mama lui de atâta vreme (treisprezece ani!!!), cea mai de încredere confidentă, ceea ce ție îți dă o dublă satisfacție, prima, aceea că strădaniile tale de a fi o mamă bună de-a lungul timpului și-au meritat fiecare zvâcnire de inimioară, iar cea de-a doua, compliment autentic și recunoaștere sublimă, prietenia lui.

Sunt astăzi, la treisprezece ani gata de a fi împliniți de catre el, prietena lui Horica, ceea ce mă rotunjește, căci nu cunosc semnificație mai pregnantă a prieteniei copilului meu, decât întregirea, îmblânzirea. Să ajungi să-ți domolești tumultul stărilor de părinte, ca să devii prieten mai degrabă decât părinte, iată către ce limită pornim să tindem în drumul sinuos al adolescenței copilului nostru.

Horica numără treisprezece primăveri și, desigur, treisprezece veri întregi, dar cine ține cont de numărătoarea pe care noi, oamenii, suntem mereu gata să o pornim? În mod sigur mie, astăzi, nu-mi folosește decât ca să mă fac înțeleasă, în rest, sunt gata să afirm cu aroganță certitudinea mea: măsura creșterii copiilor noștri nu ne-o dau anii, ci învălmășeala de emoții trăite în timp ce copilul nostru se transformă. Așadar astăzi, când convențiile sociale mă obligă la introspecție, spun: am sufletul atât de plin de gălăgie, cât pentru toți cei treisprezece ani pe care Horica îi împlinește la șapte seara.

La mulți ani, băiatul nostru cel mai pupat (doar ai un avans considerabil, ești primul născut)!

Am cel mai frumos năsuc de mămică existent

Dă-mi și mie brățara ta! Astfel l-a ademenit într-un dialog o doamnă pe Felix, ce se îndeletnicea atent și ghemuit pe jos cu un joc simbolic. Nu pot să ți-o dau, pentru că mi-am cumpărat-o din China, dacă vrei, du-te și ia-ți și tu una, a fost de părere băiatul. Doamna și-a aruncat ușor pierdută privirea către mine, chiar ați călătorit în China, ar fi vrut ea să afle, dar n-a îndrăznit, iar eu nu am ajutat-o deloc, mi-am păstrat netulburat zâmbetul ușor tâmp de pe față. Femeia și-a înfrânat subita pornire de a cunoaște biografia noastră, pentru că a continuat către Felix, ce-mi recomanzi să-mi cumpăr din China? Păi ia-ți o brațară ca a mea, nu asta ziceai că vrei? Ba da, dar altceva, ce mai pot să-mi cumpăr din China? Felix,  ieșit acum complet din jocul său și deschizând bucuros o altă cale spre alt joc, dialogurile cu oamenii cunoscuți și necunoscuți reprezintă întotdeauna jocuri interesante, s-a săltat de pe jos și a pornit într-un dans de încercuire a doamnei, ba cu corpul său, ba cu vorba sa, iar apoi i-a făcut femeii, la cerere, încă o recomandare: poți să-ți cumperi din China un chinez! Hi, hi, s-a hlizit femeia, hi, hi, să-l aduc într-un geamantan, a trecut în alt registru ea, însă Felix, negustandu-i gluma desuetă, a plecat din zonă plictisit, în definitiv de ce s-ar simți el responsabil pentru avida nevoie de consumerism ce o cuprinsese pe doamna respectivă.

Mai încolo le-a provocat el singur pe cele două mame ce-și priveau copiii jucându-se de peste gard, Horica are trei cutii cu ciocolată la el! Da?, au intrat mamele în dialog, ce face cu ele? Le împarte copiilor pentru că săptămâna viitoare este ziua lui, iar noi plecăm la mare, deci nu se vede atunci cu ei, a reușit Felix  să prezinte scurt și concis programul nostru următor de familie. Și, știți, și ziua mea este poimâine! Da? Chiar așa? Doamnele păreau acum neîncrezătoare, din câteva sute de zile ale anului, doi frați să dețină două date din aceeași săptămână pare neverosimil, mai ales dacă cel care afirmă asta este un băiețel de numai...Câți ani ai, Felix? Astăzi am 5 ani, dar pe 6 august împlinesc șase ani, a spus emfatic Felix. Aha, înseamnă că nu e poimâine ziua ta, au socotit doamnele, ignorând regula de aur, și anume, în lumea copiilor 1+1 este o problemă cu o infinitate de soluții. Ba da, s-a bosumflat Felix, poimâine e ziua mea! Bine, Felix, nu te supăra, brusc și-au amintit de regula de aur mamele cele două. Mulțumit de înțelegere, Felix a dat fuga la grupul de băieți mai mari, acolo unde Horica împărțea generos și hâtru bomboane de ciocolată, a strigat că de fapt este și ziua lui, așadar i se cuvin și lui câteva bombonele, băieții mari l-au aclamat, Felix, Felix, La mulți ani, acesta s-a rușinat, iar de rușine i-a ars un pumnișor mic, încă de 5 ani, în spate fratelui mai mare, a înhățat una dintre cutiile de ciocolată, văduvită de mare parte dintre bomboanele colorat ambalate, pe care ne-a adus-o nouă, mamele din spatele gardului, și ni le-a oferit în contul generozității firești ale zilei de naștere proprii.

După asta, mi-a îmbrățișat capul cu brațele și m-a pupat pe nas, vreau să pup cel mai frumos năsuc de mămică existent, iar eu l-am ridicat în brațe ca pe un bebeluș, asta se face acum mult mai ușor decât acum patru ani, deoarece unu, nu e cu mult mai greu, iar doi, se încolăcește ca o maimuțică în jurul trunchiului meu cu picioarele lui lungi și subțiri, făcând purtatul ușor. I-am aplicat mai mulți pupici pe fruntea, ochii, nasul, obrajii lui moi și i-am adulmecat mirosul delicat de copilaș, strandandu-l cu un strop de putere în plus în brațe, ca de rămas bun în amintire a celor cinci ani ce se vor termina de numărat poimâine.

 La mulți ani pentru cei șase ani împliniți, copilaș sensibil și iubitor ce ești!

Mămăruzele din capul lui Panda

Prin ierburile înalte și încâlcite ale capului de Panda mărșăluiește veselă o trupă de mămăruze. Mămăruzele nu sunt asemenea căpușelor boreliozifere, deși cățeii se tem de ierburile de pe capul Pandei, ci sunt niște ființe mai ciudate, nici cal, nici măgar, ar zice omu', așadar nici furnici, nici buburuze, cu câte șase piciorușe, cu corpul suplu și fin ca al furnicilor, dar roșu punctat ca al buburuzelor.

Mămăruzele sunt într-adevăr niște insecte, dar sunt insecte speciale, fiindcă poartă papucei în picioare. Din fericire pentru mămăruze, ele nu sunt nevoite să își cumpere papuceii din magazine, de fapt chiar refuză să se gândească măcar la nebunia asta, cine a văzut sextete de pantofi numărul 0,5 vreodată în magazine? Mămăruzelor le cresc firesc papuceii în picioare, precum le crește barba țapilor, fără măcar s-o știe. De aceea Panda își adoră mămăruzele din cap, fiindcă poartă papucei în picioare.

Și mai are un motiv întemeiat ca să își adore mămăruzele din cap: Panda este de fapt un pui drăgălaș, deci este sincer și încrezător, deschis și liber, așadar plin de considerație pentru natura sa. În plus, fiindcă poartă papucei, mămăruzele hoinăresc inepuizabile prin desișul întortocheat constituit de ierburile capului lui Panda, pe care le conectează neîntrerupt și fascinant de degajat în snopuri surprinzătoare ce îi aduc mereu zâmbete pe chipul său rotund de Panda.

Puiul de Panda cu mămăruze în cap este cel mai fericit pui de panda existent și, fiindcă mămăruzele din cap îi aduc necontenit bucurie, el se va găsi în timpul care urmează în căsuța caraghioasă a fetiței Kiti, o pisicuță căreia i-a împrumutat din prietenie câteva mămăruze pentru câteva zile, ca să o gâdile și pe ea pe cap și s-o înveselească. Vino și tu AICI și simte-te bine! Ia-ți și mămăruzele cu tine, știu că-ți mai mișună câte una și ție, hi, hi, hi!

Dar de dragul ei

Se apropie ziua fetiței noastre iubite. Pe 8 iunie ea va împlini 11 ani. Da, 11 ani, ca 11 trepte urcătoare sau 11 primăveri sau mai bine începuturi de veri sau 11 zile pasionante sau 11 mămăruțe delicate sau 11 pupici moi de obrăjori rotunzi. Ăsta e tot motivul pentru ceea ce urmează, deși scriind, realizez că tot într-un început de iunie, acum patru ani, am deschis aproape întâmplător acest jurnal în care suntem acum împreună (tu, pentru că citești, eu, pentru că mă aflu în țesătura acestor cuvinte-gânduri), așadar iată cum, fericit, mi se alătură rațiunile gestului ce se lasă așteptat.

E un giveaway de blog, e ceva ce nu s-a mai văzut pe lumea asta, lumea mea virtuală, adică un dar. Este generozitate născută din generozitatea voastră, este recunoștință pentru prietenie și este bucurie pentru aniversarea zânei noastre bune. Pentru că îmi simt degetele suple și dibace, reîncălzite în îndemânarea ce le-a justificat mai demult ca instrumente principale pentru un hobby, am bucuria să ofer câștigătorului acestui giveaway o rochie de vară, colorată și vie, ușoară și catifelată, croită simplu și lejer, precum o adiere de vânt, din mătase naturală. Rochia nu va fi lucrată decât după numirea norocosului câștigător de către random (pe care nu l-am mai folosit), pentru a mi se comunica mărimea doritoarei sau mărimea celei vizate de participant la jocul meu.

Ce vă rog să faceți voi pentru a putea participa? Simplu! Considerați acest joc o invitație la petrecerea virtuală a lui Kiti, așadar, pentru că bănuiesc că vreți să felicitați sărbătorita, dați-mi un semn, un mic comentariu( sau mai mare:)) în care să spuneți orice vreți voi ( am o atracție pentru legături nebănuite între lucruri, oameni, propoziții), doar ca să știu în câte felii să împart tortul.

Petrecerea a început acum și ține zile și nopți la rând, căci muzica și dansul sunt pasiunile lui Kiti, până în dimineața zilei de 8 iunie, atunci când, din bucuria noastră, se va fi întrupat deja și tortul adevărat. Vă așteptăm cu drag!

Mărgele, pietricele si mici dezastre pentru tati. De ziua lui.

Ne place să fim gazde. Dacă și vouă vă place să fiți musafiri, sunteți bineveniți la noi. În plus, e și convenabil. Dacă aveți copii, cu atât mai bine, și noi avem trei, de trei feluri, cu care se pot juca. Și mai mult, dacă sărbătorim vreun eveniment, iată motiv perfect pentru o petrecere.

La mulți ani, tati!, am profitat de preziua aniversării sale, fiind o zi de sâmbătă, ca să sărbătorim. O chemăm pe Theo mai repede la noi?, s-a bucurat Horica de ziua de ieri, și așa s-a procopsit cu o ditamai bucată de zi de distracție cu verișoara lui și numai cu ea, aproape. Aproape, doar fiindcă mi-a solicitat ajutorul, în minutele de reacomodare în compania verișoarei sale, pentru a mi-o pârî plângăcios că i-a luat nu știu ce piatră și nu mai vrea să i-o dea înapoi. L-am liniștit inițial promițându-i că Theo n-o să plece neperchezitionata de la noi de-acasă, apoi, fiindcă smiorcăielile au continuat, m-am spălat pe mâini de grija-i, reproșându-i, în glumă, evident, că ideea de a o invita pe verișoara lui îi aparține exclusiv, așa că să mă lase în pace. Au râs, apoi nu i-am mai văzut la față decât la masa de prânz, apoi la cina aniversară. De auzit, parcă i-am mai auzit când și când, atunci când îi ușuiau pe prichindei din zona lor adolescentină.

Felix și-a rezervat și el cu săptămâni înainte dreptul neîndoios la timp din belșug pentru alt văr, așadar l-a obținut și a profitat la maximum de el, eliberând în aer baloane magnifice de idei de joacă ortodoxă și mai puțin ortodoxă, ca atare, momentele noastre, ale părinților lor, de serenitate și uitare, s-au precipitat ritmic în dezlănțuiri de îngrijorare, pornite din mărturisirile spontane, vinovate și, totuși, încântate ale copiilor gradinitari de mai sus, cum că 'am făcut dezastru' în camera x sau y, sau de intențiile acelorași, surprinse în timp util, de tatuare reciprocă a posterioarelor cu carioca. Sau alte asemenea.

Chiar și Kiti și-a aranjat zâmbet limpede pe față, potrivit cu momentul aniversar, dar și cu mărgelele atârnate de gâtul alb, așa încât ne-a urmărit, din depărtarea canapelei, vorbele și forfotelile, apoi și de la masa mică, a copiilor, și masa mare, a adulților, încercandu-și norocul, la încă și încă o gustare, când la unul, când la altul, având grijă să îi aleagă pe cei mai miloși dintre noi pentru operațiune. Apoi a adormit, în ciuda muzicii cu volum necontrolabil, pe canapea, puțin după ce cei mai mari decât ea ațipiseră temporar în bibliotecă, cu ipadul în brațe.

Abia după miezul nopții am scos forțat grădinitarii din priză, dar, cu toate astea, le-a mai rămas suficientă energie înmagazinată ca să se jelească în tandem de mama focului pentru cruzimea de a îi despărți atât de precoce!!!

La mulți ani, tati!

Trei. Eu şi cu mine. Şi Kiti.

E ziua mea de naştere şi îmi dedic acest text pe blog. Mulţumesc!
E ziua mea de nume şi mă adun cu fetiţa mea care poartă acelaşi nume ca să ne primim acest cadou împreună. Profit de rândul ăsta încă gol ca să urez şi celorlalte Marii dragi, zile senine şi bucurii! S-a mai golit un rând şi nu mai ştiu cum să profit de limpezimea lui.


E ziua mea şi Horica îmi oferă mai multe momente de relaxare în faţa calculatorului, atâtea în plus câte mi-ar fi luat să îi ung painicile cu unt şi miere şi să i le aduc pe o farfurie, în faţă, la masă. Mulţumesc!
Sunt acasă numai cu Horica, pe Broschi nu o socotesc, cum nu număr nici rândunelele pe care mi le arată bucuros, cu ochii măriţi cât ochelarii de pe nas, Horica, rândunele ce şi-au construit cuib mângâietor în podul casei noastre, ce bucurie!, şi care tocmai au ieşit în dimineaţa asta caldă şi calmă de început de septembrie într-un zbor rotund de cunoaştere şi recunoaştere, zbor rotund pentru cuprinderea amplă şi riguroasă a locului lor şi al nostru şi încă o dată şlefuit infim în rotunjimea lui ancestrală de supravieţuire. Rândunelele îşi pregătesc pribegia spre tărâmuri mediteraneene sau submediteraneene, dar astăzi sunt încă aici, în aer şi în podul casei noastre. Mulţumesc!

E ziua mea şi mă simt răsfăţată de toată lumea. Fără măcar să ştim cu siguranţă că ştie, Kiti m-a alintat de dimineaţă cu zâmbete netulburate şi îmbrăţişări călduţe. I-am răsfăţat şi eu, în mulţumire, simţurile, învăluind-o în rochiţa nouă din ţesătură moale, ca de caşmir, largă, monocoloră, dar cu o broderie delicată în jurul gâtului şi a mânecilor, contrastantă prin culoare, însă în aceeaşi notă de fineţe. I-am pieptănat, în acord tacit, părul, aducându-l într-o parte şi lăsându-l să acopere uşor un sfert din fruntea ei curbată perfect şi l-am păstrat astfel, innodandu-l echilibrat în trei cuibuleţe sferice. E deosebit de frumoasă în delicateţea ei uimitoare, mulţumesc!

La mulţi ani, mămica mea dragă, aşa m-a mângâiat şi mezinul, nu înainte de a-şi cânta, căci chiar cu versuri indecente, tot cântec este, faimoasa, de acum, a lui zilnică zicere, aia cu am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, (plus/minus) şi te iubesc, iară eu nici prin gând nu m-am supărat pentru trezirea matinală, ba iar m-am amuzat de măsura constantă şi ritmică a trezirilor mele şi ale lui. Mulţumesc!

Şi încă sunt răsfăţată şi de tati, părinţi şi fraţi şi de gândurile voastre bune pentru mine şi Maria mea mică fiindcă este ziua mea şi a ei, de trei ori în total. Mulţumesc!

Un leu plus un leu egal doi lei

 Vineri seară am pupat de noapte bună, pe obrăjori, un băieţel mic-mic, cât un pitic. În timpul nopţii m-am trezit fără un motiv remarcabil şi am dat în stânga mea de piticul nostru, care dormea liniştit, ca orice prunc alături de mama lui. L-am sărutat pe obrăjorii rotunzi şi i-am şoptit 'la mulţi ani, astăzi e ziua ta!' Apoi am adormit din nou şi am visat frumos. Dis-de-dimineaţă, Felix m-a luat în braţe şi mi-a râs: 'mai spune-mi o dată 'la mulţi ani''. Am deschis ochii şi i-am râs înapoi: 'la mulţi ani' şi , fără preaviz, Felix mi s-a arătat băiat mare de cinci ani, crescuse între timp. 
 
 Sâmbătă seara târziu, ajunsesem la bunici între timp, am pupat doi băieţi mari înainte de culcare, iar duminică dimineaţă, devreme, unul dintre ei a apărut în uşa dormitorului nostru, zâmbind emoţionat şi aşteptându-şi îmbrăţişările. I le-am oferit prompt, sunt întotdeauna puse deoparte, dar mai ales astăzi, fiindcă e şi ziua lui. La mulţi ani, Horica! La mulţi ani, Felix! Să creşteţi senini şi bucuroşi, scumpii nosti băieţi!