Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Nimic nu se întâmplă până se întâmplă ceva

Deși greșește ușor în două locuri, Felix își cântă dezinvolt piesele minirecitalului de pian, iar eu îi cunosc liniștea și siguranța cu care o face. "Nimic nu cunoaște delicatețe mai mare decât mama și câinii". Sare iarăși ca un căprior la final și scoate limba ca un câine între două piese, atunci când își privește emoționat publicul, iar eu îi cunosc și sfiiciunea. "Voi interpreta tema principală din coloana sonata..." Este timid și sigur pe ce știe, însă se ține împotriva sfielii de privirea mea plină de drag, pe care doar o cinstește cu câte un surâs fugar în timpul interpretării. "Ești foarte frumos când îmi spui povești!" Primește la finele recitalului în dar o înghețată și-un pupic. "Pentru Lego, strâng bani." Se simte mărinimos, mă întreabă mai târziu dacă știu care este balerina lui preferată. Încerc fără succes diverse fetițe din trupa de balet a școlii sale, deja plecată la un concurs internațional, dar nu reușesc să ghicesc. Este încântat, dar mimează dezamăgirea, "chiar nu știai că Kiti e balerina mea preferată?" Da, Kiti este bineînțeles și balerină, dacă el așa vrea, cum este orice-și poate imagina, în definitiv cine spune că n-ar putea fi? Da, da, știu că îți dă mâna să spui asta, și ție, știu, însă, scuză-mă, nu știi nimic. Felix se simte împlinit și obosit după o zi atât de plină, dar nu poate adormi. "Am lăsat cartea deoparte, am stins lumina, dar ochii nu mi se închideau. Atunci am mai citit un pic și mi-am găsit o poziție în care să adorm, dar tot n-am adormit. Până am adormit."

Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Ceea ce trebuia demonstrat

Ei bine, am făcut testul despre care scriam aici și mi-a dat cu plus. În plus, am observat că Felix a descoperit singur o strategie pentru a-și învinge timiditatea. Dacă până aseară el nu-și spunea poveștile decât când se afla doar cu mine, exprimându-se vehement împotriva istorisirii lor în fața altui auditoriu, aseară, stârnit de informația uimitoare pe care i-am dat-o și aflându-ne în mașină noi doi împreună cu Horia și Kiti, după ce și-a implorat zadarnic frații să tragă câte un pui de somn până acasă, astfel încât aceștia să nu-l audă, m-am pomenit cu ardentul meu născocitor de povești pornind inedit într-o nouă poveste, fără clasicul 'a fost odata' și fără, și el clasicul, 'eu și cu puiuții lui Spotu'. Împotriva rușinii de a se descoperi în special în fața lui Horia, întrucât creația presupune dezvăluire, Felix a adus planul fantastic al poveștii sale într-o realitate aproximativă, un fel de transpunere a obișnuitelor sale aventuri din spațiul imaginat al unei planete îndepărtate, într-un spațiu, tot magic, însă legat de concretul lumii în care trăim prin faptul că a pretins că întâmplările s-au petrecut în recenta (dar în realitate inexistenta) excursie cu, fără-ndoiala, palpabila lui clasă de la școală. Pe măsura incursiunii tot mai vitejești în profunzimea poveștii, Felix a căpătat suficientă fluență, ba pe alocuri vocabularul său chiar dezmatandu-se impudic, încât sa nu il mai pot numi rușinos, o, nu.

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Duhul apelor și dorința

Stăm lipiți cu nasurile de peretele din sticlă transparentă și privim lacul. Peștișorii vin în grupuri mici la chemarea ploii, iar Felix deschide ochii larg, plin de entuziasm, doar-doar îl surprinde pe duhul apelor în plutire vagă la suprafața apei. Mă îndoiesc că ploaia îi permite duhului să se întrupeze, dar îmi țin îndoiala închisă, ca să nu-l dezamăgesc. Duhul apelor este foarte bun, îndeplinește dorințe, mami, dar numai dacă nu minți, îmi spune Felix, iar eu îmi amintesc de o fabulă scrisă de Lev Tolstoi, pe care tot Felix mi-a povestit-o de curând. Cred că știi, continuă el, care este prima mea dorință, nu-i așa, întrebare pentru al cărei răspuns nu știu în ce povestire să mă situez, o fi cea cu darurile de la Moș Crăciun, o fi cea cu telefonul către extratereștri sau cea cu cățelul de știință care inventează aparatul de dorințe. Hmmm, zic, ca expresie a încurcăturii în care mă aflu, iar Felix mă încurajează, hai, că știi, nu se poate, este ceva legat de Kiti. Sunt realmente surprinsă, suntem în miezul jocului, suntem în preajma scrisorii către Moș Crăciun, suntem doar noi doi, iar băiatul, în ciuda jocului, a scrisorii, a intimității sau, poate, tocmai datorită acestor condiții, Felix se gândește la sora lui. Știi, eu o iubesc pe Kiti, continuă timid, și îmi place să mă joc cu ea în weekend, după ce mi se descarcă tableta, o să ne fugărim amândoi.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Aspirații

Do, si, la, sol, la, si, sol, do, își începe Felix piesa de interpretat pentru recitalul de pian, el cântă timid și cu vocea, îi cer voie să îl acompaniez, strâmbă din nas, întotdeauna strâmbă din nas când mă aude cântând, mămicile nu cântă, mămicile au grijă de puiuți, zice el, este gelos până și pe armoniile ce-mi ies din laringe, iată că folosesc cuvântul laringe în două texte consecutive, așadar cânt totuși alături de el, cânt tare, pentru că alt fel de a cânta nu cunosc, și accentuez fiecare notă, exagerând cu prețiozitate deschiderea gurii, sunt deja pe o scenă a unei mari Opere a lumii, spectatorii mă privesc admirativ, de pe scena înaltă am ochi doar pentru acei doi ochi negri care mă absorb cu nesaț, Felix apasă delicat clapele pianului, solul cade mai jos cu un semiton, dar asta nu îmi alterează concentrarea de a-mi duce reprezentația la capăt, deși nu pot să-mi înfrânez gândul îndreptat către agenda mea telefonică, oare am salvat numărul acordorului, acopăr corect eroarea pianului cu un 'soooooool' rotund și prelung, Felix îmi trage nemulțumit o ocheadă, spectatorii nu aplaudă încă, dar îl văd pe acela, spectatorul meu, cu gura larg deschisă, pare sufocat, pare că are nevoie să încorporeze cântul meu, atât de autentică îi este expresia trebuinței, pianistul încheie piesa cu un tempo rapid, iar mezzosoprana din mine trebuie să termine și ea, de aceea chiar termină, lăsând liniștea să se aștearnă peste noi, dar deodată tot publicul se contopește cu spectatorul cu ochi negri, ce încă mimează nevoia de a cânta, cobor către el, îl iau de mâini, el zâmbește ușor cu gura căscată larg, îl ating magic cu o vocaliză, vocaliză ce pătrunde în cavitatea lui bucală și iese reverberata de-acolo, lăsându-ne muți de încântare, spectatorul cântă, ce tainică îi este putința de a se bucura, formăm un duet într-un dialog ce-l cucerește și pe pianistul meu, performanța melomanului scump cu ochi negri nu trebuie să rămână neîmpărtășită, nici nu rămâne, ne emoționăm împreună cu ceilalți spectatori existenți în preajmă de frumusețea bucuriei ingenue a cântărețului care chiar cântă, la, la, la, cu gura păstrată larg deschisă, colțurile gurii trase excentric în zâmbet discret, voce puternică, baritonală, ochi blânzi și negri...

Persuasiune

Felix l-a sâcâit pe Horica aproape în fiecare clipă în care au stat împreună acasă, l-a apelat și la telefon de câteva ori în timpul zilei, l-a amenințat că nu va mai dormi cu el în cameră, i-a declarat supărare grozavă timp de zece zile, l-a chinuit și l-a împiedicat să își vadă liniștit de treabă dacă nu îi dă lui vulturul de pe dulap. Horica s-a apărat spunându-i că nu poate să renunțe la jucăria lui cea mai recentă, că i-a adus-o tatăl lui din Austria, că este a lui în definitiv și că nu este cinstit să i-o dea pur și simplu, că până aici cu cerșitul de jucării, nu și nu. După toate astea, aseară, Felix a dispărut pentru câteva minute, reapărând cu vulturul lui Horica în mână. Se cățărase pe scaunul rotitor de sub biroul lui Horica ca să își ia singur vulturul de pe dulap. Văzându-l, Horica a tăcut, apoi a zâmbit și i-a spus 'să știi că tot al meu rămâne, dă-mi un pupic și, nu uita, șterge-l după aceea'. Felix a executat vesel comanda și a plecat în zbor cu vulturul râvnit.

Lanț

După desenul pe care l-am făcut ieri, astăzi dis-de-dimineață a apărut vesel și Horica în raiul somnului de dimineață al copiilor, ceea ce nu prea mai face de multicel. Pesemne că s-a simțit exclus pe nedrept din schema mea și a vrut să mă mustre. L-am strâns de brațul drept și i-am admirat robustețea mușchilor pe care îi antrenează sistematic la tenis. I-a plăcut, iar de bucuros ce era a îmbrățișat-o pe Kiti, care a pufnit în râs, sărind mai puternic decât te-ai aștepta de la o domnișoară delicată să o facă. Șipca cea mai distală a patului a cedat zgomotos, ceea ce i-a adus fetiței a treizecea amendă de la Felix cel necruțător. Kiti a primit voioasă amenda, în plus mi s-a amintit să îi restricționez accesul la biscuiți două zile întregi. Eu am emis de voioșie un sunet ciudat, iar tati mi-a spus că sunt o maimuță. Felix, acum cu nasul în telefonul meu deșteptător, l-a taxat imediat pe tati numindu-l urangutan, fără măcar să ridice ochii dinspre jocul din telefon. Noi ăștialalți am izbucnit în râs, Felix apărătorul mamei sale este tare amuzant în promptitudinea cu care mă ocrotește. Horica a insistat să-și îmbrățișeze frățiorul, dar cel mic l-a refuzat politicos în prima fază. Eu, nerecunoscătoare pentru protecția pe care mi-o oferă Felix, i-am sugerat lui Horica să sară repede cu îmbrățișarea, pentru că am de gând să îl imobilizez pe băiețel pentru câteva secunde. Ceea ce am și făcut, apoi mi-am cerut iertare de la Felix, chemându-l mai aproape de mine. A venit, iar odată cu el, și-a apropiat obrazul pufos de mine și Kiti, care a crezut că ei mă adresez.  Telefonul deșteptător a pornit să sune a nu știu căta oară, iar noi, cu toții, ne-am ridicat din pat. Eu m-am uitat sugestiv în ochii lui Kiti și i-am arătat cu indexul mâinii stângi podeaua de sub pat. Ea m-a înțeles imediat și s-a trântit pe parchet lungindu-se și întinzând brațul drept adânc sub pat, de unde mi-a scos papucii de casă, pe care mi i-a aranjat în dreptul picioarelor. I-am mulțumit și i-am încălțat, fără să mai fie nevoie de alte explicații, în definitiv schimbul este cinstit, ei îi place să îi împingă acolo, așadar tot ea trebuie să îi scoată. Apoi ne-am încolonat și am pornit mustăcind pe scări în jos. Bună dimineața!

Când calci apăsat un covor roșu imaginar

Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti 'greseste' intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.

La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid  încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri  dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le 'aranjeaza' în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.

Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!

Astăzi m-am confundat cameleonic cu frumoasa zi azurie de primăvară verde

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde...creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Moș Nicolae este imun la alarme

Binenteles că nu mă așteptam să dorm mai mult de cinci-șase ore azi-noapte, de data asta nu pentru că am învățat să anticipez nopțile albe ale lui Kiti, deși constat că acestea nu se întâmplă chiar aleatoriu, au și ele rațiunile lor de a exista, doar concentrare pe problemă să fie, ci pentru că, știu că bănuiești, copiii s-au dus la culcare foarte devreme, s-au dus prea-plini de nerăbdare, înfiorare, speranță, bucurie pentru ce vor întâlni de dimineață în ghetuțe, toate astea făcându-le somnul scurt, intens, amăgitor. Așadar, cum nu m-am așteptat să dorm prea mult, nici n-am dormit, căci Kiti și-a făcut apariția în dormitor la patru în noapte, s-a aruncat între părinții ei și n-a adormit, ceea ce n-a mai făcut atât de des în ultima vreme, așa că pot să presupun că a avut și ea ceva simțiri sau, mai bine, presimțiri despre dimineața ce va urma. Felix s-a cuibărit în patul fratelui său, așteptările înfrigurate se depășesc mai ușor împreună cu cineva drag, iar Horica nu și-a putut reține bucuria de a-l găzdui peste noapte pe frățiorul mai mic, i-am găsit înainte de a le ura noapte bună cu vise frumoase îmbrățișați, ba mai degrabă l-am găsit pe Felix îmbrățișat, mângâiat și răzgâiat de Horica, ce a profitat de bunătatea lui Felix, căci să stea atât de liniștit în brațele lui Horia este un eveniment rar, ba nu, foarte rar. Ok, nu a fost un moment lung, a ținut numai până ce Felix a început să strige 'mami, Horica nu mă lasă în pace, mă tot mângâie!', cu aceleași inflexiuni ale vocii și cu aceeași mimică cu care îl pârăște  pentru diverse alte mici prostioare. Sau mai mari.

Moș Nicolae a venit undeva în noapte, recunosc că m-am fofilat cu răspunsul la întrebarea lui Felix 'dar cum a intrat moșul dacă era alarma pusa', și le-a lăsat în ghetuțele pe care eu le-am curățat pentru că Felix s-a plâns că e prea greu să curețe ghetuțele cu piele întoarsă și i-a interzis lui tati să le spele, fiindcă 'mami le spală mai bine'. Moșul, ce să zic despre el?, prea generos a venit anul ăsta, o ditamai chitară electrică în multe bucățele de îmbinat și adaptat nevoilor lui Horica plus o carte, un Lego cu dinozaur și o carte superb ilustrată despre Moș Crăciun, abia aștept să i-o citesc, pentru Felix și Kiti, acesteia aducându-i o rochiță frumoasă, ciorapi și doi chiloței drăguți-drăguți, cu reni și cu pinguini, închiși într-un glob transparent, pe care Felix l-a confiscat. Și să nu uit, câteva dulciuri organice, foarte puține, dar foarte cercetate, mai ales de către Kiti. Să vină sărbătorile!

'Acțiune!', se filmează

Ieri au venit din nou acasă să ne filmeze. Am ajuns deodată în fața casei, abia am reușit să îl trezesc pe somnorosul mic din mașină, iată-l astfel cu încă un motiv să fie morocănos pe moment. Celălalt motiv este subînțeles, înscris de fapt în gena de frate: gelozia. 'Bună seara, ciudaților' nu este tocmai cel mai manierat mod de a îți întâmpina musafirii, din fericire încă găsim o scuză timidă datorată înălțimii relativ mici a nemulțumitului. 'Ciudații' nu se simt ofensați, ei sunt ditamai adulții, obișnuiți până la urmă cu ostilitatea, asta îmi imaginez eu, în definitiv ei pătrund în intimitatea multor oameni cu camerele lor de filmat, ceea ce mă face să cred că au întâlnit în meseria lor destui ursuzi. Nici noi nu avem maniere, astfel își manifestă ei delicatețea de a nu ne pune într-o lumină nefavorabilă, ba, mai mult, își îndreaptă favorabil luminile către fețele noastre. Ca să ne filmeze. Nu încep treaba imediat ce intră în casă, nici nu au cum să o facă atât de repede, dintre toate echipele ce ne-au vizitat până acum, aceștia au cel mai complex echipament de filmare, așadar au nevoie de un timp suplimentar pentru a purcede la 'acțiune'.

Aprindem toate luminile de care dispunem, ei ne completează, ba ne cuceresc de-a dreptul, cu luminile lor profesionale. Toată camera de zi este acum inundată de lumină, Kiti își ascunde nasul sub o perniță moale, iar gestul ăsta se echilibrează firesc cu un funduleț delicat ridicat către lampa-vedetă. Vă rog să nu o filmați astfel, îi apăr eu repede fetiței nepăsătoare dreptul la intimitate, mi se înțeleg temerile, ceea ce însă nu îmi scade din insistența cu care țin ochii pe ea.

Lui Horica i se montează microfonul portabil de gulerul tricoului, el se joacă cu microfonul, îl ciocănește cu degetul și îl testează suflându-i niște sunete ascuțite. Un domn așezat discret pe consola mea sculptată din lemn de sheesam sare ca ars sau, mai bine, sare înțepat brutal în urechi de testele lui Horica, descoperindu-și urechile de căștile receptoare. Horica se scuză și râde, apoi își așteaptă cuminte întrebările.

Felix acceptă bucuros niște desene animate, momeală pentru alinarea geloziei de a nu fi în prim-planul acțiunii ce animă atmosfera casei. Negociem cu el de pe poziții de forță eliminarea sonorului și câștigăm. Între timp, filmarea începe. Horica are voie să fie el însuși pe taburetul generos al camerei de zi, ușor excentric în cadrul camerei uriașe de filmat se tolaneste Kiti pe un colț de canapea, și ei i se cuvine un pătrățel de imagine filmată. Așadar, Horica redevine el însuși, imobilizat pe taburet, din cauza microfonului mobilizabil, dar fix pe taburet de data asta, iar Kiti continuă să rămână ea însăși, de aceea își amintește brusc că ea adesea scoate lampadarul din spatele ei din priză. Ceea ce se hotărăște să și facă, așadar se ridică de pe canapea, trece nonșalant prin fața lui Horica, ajunge în dreptul lampadarului, îl scoate din priză și revine tacticos de unde a plecat. Noi râdem, cineva readuce suplimentul de lumină al lampadarului nostru în cadru, noi râdem iarăși, pentru că știm că scena se va repeta.

Trec orele cu liniște sufletească dinspre Kiti, dar cu gălăgie din multe direcții, nu uitați, suntem foarte mulți oameni împrăștiați prin încăperile comunicante ale casei noastre, urmează să încheiem filmarea cu și mai multă interacțiune între copii. Încropim ring de dans, dansul este atuul nostru pentru astfel de momente, iar Ella își lansează trilurile armonioase în aer. Copiii primesc liber la nebuneală și distracție, Horica și Felix sunt de nestăvilit. Vine acum timpul ca și Kiti să dovedească persoanelor străine din casă că are un zâmbet fermecător (zâmbisem eu mai devreme), ba chiar râde cu gura până la urechi, căci băieții o smotocesc ca pe o pisică, o trag de rochiță, o învârt în brațe, o aleargă în fața camerei de filmat într-un pseudo-dans smucit, haios și binefăcător pentru dispoziția aleatorie a fetiței, dar și pentru cea a frățiorului gelos. Cât despre dispoziția lui Horica, spun doar că mi-a trebuit să scornesc ceva stăvilitor ca să îi opresc salturile zvăpăiate. Ceea ce am și făcut, l-am călcat pe un picior, de l-am făcut să o ia la fugă și să îmi strige 'mi-e frică de călcăturile tale, mi-e frică!' și să își ia laptopul în brațe, sus, pe canapea, în siguranță față de pașii mei plini de cruzime.

Copiii au glasuri de îngeri

Dimineața de sâmbătă merită o trezire blândă precum atingerea vorbelor de copil, la fel cum merită fiecare floare efemeră și inimitabilă o șansă pentru a fi admirată. Să o admirăm, așadar!

Mi-a șoptit grav Felix la ureche o întrebare, chiar înainte de obișnuita vizită la toaletă, mami, tu ce zodie ești? Mi-am imaginat, imediat după ce i-am răspuns 'sunt fecioara', o pauză la grădiniță, un grup de 2-3 copii împărțind niște jucărele, zâmbete și cuvințele, o fetiță sfătoasă, așadar dezghețată, mândrindu-se cu apartenența la vreo zodie și lansând în aer nedumerit de băieței nevinovați o întrebare-cheie, o întrebare tainică, ce așteaptă un răspuns cât o confesiune, 'tu ce zodie ești?'. Mi-am imaginat apoi fascinația băiețelului pentru un alt fel de raportare a ființării, fascinație sporită de misterioasele categorii din care, se pare, facem toți parte, din niște rațiuni greu de pătruns, un leu, un pește, un berbec, apoi dorința imperioasă de identificare cu unul dintre simbolurile enigmatice.

Așadar zâmbesc în întunericul dimineții de octombrie, îmi desfăt simțul tactil cu mângâierea unui obraz fin și sunt gata să îi dezleg măcar superficial misterul, căci vrea să știe, tu și Horica sunteți lei, Kiti este născută în gemeni, iar tati e săgetător.

Apoi, când dimineața se înfățișează ca deschizătoarea zilei, adică în plină lumină, Felix revine în dormitor și recapitulează, eu și Horica suntem lei, mami, tu ești fecioară, tati este tăietor, iar Kiti este îngeri. Râdem cu toții, căci suntem cinci în patul dublu al dormitorului, chiar dacă Felix și Kiti nici măcar nu au nevoie să înțeleagă ce este atât de distractiv.

Este blândă atingerea vorbelor amestecate minunat de către Felix în această sâmbătă dimineață, pentru că ne lasă uluiți de potrivire și aspirație, un tati tăietor, deschizător de cale lină pentru familia sa, o mami ocrotitoare și bună ca o fecioară, doi lei jucăuși și plini de caracter și o fetiță frumoasă și pură ca un înger.

Mami e mai frumoasă decat Horică

Ce robot frumos ai construit, Felix, i-am admirat creația din Lego, o mică arătare cu mâini și picioare sprijinite pe o plăcuță dreptunghiulară, "ca să aibă stabilitate", și cu un cap sofisticat și imens în raport cu corpul său, mai bine zis, imens în raport cu percepția noastră despre raportul obișnuit cap/corp. Felix este ușor sensibilizat de atenția deosebită ce i s-a acordat și încă i se acordă lui Horica, este gelos și reacționează, ba cu un pumn în urechea stângă a fratelui său, ba cu smiorcăieli din te miri ce motive, ba cu suplimentarea efuziunilor de iubire către mine, categorie în care se potrivește și soptirea drăgăstoasă și hâtră, însoțită de gesturi demonstrative a vorbelor sale, "un picior murdar pentru tati și o mânuță curată pentru mami". Așadar sunt atentă la nevoia lui de alinare din zilele astea, de aceea îi spun de câte ori e cazul că îmi place ce face, cum face, ce este, cum este. Felix îmi mulțumește pentru înțelegere,  îmi ștampilează nasul și bărbia periodic cu câte un pupic delicat, chiar mai des decât o face obișnuit, și se pisicește, "ai văzut cât de creativ sunt?".

Gelozia între frați. Acea trăire copleșitoare și stânjenitoare, ce îți amorțește pentru o clipă iubirea pentru fratele sau sora ta și îți lasă liberă, înafară sau înăuntru, toată frustrarea nealinată sau alinată neîndestulător, acumulată în momentele de lipsă de atenție pentru tine din partea părinților tăi. Cum probabilitatea ca părinții să nu poată să mențină mereu starea de perfectă armonie este mare, fără ca aceasta să țină neapărat de iscusința lor și nici de iubirea pentru copiii lor, ci doar de limitarea fizică firească a lucrurilor și stării de fapt, așadar ne e în fire nouă, părinților, să fim oarecum neputincioși, la fel de natural este și sentimentul de gelozie și rivalitate dintre frați. Dar chiar și așa, îndreptățit, tot copleșitor și stânjenitor rămâne ceea ce simt copiii, deci să îi mângâiem mai mult!

O cărticică

 Dragi prieteni, băiatul nostru cel mare, fără barbă, vă invită să îi descoperiți o părticică din suflet, suflet hrănit și de întâlnirea cu surioara lui, iubita noastră fetiță cu autism, de joi, "celebra" Kiti. Cărticica este frumoasă, atât prin desenele superbe, cât și prin întâmplările spuse de Horia, care pe mine și pe tatăl lui ne fac întotdeauna să lăcrimăm. Așa suntem noi, o familie de plângăcioși. Sperăm să vă placă! Mulțumesc!