Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti 'greseste' intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.
La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le 'aranjeaza' în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.
Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu