Zi (cu) zburătoare

Ciocănește undeva în spate, dar ciocănitoarea nu face singură melodia deslușită; părculețul este plin de păsări de mai multe feluri, iar când stau să le număr, aproape că nu-mi vine să cred, locul îmi apare ca un mic paradis ornitologic în miez de oraș. Este un vechi domeniu scăpătat, cu copaci bătrâni și tufe perene răzbătătoare, cu alei pietruite parcă înadins ca o cârpeală, bănci strâmbe din beton grosolan și alte câteva tufe de flori colorate, trandafiri, crini și Yucca. Mici pajiști înghițite de buruiană țin copacii cu umbra scumpă, iar la marginile umbrelor, pe lângă pietre, șopârle pitorești tac mâlc în nemișcare. Aceeași familie de bibilici guralive și hiperactive caută, parcă cu disperare, semințe și insecte prin iarbă și buruiană; lui Felix, care știe despre făpturile haioase din poveștile mele, îi crește deodată entuziasmul când le vede și o ia la fugă, să le prindă, să le mângâie. Se iscă o mică hărmălaie în părculeț, țipete de bibilici și copil, dimpreună cu o întrecere veritabilă, fiindcă păsările aleargă mai iute decât Felix, de fapt, chiar mai iute decât ele însele, întrucât este întâia oară când văd o bibilică înălțându-se mai mult de trei metri și zburând încă câțiva înspre pământ, punct culminant al întregii scene, Felix, cu fața căzută, fiind împins către mine de admonestările îngrijitoarei locului, iar bibilicile, desigur, de urmărirea cu intenții pașnice a băiatului.

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Floră şi faună cu egretă mică, stârc de noapte şi flori de câmp