Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Când îţi eşti ţie însuţi prea de-ajuns, bubiţele dor mult prea tare

 "Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu' n-o să zică nimic.
 
 
 Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede.... Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!... Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, 'hei, domnu', domnu', ah, a intrat, nesimţitule!' Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!...
 
 
 Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!....E nouă şi se supără sefu', îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?...Se deschide uşa, domnu', nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?...
 
 
 Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. 'Proasto!'..."
 
 
 
 Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU  a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!
 
 
 O fi greu? O fi uşor?

Au, ma doare!

Este dupa amiaza. Suntem in masina si il asteptam pe tati sa vina ca sa plecam la plimbare. Stam toti pe bancheta din spate in ordinea obisnuita si gandita: Horia si cu mine stam paznici langa usile din dreapta si stanga, Felix sta langa mine urmand sa urce in bratele mele cand pornim iar Kiti pe locul din mijloc. Kiti, desi prinsa in centura, o intinde la maximum ca sa ajunga sa se sprijine cu barbia pe unul din scaunele din fata. Intr-o astfel de pozitie bratele lungi ii atarna peste ambele scaune din fata ale masinii. Sta cam contorsionata insa e bucuroasa ca am iesit din casa. Cand mainile ei intalnesc o suprafata noua, degetele primesc impulsul de a bate usor tactul de 3-4 ori pe ea ca pentru a o testa. Ca o paranteza, deseori ma trezesc cu Kiti percutandu-mi obrazul, fruntea, gatul, piciorul etc. Ei, tot asa facea Kiti si cu capacul unei cutii pentru diverse aflata intre scaunele din fata. Cand...deodata Kiti icneste tare si scurt. Se retrage brusc spre spatarul banchetei din spate fluturand mainile. Oare ce-o fi deranjat-o? ma intreb. Nerabdarea o "doare" din nou. Intotdeauna am crezut ca manifestarile ei de neliniste si agitatie inseamna durere. Fizica sau nu neaparat. Dar, din cauza ca o doare plictiseala, o doare schimbarea rutinii, o doare oboseala etc, constat ca mi-e dificil sa interpretez o anumita manifestare ca durere fizica, iar daca totusi reusesc sa o fac, ca sa o si localizez pare imposibil.

Dar nu si de data asta. Pentru ca, luand-o de mana ca sa o linistesc, mana mea se umple de sange. N-am timp sa caut sa aflu ce s-a intamplat. Scot repede 3 servetele din usa si ii infasor mana. Sangerarea se opreste o secunda timp in care vad de unde vine. Varful degetului mijlociu de la mana stanga a intrat in cutia pe care o cerceta care, inchizandu-se accidental, aproape ca l-a perforat.

E seara. Suntem acasa. Aceiasi. Chiar si Kiti e neschimbata in afara de plasturele de pe deget. Cu care s-a obisnuit repede. Sau poate ca o doare sa il dea jos cum ar face daca i-as lipi un plasture pe un deget indemn.

Ii arat degetul si ii spun: te doare! Pare cinic, dar cat de bine ar fi ca Kiti sa invete sa spuna , pentru inceput macar, ca o doare ceva? Si cum se poate explica unui copil pentru care cuvintele nu inseamna mai nimic "durere"?