Alegeri chibzuite

Ar putea visa vreodată să fie reprezentantul clasei în consiliul elevilor doar dacă s-ar epuiza visele și visurile, iar dacă s-ar ajunge acolo, cine s-ar mai sinchisi de consilii și taifasuri, așadar nu, să nu mă votați pe mine, nici de vă veți fi gândit, nici de nu vă veți fi gândit la asta, nu este timpul pentru irosit pauzele, deschid o paranteză, la vremea sa, lui Horica i s-a imprimat, oarecum din mers, o funcție în frunte, șeful clasei, apoi, într-un an, i s-a râcâit fruntea cu șmirghelul, plus obrazul, un șef de clasă adevărat ar fi șters tabla măcar, noroc că băiatul ăsta trăia și trăiește încă după principiul sănătos, "înainte de orice să râd", deci a râs și supărarea n-a avut pe ce să cadă, închid paranteza, despre Felix vorbesc mai sus.
 
Copiii se joacă împreună, Kiti este judecător, mimează bine chibzuința, băieții stau drepți, în fața liniei dintre două plăci de gresie, eu am rolul povestitorului, Kiti, tu să hotărăști cine este cel mai prostănac dintre ei, Kiti stă și ea drepți cu fața la băieți, apoi se mai îndoaie ușor, doar are privilegiul ăsta, fiind judecător, își prinde obrazul în palma dreaptă, semn bun, apoi își cuprinde și celălalt obraz cu stânga, semn de îndoială, chibzuiește așadar, apoi se îndreaptă cu brațul întins către Felix, dar schimbă brusc direcția și se oprește pe capul lui Horica, vaaaai, băieții nu mai stau drepți, sunt încovoiați de râs, e convenabilă decizia, copilul mare trebuie să fie mai înțelegător și uneori este, copilul mic trebuie să trăiască emoțiile de a concura cu frații mai mari, iar uneori le trăiește, și copilul mijlociu trebuie să intre cumva în schema familială pentru balansare, iar Kiti parcă pentru asta s-a născut, să armonizeze direct sau cu subtilitate lumea.

Strânsori

-Nu există un diagnostic mai pervers decât diagnosticul de autism, spune Eva cu amărăciune. Nimeni nu-l poate anticipa, nimic nu-l poate îndepărta, e ca o lovitură de trăznet într-o zi frumoasă de vară. Dacă aș fi putut ști...
 
Ne așteptăm amândouă copiii cu autism, îi vedem așezați pe scăunele colorate, părți din semicercul format împreună cu ceilalți copii din grupă în jurul educatoarei. E 'circle time' de rămas bun, la sfârșitul programului. Copiii nu ne văd sau ne văd, dar nu par a o face.
 
-Și dacă ai fi știut? întreb, atingându-mi pe negândite abdomenul prea puțin proeminent încât să stârnească vreo indiscreție.
 
-Ei bine, aș fi vrut să știu, ca să mă pregătesc cum se cuvine. Eva este atât de convinsă de ceea ce spune, încât mi se face rușine de gândul că regretă soluția radicală, pe care nici ca idee nu vreau s-o numesc. Se lasă tăcerea între noi, dar este o tăcere nestanjenitoare, fiindcă împărtășim neliniști și întrebări asemănătoare, ce nu lasă spațiu între noi. În adevăr, faptul că nu lasă spațiu între noi este o iluzie, întrucât toată frământarea părintească a lumii ignoră spațiul și chiar timpul în care se întâmplă ea, e imuabilă și definitivă precum iubirea, tot cea părintească.
 
Copilul meu își leagănă un picioruș înainte-înapoi, privirea îi este scăpărătoare și neastâmpărată. Copilul Evei participă cuminte la lecția de 'la revedere', întrucât câte un fluturat subit de mâini din timp în timp nu poate tulbura pe nimeni. Mă gândesc la amărăciunea prietenei mele și nu știu dacă aceasta este și a mea, fiindcă în cazul tuturor dizabilităților cu care se nasc sau pe care le dobândesc oamenii, a le afla nu este decât  o chestiune de timp.

-Știi, cred că ai dreptate să consideri autismul ca pervers, dar în mod special astăzi și-n zilele astea mi-e frică mai mult de diagnostice decât de perversitate. Sunt însărcinată, îi zic Evei și o fac pentru prima oară-n viață cu ochii înlăcrimați.
 
-Ah, mă îmbrățișează ea strâns, o să fie bine, ai să vezi!
 
'O să fie bine, o să fie bine', de câte ori nu mi-o repet, imediat ce scenarii apocaliptice mi se țes obraznice în minte. 'O să fie bine', mă încurajează, dar se încurajează și pe sine viitorul, deja cu vechime, tată. 'O să fie bine', zice și pediatrul, și bunicii, și partenera de tenis. 'Ai deja un copil cu probleme, ce șanse sunt să se mai întâmple o data', mă liniștește o colegă binevoitoare și foarte rațională. Cu toții știu că o să fie bine. Dar dacă n-o să fie bine, atunci, ce o să ne facem, știe cineva? Desigur, noi, părinții, vom fi singurii care o vom ști. Bineînțeles că nu poți să nu te gândești. Bineînțeles că te temi și că încerci să-ți îneci teama în zeci de calcule statistice și probabilistice, deși în adâncul tău înțelegi că dizolvarea este maximul pe care-l poți obține. O teamă ruptă în bucăți minuscule, mai ușor de îndurat, mai lesne de păcălit. Pentru că ce este fiecare ființă zămislită, dacă nu o seamă de întâlniri și regăsiri spectaculoase, inaccesibile, desigur, minții omenești, fiindcă a înțelege cât de mult din funcționalitatea organismelor și chiar a o influența într-o măsură oarecare nu poate a pretinde și a atinge perfecțiunea divină a apariției vieții? Așadar cu teamă, așadar cu credință, așadar cu umilință și neapărat cu ceva gânduri bune.

Nu-i spun Evei despre teamă, ea este mai înțeleaptă decât mine, ei îi ajunge doar să știe că ar vrea să știe. Atât. În continuare ar ști ce ar trebui să știe. Eu nu știu, el nu știe, noi, amândoi, nu prea îndrăznim să eliberăm teama. Dar o rupem, iubindu-ne, o îngropăm, promițându-ne solidaritate, apoi o înțelegem că trebuie să fie, plângând împreună. Un fel de târguială tacită pentru cât mai multă fericire. Mulțumesc!
 
 
 
 
Această întâmplare, despre care nu mai știu dacă este întocmai cum s-a întâmplat, se cere spusă singură, deși a fost provocată de Ruxandra, un om drag și aproape de noi (mai aproape decât proximitatea spațială și temporală întâmplătoare ce ne unește), pentru a fi de folos familiilor cu un copil cu dizabilitate, frământate de întrebarea 'ne încumetăm sau nu să aducem încă un copil pe lume?'. Desigur, răspunsurile nu se pot da cu ușurință, cum nici încrederea nu se capătă ușor. Și totuși, vreau să închei istorioara mea, spunând despre Eva că este un personaj fictiv, dar care există undeva pe lume, și că veți ști că ea chiar există, atunci când veți întâlni un om mărinimos, mamă a patru copii iubiți așa cum se cuvine. 

Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Dacă înțelepciunea este știința vieții, atunci iubirea este împlinirea ei

Noaptea se sparge într-o dimineață precoce și limpede odată cu declanșarea precipitată a alarmei telefonului setat pe modul airplane, lumina este, neobișnuit, stinsă în camera lui Kiti, semn că încă doarme, mă ridic ușor pe marginea patului, îmi las câteva secunde lungi răgaz pentru dezmeticire, apoi pornesc. Este o dimineață ușoară, ca dimineața unei zile de mai, deși soarele nu se arată și umezeala aerului este înecăcioasă, lejeritatea pe care i-o atribui vine din somnul legat și concordant al nopții care-o preface. 

Și pentru că mi-e bine, citesc acest articol tulburător al scriitorului Mark Lukach, despre căsnicia alături de iubirea vieții sale, o femeie afectată de boală psihică, articol care se încheie astfel: "Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, Giulia și cu mine, fulgerător în anii adolescenței. Astăzi ne iubim enorm, neîntrerupt de psihoză. La nuntă ne-am promis iubire și devotament, la bine și la rău. Privind în urmă, ar fi trebuit să ne promitem să ne iubim și în vremuri obișnuite, întrucât acestea, vremuri ale normalității transformate de crize, ne-au încercat cel mai mult căsnicia. Știu că nici cel mai bun proiect nu o va feri pe Giulia de spitalizări și nici nu va preveni certurile noastre legate de grija pe care i-o port, însă încrederea pe care planul de a trăi împreună mi-o dă este binefăcătoare și esențială. Sunt încă dornic să fac aproape orice pe lume ca să o văd pe Giulia zâmbind." 

Meditez o vreme la unele dintre întrebările pe care autorul și le pune, el învățând că "tratamentul bolii psihice ține mult de deținătorul puterii", întrucât acestea sunt absolut legitime, iată că "cine decide ce comportament este tolerabil și cine alege când și în ce fel impune regulile" trebuie să ne pună pe gânduri pe noi, cei ce îi iubim, și pe ei, cei ce îi tratează. Citesc articolul, mă impresionează desigur atâta dragoste și dedicare din partea soțului pentru soția lui și inima-mi decide, întemeiat și ea, să-și țină starea de bine. 

Despre uimitoarea și deloc data putință de a privi în perspectivă

Găsesc sănătos pentru suflet entuziasmul pe care unele acțiuni ale fetei ni-l dau. Să ne adune laolaltă un gest simplu ca un clipit, deși complex, dacă încerci să-l cercetezi, tot ca un clipit, îmi apare chintesența comuniunii părintești. Copila ajunge acasă prea înghețată și se repede la cana cu ceaiul meu de anghinare. Ia o gură însemnată, apoi amăreala extremă îi provoacă dezgust. Îi iau cana din mână, însă ei nu-i ajunge îndepărtarea lichidului cu gust respingător din față, așadar insistă să-mi ia înapoi cană, aflu apoi, ca să-i scurgă tot conținutul în chiuvetă. Eliberarea aceasta completă, pe care Kiti o săvârșește, este o acțiune mai complicată decât pare, întrucât presupune o anticipare, ceea ce este o demonstrație încântătoare de inteligență practică și, chiar mai îmbucurător, înseamnă o îngrijorare pentru viitor. Cu o predominantă și neliniștitoare conectare spațială și temporală în prezent și împotriva faptului că trecutul are desigur un oarecare răsunet în viața ei de zi cu zi (mă refer în special la memoria rutinei de trai), putința copilei de proiectare în timpul ce va veni este surprinzătoare, emoționantă și revelatoare. Urmează o îmbrățișare apăsată, bineînțeles, alături de o cină frugală, dar caldă, mulțumesc!

Reciprocitate

Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână! 

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Două mofturi și o dorință

Ne dăm întâlnire în piațeta regelui Mihăiță, cum îi spune Felix, suntem foarte aproape, Kiti vine cu A. din partea opusă. Sau ar trebui să vină, prin telefon aflu că fata s-a oprit în loc, stă în picioare, nemișcată, are un aer placid și nu se lasă urnită defel. Așa, hodoronc tronc, după saptezecisisase de pași, gata, a decis să nu mai meargă. Hmmm, îi știu bine copilei încăpățânarea și îi intuiesc lui A. surprinderea. Îi dăm fetei timp să își împlinească presupusul moft, căutând împreună, la telefon, motivele pentru care Kiti a înlemnit în mijlocul străzii. A. ar putea atribui o teamă subită de trecerile zgomotoase, continue ale mașinilor pe bulevard, totodată, de cele fulgerătoare ale băieților mânați de adrenalină pe biciclete în chiar mai strânsă proximitate decât cea a bulevardului, pe trotuar. Îmi vine ideea ca A. să îi propună lui Kiti altă cale, anume să taie parcul direct prin iarbă, ocolind aleile. Kiti reacționează așteptat la îndemnul neașteptat, se clintește. Își schimbă și aerul, nu doar starea de mișcare, din placidă, mimica ei devine zâmbăreață, ludică. A. răsuflă ușurată, îi pare că cineva tocmai și-a râs de ea. Ajungem să ne întâlnim în câteva clipe, le văd peste drum pe amândouă, Kiti și A., călcând apăsat trotuarul.  

  

În mașină Kiti își ține seninătatea o vreme, apoi se plictisește și găsește să-și dizolve plictiseala, smulgându-i pe nepregătite un fir de păr din cap lui Felix. Băiatul pornește o avalanșă de ocări, avalanșă nervoasă ca pulsiunile tainice ce o împing pe Kiti la gestul excesiv, pe care o îndreaptă, surpriză, nu înspre sora lui, ci înspre autismul surorii sale. 'Autism nebun și de doi bani' și alte asemenea ies împleticindu-se din gura lui Felix, mă întâi țâșnitoare ca lava, apoi tot mai palide, până ajung încă vreo două spălăcite să se prelingă pe marginile buzelor, secătuite de atâta patos. Odată ce zelul dispare, Felix își exprimă sentimentele omenoase firești, promițându-ne să îi ceară lui Moș Crăciun lampa lui Aladin, care îi va îndeplini numai dorințele de prosperitate pentru cei năpăstuiți ai lumii, dintre care, bineînțeles, va începe cu aceea de anulare a autismului celui scârbos din viața surorii sale.  

Socotințe și murături

Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.

Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul 'rosu în gat', deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.

În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de 'normal' pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.

Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.

Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.

Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

În voia vântului

Azinoapte. Mă trezesc cu dorința arzătoare de a-mi da șosetele jos. Mi le dau, a venit vara.
Ieri. Kiti își distruge la școală ultima pereche întreagă de ciorapi. Fără nicio îndoială, a venit vara.
Felix nu găsește niciun tricou alb în dulap, de aceea este nevoit să poarte cămașă. Lui nu-i plac cămășile, iar cele cu mânecă scurtă i se par de-a dreptul monstruoase. Dar... a venit vara!

Nu înțeleg prea bine cum de au dispărut macii de pe câmpul din fața casei, acum un an, încărcat de aceste uimitoare flori. Îmi imaginez că i-a supărat ceva, de și-au luat tălpășița în grup către câmpul vecin, de peste lac. Sau poate nu i-a supărat nimic, în definitiv sunt doar niște flori, ci le-a împrăștiat vântul aprig de câmpie sămânța departe sau pe mai departe. Ce idee minunată, să te poarte vântul din loc în loc, într-o peregrinare sfântă, deoarece sfântă este, așa complet lipsită de șovăială și plină de smerenie. Nu sunt totuși convinsă că au plecat definitiv, întrucât căldura abia începe, așadar ar putea foarte bine să fie încă sub înrâurirea halucinantă a opiumului care le zvâcnește în semințe.

Ceea ce n-aș putea spune despre Kiti, vioaie și plină de energie, rareori somnolentă sau lipsită de vlagă. Dacă m-aș juca cu imaginea noastră familială, ca vântul cu macii pe care-i poartă în lume, aș putea spune că vântul aprig este Kiti, iar noi, restul, suntem macii, fiindcă ne așază acolo unde vrea și poate ea să ne ducă, ne lasă, dându-ne binecuvântarea cu o adiere candidă de mulțumire, numai ca peste o vreme să ne ridice din nou cu insuflețire, ca să ne vânture mai departe, în lume. Dar, cum am spus, secretul frumuseții vieții de mac este încrederea și smerenia, niciodată îndârjirea. Ei, desigur, și un pic de ruj roșu pe buze.

O fotografie

Rămân încuiată în bucătărie. Adică eu rămân în bucătărie, iar bucătăria rămâne încuiată după prânzul luat fericit împreună. După prânz este despre mine, dar nu doar despre mine. Încuietorile celor două uși sunt concrete și simbolice în același timp. Am treabă, de fapt am treburi înăuntru, de aceea rog liniște și o cheie din partea celorlalți. Ordonez, asta cere mintea și trupul meu să facă. Așez formele din jurul meu și impresiile lor asupra mea în sertare. Desfac robinetele din strânsoarea care le ține oftaturile cuminți, scurgerea continuă a apelor este vie și încurajatoare. Nimic nu se asortează mai bine cu verdele de spirit decât verdele crud al căpșunilor înfloriți din spatele ferestrei. Bucătăriile trebuie să fie verzi, ca să vrei să ordonezi! Sunt încuiată pe dinafară în bucătărie, iar ritmicele încercări ale lui Kiti de a pătrunde în spațiul meu și al ei rămân fără ecou, dispar fulgerător așa cum dispare și umbra siluetei ei din cadrul transparent al ușii. Zâmbesc ușor și continui să ordonez. Peste cealaltă transparență care mă ține închisă îl zăresc pe Felix, așezat la masă, deasupra unor texte pe care le citește cu atenție, este tema lui de casă. Ridică privirea înspre noi doar ca să întrebe semnificația unor cuvinte pe care nu le înțelege sau ca să se amuze de sonoritatea altora. Copiii întreabă, iar noi trebuie să le răspundem, orice, dar să răspundem. Nu văd cum aș putea să nu răspund unui copil, la fel cum nu văd cum aș putea respira într-o bucătărie altfel decât verde. Când copiii nu mai întreabă este grav. De acolo începe nefericirea profesorului, dar el nu află asta imediat. Felix întreabă și se joacă, el spune, Copiii căpitanului la cincisprezece ani, și râde, creează un fel de calambur, fiindcă mintea stă rareori pe loc. Trec și eu de la un sertar la altul și înțeleg că matematica în școală îi sperie pe mulți copii, fiindcă pare și chiar este o limbă străină, pe care de prea multe ori profesorii o vorbesc fără s-o traducă și copiilor. Cum adică? Așa întreabă Felix de câte ori nu înțelege ceva, iar noi îi iubim acest 'cum adică?', ceea ce le doresc și profesorilor noștri. Bucătăria ajunge să strălucească de atâta ordine câtă i-am promis și i-am oferit. Îmi trag un taburet aproape de masă și mă așez pentru câteva minute. Nu poți să irosești energie în ceva, fără să te oprești un timp să îți iubești irosirea. Poate de-asta îmi vine să râd de durerea dintr-o febră musculară.

Heterogenicus (3)

Un test în joacă găsit pe internet, ce fel de câine ești, trebuie să îl bucure pe Felix, vino repede, este despre tine, ca un test psihologic pentru oameni, să te cunoști mai bine, ham-ham, răspunde-mi la niște întrebări, răspunde-mi singur, nu mă mai întreba pe mine eu ce-aș răspunde, sunt un corgi, și încă unul carismatic și încântător, cu toții mă iubesc, un test în joacă ce duce către o idee de joc, ziceam că sunt un corgi și mă aflam într-un petshop, de unde un domn elegant mă cumpără și mă duce în brațe la casa lui mare și bogată, fiindcă ține în ea încă atâția câini cât ar umple un autobuz, ba nu, mai bine un metrou întreg, îmi voi scrie într-un carnețel numele, să nu-l uit, corgi, mami, ce sunt eu, un corgi, nu, nu trebuie să-mi răspunzi așa, ci trebuie să spui nu știu, ca eu să îmi deschid caietul de notițe și să citesc, corgi...

Apoi, după joc, mai vreau teste, bine, să caut, uite, ce fel de animal de fermă ești, da, da, poate îmi spune că sunt câine, ei bine, nu, din păcate ai ales bacon, iar bacon te-a făcut purcel, ești un purcel, să știi, nu plânge, nu plânge, nu vreau să fiu porc, este doar un joc, bine, măcar sunt roz ca un cățel nou-născut, să încercăm cu animalele marine, vino să-m dai niște răspunsuri, ești o focă, cum Felix iubește și focile, wow, wow, sunt focă, așa-i mai bine, tati, tu ce ești, eu vreau să fiu ca tine, un corgi, un porc și o focă, vezi, fiindcă mă iubește, Horica, Kiti, veniți și voi să aflați ce sunteți, m-am plictisit de teste, și eu, și eu, să trecem la capitolul următor.

Patru zile cu maxim patru biscuiți este un record și poate fi un motiv de supărare pentru Kiti, dar Kiti rămâne veselă în mare parte din timp, ba nici nu mi-o amintesc acum altfel, să zicem că ține post, parcă în dimineața asta chiar și talia îi pare mai subțire, și părul mai plin, îi încadrează drăgălaș obrajii pufoși, unii copii rămân cu obrajii pufoși mereu, oricât s-ar mări, Kiti e unul dintre ei, nu zic că nu mai cere, dar zău că îmi pare mai rezonabilă, mai înțeleaptă, acasă nu este rost de gustări în exces, de aceea ajunge dimineață la școală și din caracteristica ei grabă în care intră nu se mai oprește decât în bucătărie, de unde apare cu o pungă sigilată de biscuiți, ha, ha, draga de ea, mai târziu, să nu începem ziua în forță, nici cafea n-am băut încă, mai lasă-mă puțin, apoi o las eu pe ea și plec.

Zilele astea ploioase de mai vezi pe facebook numai copii încălțați în cizme multicolore din cauciuc și cerul de seară îmbrățișat de zeci de curcubeie, natura nu ne lasă nerecompensati după naiva noastră tristețe ce vine uneori cu ploaia, a mea nu apare astăzi, chiar dacă sunt o naivă, fiindcă, mai ales de când am coborât prima oară în grădină, iubesc ploaia și o iubesc cu atât mai mult în anotimpul renașterii, când cu mâna mea deschid pământul moale și îl sădesc, plină de speranța că va rodi pe mai încolo, totodată cu umilința datorată întâmplătorului vieții, floarea și fructul pe care le aștept și le văd deja în minte vor ieși sau nu, iar mie nu îmi trebuie decât împăcare și drag să pun în ideea de a fi, știind că restul vine de la sine, fiindcă sunt mamă.

Și încă o notă. Kiti își poartă încă, după o săptămână întreagă, pașii, cu bucurie și grijă, insotindu-se de Julia, păpușa, o stranie atracție, dar straniu
ar putea părea, după atâta vreme, poate, doar firescul majorității, așadar este doar Kiti și păpușa Julia, suspendată de un picior sau o codiță împletită, uneori vârâtă la subraț, alteori încercată de ideile fetei, o lansare nemiloasă de la etaj și o prăbușire ca o icnire seacă sau o încercare brutală de înghesuire a păpușii sub canapeaua joasă, numai pentru bucuria regăsirii de mai încolo. Doar Kiti, într-o altă împrejurare a emoției.

Despre spiritele libere și-o mică mare șmecherie

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă 'normalitate', ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

'Părinte bun' este un pleonasm care face istorie

Se vorbește despre generația noastră, a părinților de copii mici spre adolescenți, ca despre o generație ce a crescut cu cheia la gât, privată de afecțiune părintească manifestă, crescută astfel din cauze ce țin de regimul politic în care am copilărit. Cred că, în ciuda condițiilor grele de trai din tinerețea părinților noștri, esența iubirii necondiționate părintești s-a impregnat în fiecare dintre noi, copiii lor, evident, în măsura în care fiecare dintre ei a înțeles și a reușit să o facă, independent de factorii externi. Cu alte cuvinte, cred că a-ți îngriji copilul și a-i veghea creșterea ține covârșitor de instinct, de emoție și mai puțin de rațiune, cu atât mai puțin de condițiile politice și sociale ale vremurilor. Din această perspectivă, teoretizarea instrumentelor pe care părinții le folosesc în educarea propriilor copii îmi apare superfluă, cel puțin din considerentul că accesul larg la aceste teoretizări este interzis din variate motive, printre care cel mai important este faptul că pus în fața propriului copil, părintele judecă în primul rând cu inima. Rolul disciplinei pedagogie este major însă în formarea și educația copiilor desfășurate în spațiile formale de învățământ. Acolo, aplicarea diverselor, și totuși nu atât de diverse, teorii educative este justificată și dezirabilă, în niciun caz, superfluă. Părinților, precum educatorilor, le stau, binenteles, la îndemână resursele teoretice bogate, iar în funcție de apetența acestora pentru învățare și dezvoltare personală le caută și le adaptează propriei situații familiale. Nu spun decât că este ilogic să credem că, pe măsură ce se schimbă generațiile, părinții devin esențial tot mai buni, în definitiv, condiția de părinte va ține încă mult timp pe pământ de elocvența irezistibilă a îndrăgostirii la prima vedere.

În așteptarea Crăciunului- 6 decembrie

'The frog and the dog' este prima poezie compusă în limba engleză de către Horica, pe când avea 6 ani, clasa întâi. Este darul nostru, al părinților lui, pus în ghetuțe (:)) în noapte de bunul Moș Nicolae, un dar de suflet, așa darurile capătă însemnătate, când ating strunele sufletului, părinții sunt primii care află aceste taine omenești, copiii doar le intuiesc deocamdată.
 
Tot de Sfântul Nicolae, îmi permit să îmi citez o prietenă de pe facebook, doamna doctor S.G., al cărei status de părinte de copii care nu mai sunt copii m-a emoționat prea mult încât să nu se arate și în acest loc al meu, al nostru, și care spune simplu precum o clipire despre permanența unor stări: "Unde și-au ascuns copiii mei ghetele? Tot caut....Am să rămân cu darurile în suflet."

Să sărbătorim frumos!

Frumusețe

Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
 
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții 'neastâmpărati', gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.

Optimismul unei atingeri nemijlocite

Kiti ține buzele lipite între ele, semn bun. Când ține gurița întredeschisă, nu înseamnă că nu-i este bine. În cazul de față, zicala 'ziua bună se cunoaște de dimineata' are noimă. Când fetița unește ușor buzele între ele, dispoziția ei este potrivită pentru aproape orice activitate, inclusiv de a constitui un eșantion de măsurători faciale antropologice. Nu este cazul. Mă ghidez după poziția guriței și hotărăsc, ieșim astăzi la mall pentru cadoul și cablul pe care le avem de cumpărat. Sfârșitul de săptămână nu reprezintă momentul ideal de a trece prin mall, de fapt este cea mai periculoasă, mai nepotrivită și mai nocivă dintre toate împrejurările la care m-aș putea gândi pentru o atare vizită, însă acționez cu încredere, Kiti nu contenește să țină buzițele lipite una de cealaltă. Cu toată înfumurarea cu care plec la drum, schițez încă înainte de a ajunge în parcarea mallului un mic, dar punctual plan, pe care îl agreez cu Horica și Felix. Pe scurt, Horica îi va înmâna pantofii surorii sale imediat ce pătrundem cu mașina în subteran, ca să se încalțe, odată ce vom coborî din mașină îl va lua pe Felix de mână și, împreună cu el, vor păși alert cu cinci pași înaintea mea și a lui Kiti, cu toții vom lua liftul până la etajul doi, unde Kiti va fi antrenată de către mine și Felix în jocuri distractive și ingenioase de evitare a plictiselii, până ce Horica va alege competent cablul ideal scopului propus, urmând să ne păstrăm în continuare încrederea pentru clipele suspendate în care eu voi achita produsul. Planul, deși concis, precum un program informatic complex, continuă cu una dintre cele două variante posibile, prima, Kiti își va pierde răbdarea și va izbucni, îi va duce pe cei trei copii, conduși de Horica, în parcarea subterană, la mașină, până când eu voi alege cadoul, a doua, Kiti își va menține buzele unite laolaltă, ne va ține împreună, nedespărțiți, până vom decide de comun acord darul preferat. Programul, adică planul, se încheie aici, stop.

Zis și făcut. Suntem fericit în schema de calcul elaborată cu precizie de matematician, nu avem cum să dăm greș. Nici nu dăm. Ajut puțin cu nădejde la conturarea clipelor de suspendare a atenției către Kiti, prin rugămintea pe care i-o adresez fetei de la casa de marcat de a se grăbi din motive întemeiate, adică dumneaei, și arăt către Kiti. Kiti zâmbește delicat, cu buzele ușor atingându-se între ele, ceea ce nesocotește calculele mele, așadar completez, are autism, ceea ce o împiedică adesea să își țină firea când așteaptă ceva. Fata devine vigilentă, n-o scapă pe Kiti din ochi, dar în același timp grăbește desăvârșirea plății. Mulțumesc, apoi o luăm din loc. Cu bucurie, nu suntem nevoiți să alegem cadoul în pripă, fiindcă Kiti nu arată vreun semn că ar deschide gurița. De fapt o mai deschide când și când, dar nu pentru a o menține întredeschisă, așa cum obișnuiește, ci pentru a ne 'spune' câte ceva. Când Kiti vorbește, capetele se întorc către grupul nostru. Suntem relaxați cu celebritatea, doar eu am fost odată model (e adevărat, mai puțin celebru), iar Horica are o iscusință nativă de a fi în centrul atenției. Cât despre Felix, universul său are un centru uriaș, așadar restul este fără însemnătate. Glasul baritonal al fetiței ar umple de invidie un tenor sau chiar mai mulți, însă nouă nu ne pasă de registrul vocii ei, ci acesta ne stârnește râsete complice, mai ales datorită acelor capete întoarse din curiozitate sau, poate, din perplexitate. Suntem în felul ăsta și noi înșine susceptibili de a avea un comportament necuviincios, însă încercăm, chiar încercăm, să nu îl manifestăm explicit. Dacă reușim, nu vom ști astăzi, poate altă dată, nu de alta, dar suntem în prag de stop. Cum care stop? Stop, cel de la finele programului nostru de astăzi din mall. Pe care ni l-am făcut curajoși și încrezători numai pentru că Kiti ține fără întrerupere încă de dimineață buzele ușor lipite între ele.