Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Nesomnul pentru frumusețe

La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă...Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!

'Mi-e frică'

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină 'mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză', după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu "miss" de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un 'puiut sensibil' și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe 'vindecarea' de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Începuturi

 Dintr-un martie ce-a trecut e fotografia, ceea ce-mi doresc și de la martie ce vine, vine, în două zile vine. Nu e în România de pe planeta albastră la fel de frumos ca în Australia de pe planeta lui Spotu-dinozaur, numită și Planeta-Fruct, pentru că e plină numai de fructe ca izocado, triunghiene, stopozane sau stopirile, dar, când răsare soarele, e minunat. 

 Am găsit un pattern de nefericire pentru Kiti, se întâmplă odată cu venirea primăverii, l-am identificat de anul trecut, îl regăsesc acum, cam de o săptămână și îmi este de folos descoperirea, întrucât pot să îl asociez cu o ușoară deficiență vitaminică și să iau niște măsuri conforme. Nu-i neapărat cu manifestări extravagante, e doar o agitație mai accentuată de anumite nemulțumiri greu de exprimat, în reprize relativ scurte. 
 
 Primesc în fiecare an, tot la început de primăvară, cu emoții mixte, intense, vizita la policlinică pentru eliberarea certificatului lui Kiti. Se perpetuează în acest secol de maturitate a civilizației omenești cutuma de a te programa la medic într-o anumită zi, și nu într-o anumită zi, la o anumită oră. În plus, primești recomandarea amicală de a te grăbi în ziua respectivă, deoarece se intră în ordinea sosirii. Așadar, venită cu cel puțin o oră înainte de începerea programului, care și el are o marjă de jumătate de oră întârziere, găsești inevitabil perechi părinte-copil, bunic-copil ajunși înaintea ta, după aceleași temeri cu ale tale. Ești încercată de experiențele anilor anteriori și ai suficient de multă experiență analitică încât să aranjezi aproape cu perfecțiune sosirea lui Kiti la policlinică, la momentul invitației în cabinet, scutind-o astfel și scutindu-te și pe tine de neplăceri nenecesare. Ție nu îți este așteptarea tulburătoare, ești mereu cu două-trei cărți în buzunar, pe care și-așa nu le poți deschide, căci devii spectator și actor într-o piesă de teatru repulsivă, ce se desfășoară ad-hoc și ține într-o continuitate diurnă nefericită. Vezi oameni sărmani în cei mai mulți dintre eroi, dar sărăcia materială este mult eclipsată de o sărăcie spirituală, care le îmbracă chipurile cu multă și covârșitoare umilință în fața asistentelor și medicilor ce se perindă, exact, se perindă pe holul îngust și insalubru al instituției ce, paradoxal, se îngrijește de sănătatea ta. Le plângi păcatul supunerii oarbe acestor oameni, dar le plângi și păcatul grav al aroganței micilor dumnezei ai cabinetelor aproape înghițite complet de egrasie. Le disprețuiești din toată inima celor din urmă disprețul, pe care îl etalează nerușinat și îți înăbuși pornirile de a îi pune într-o oglindă, mulțumindu-te cu imaginea ce-ți apare spontan în minte, și anume cea a unui plici de muște în mână, cu care o arzi usturător peste fundul gras pe asistenta blondă, ce toacă neînțeles de mult plasticul podelei, împărțind într-o mărinimie închipuită ordine de ordonare.
 
 Am trecut așadar de greul mare al evaluării anuale și mi-am eliberat gândul de o apăsare, se potrivește bine hopul ăsta la început de primăvară, ce soare arzător într-un sfârșit de iarnă!

Aromele din vis

Se întâmpla mai de mult. Din când în când mă întâlneam cu Kiti în câte-o bună zi şi, fără să mă năucească, firesc şi simplu precum e vorba rostită pentru majoritatea dintre noi, Kiti, aceeaşi Kiti ca cea de ieri, îmi vorbea. Cu aceeaşi voce groasă pe care nu i-o cunoaştem decât din cântările ei şi din cuvintele izolate pe care le extragem şi le absorbim cu nesaţ, cu vocea ei plină, Kiti ne vorbea, iar vorbele ei erau curate, cinstite, nestudiate, ce mai, la fel de naturale ca ale tale sau ale mele. Era câte un vis, din timp în timp, ce mă lăsa cu gusturi amestecate peste ziua de după, amare, de la tristeţe şi durere, dar şi dulci, de la speranţa că poate într-o zi...
 
 
 N-am mai visat de mult fetiţe cu chipuri de Kiti şi glasuri vorbitoare. Poate pentru că m-am învăţat cu gustul amar? Poate pentru că dulcele este uneori greţos? Sau poate pentru că am învăţat de-alungul vremii că vorbele nu vin pur şi simplu în torente, ci ele se dospesc şi se împlinesc cu osteneală?
 
 
 Cu toate astea, truda noastră, dar mai ales a lui Kiti, se înfăţişează tot mai rotundă. Kiti învaţă să lege câte două cuvinte, iar Felix a observat ieri, mami, Kiti s-a chinuit să zică 'mananca paine' şi nu putea să scape de 'o'! Adică vorbele vin şi sunt acceptate în vijelie şi durează iarăşi până se întipăreşte în mintea ei schema conexiunilor neuronale pentru fiecare sunet, silabă, cuvânt. Concentrarea noastră este pe vorbire, cât mai multă, cât mai variată, cât mai mult antrenament de mobilizare complexă a muşchilor mimicii. Parcă se leagă fir cu fir ca într-o ţesătură complicată, iar ţesătoarea, în sfârşit, începe să desluşească modelul, chiar dacă încă desfacem şi refacem ceea ce a cusut.
 
 
 Şi chiar dacă o voi întâlni din nou în vis pe Kiti, iar Kiti îmi va arăta lucrarea ei perfectă de borangic, ţesută cu graţie şi dăruire, ştiu că nu mă voi mai trezi cu gusturi amestecate. Fiindcă gusturilor amestecate le lipsesc savorile proprii, unice şi speciale ale fiecăror entităţi aromatice ce compun mixtura. Şi fiindcă Kiti are un gust bun si ales! 

Sunt imperfect, dar ce frumos!

Copiii noştri mai uită. Auzi ce-mi face Horica! Uită să-mi spună că mâine merge la un film cu clasa! Şi de câte ori nu l-am atenţionat, notează-ţi în carneţel informaţiile relevante? Da, dar mi-am uitat carneţelul acasă! Aha, putem inventa un carneţel pentru acasă în care să ne scriem să nu uităm carneţelul de notiţe pentru şcoală când plecăm. Buuun, să-mi notez în agendă:'să cumpăr carneţel'.
 
 Copiii noştri sunt impulsivi uneori. Felix a fost pe punctul să dea cu dvdul de pământ ieri, când nu a reuşit să-şi pornească filmul preferat. E zgâriat, pitic nervos şi neînţelegător ce eşti, îţi repet, dvdurile nu sunt jucării de învârtit pe deget sau de rostogolit pe parchet, ai înţeles? Da, dar vreau să meargă! Acum! Şi, poc, poc, două bătăi scurte din picior.
 
 Copiii noştri sunt câteodată uşor de distras. Ce altceva înseamnă faptul că, în timp ce joacă tenis cu profesorul său şi ridică privirea împreună cu tot corpul, gata pentru un smeci, uită pentru ce s-a pregătit numai pentru că aproape de traiectoria mingii pluteşte spectaculos un uliu în picaj? E Horica şi pierderea subită a atenţiei este perfect explicabilă din perspectiva pasiunii sale ornitologice. Sau ce, chiar totul trebuie explicat?
 
 Copiii noştri îşi mai pierd concentrarea pentru ceea ce fac şi cad în visare cu ochii deschişi. Sunt, aşadar, visători uneori, mai puţin motivaţi pentru ceea ce fac alteori, hoinăresc liberi şi nestingheriţi prin alte lumi. Tu le testezi cunoştinţele gramaticale, ei se strecoară cu imaginaţia în ere geologice îndepărtate desenate pe marginea testului. 
 
 Copiii noştri şi ai voştri au voie să uite, să viseze, să fie de nestăpânit, distraţi sau lipsiţi de motivaţie câteodată, fără să piardă vreo cursă nebunească vitală sau, mai rău, fără să rişte să li se dea vreo etichetă-diagnostic cu care să îi împovărăm pentru o viaţă întreagă ( în legătură cu un articol medical despre supradiagnosticarea cu ADHD şi toate implicaţiile emoţionale, fiziologice şi patologice ce decurg din asta).

Copiii noştri au voie si au dreptul sa fie copii!

Vreme si vremuri tulburate

 15 aprilie. Dimineaţă rece, cer închis ermetic de nori urâcioşi. Program strâns în faţa mea, greu şi asortat cu vremea începutului de zi. Spital, secţie de neuropsihiatrie pediatrică. Întotdeauna tulburător. Sală de aşteptare cu două canapele generoase şi cam îmbâcsite, o masă, un scaun şi o măsuţă, două plante în ghivece crescute bine dar mâncate parcă la extremităţile frunzelor de atâtea griji şi suferinţă câtă au simţit în aer. Un adolescent înalt, la limita obezitatii, cu dispunere de tip ginoid a ţesutului adipos, cu ochelari şi şapcă trasă adânc pe frunte acoperind parţial ochii şi-aşa pitiţi de lentile, însoţit de mama lui, o femeie îmbătrânită prematur. Amândoi aşteaptă cu uşurinţă, par antrenaţi în exerciţiul aşteptării.

 Trei adulţi şi un copil suntem alături de Kiti, completăm locuri pe una dintre canapele. Horica, copilul de lângă Kiti, îşi găseşte imediat ceva interesant de făcut, citeşte din Comorile Pământului, număr de colecţie apărut astăzi. Alte două însoţitoare ale fetiţei mele, profesoarele particulare ale ei, schimbă informaţii şi impresii despre şcolile lor. Pentru mine, aşteptarea are mai multe valenţe. Îmi pun întrebarea oare ce caut eu acum, aici, mai ales pentru că am ajuns oarecum împinsă de la spate să cer o consultaţie unui medic care nu o cunoaşte pe Kiti decât din câteva poveşti. Dar găsesc uşor un răspuns, fetele mele bune, de fapt fetele lui Kiti bune, m-au rugat să o fac pentru binele tuturor şi, în afară de asta, doresc să primesc o recomandare concretă de suplimente alimentare ce uşurează procesele cognitive şi, eventual, de nişte substanţe neurotrofice, fără contraindicaţii sau efecte secundare notabile, compuşi chimici care se administrează inclusiv persoanelor sănătoase aflate în faţa sau în timpul unui efort fizic sau intelectual intens. În afară de gândurile astea, fiecare minut scurs cu trupa noastră aflată încă în sala de aşteptare mă apropie de momentul limită la care trebuie să părăsim spitalul situat în partea sudică a oraşului, adică diametral opusă zonei în care există o grădiniţă, în care există un băieţel, în care există o speranţă că mama lui va apărea surâzătoare în uşa grădiniţei nu mai târziu de miezul zilei şi încă o jumătate de oră ca să îl ia acasă. Iar apropierea asta de plecare mă nelinişteşte mai ales că între timp canapelele s-au ocupat prea mult şi tot aşa şi restul încăperii pline de probleme dar şi de speranţă. 

Kiti nu pare enervată de aşteptare, în schimb este categoric plictisită, de aceea o vedem în toată splendoarea hiperactivităţii ei, când picior peste picior, când tolănită în josul canapelei cu picioarele crăcănate nearmonios cu înfăţişarea ei, când atentând la podoaba ei capilară, când smotocind firicel cu firicel din canapeaua ce ne ţine, când ridicându-se să-i fure şapca fratelui ei, când pornind să recupereze aceeaşi şapcă azvârlită cât mai departe. Slavă Domnului, are încă un zâmbet pe faţă. 



 Horica, îndemnat de mine, dar primit îndemnul cu interes, iniţiază o conversaţie cu adolescentul cu şapca pe ochi, agăţat de braţul mamei sale, despre care aflu că suferă de sindrom Asperger şi că lipseşte des de la şcoală întrucât joacă obsesiv un joc de strategie la calculator. El nu îl priveşte direct în faţă pe Horica, dar îi răspunde şi amândoi găsesc destul de uşor subiecte de interes comun, ca istoria sau calculatoarele. Îmi place tare mult de Horica că face asta atât de uşor! Pentru că, mai cu seamă la vârsta asta, este atât de simplu să discriminezi, mai mult chiar, este vârsta optimă pentru însuşirea şi definitivarea abilităţii de a discrimina.  Fac o paranteză, când Horica era mai mic, se juca într-un grup de copii printre care se afla şi un băieţel negru. Noi ne aflam pe o bancă la ceva distanţă de spaţiul de joacă. După un timp, copilul a fugit către noi poate să bea nişte apă sau cine ştie pentru ce altceva, dar şi ca să ne anunţe cu entuziasmul copilăresc că şi-a făcut un nou prieten. Evident, l-am întrebat care este noul său prieten şi ni l-a arătat cu degeţelul, uite-l, băiatul cu tricou albastru. Care dintre ei, ne-am interesat noi, sunt doi copii cu tricouri albastre. A insistat de câteva ori, cel de acolo, cel cu galetica, cel care sare, cel cu părul negru, cel...cu faţă maro. Aha, am înţeles şi noi într-un sfârşit, Horica identificase forţat de noi până la urmă diferenţa de culoare. Închid paranteza.

Mai stăm încă, la fiecare deschidere a uşii cabinetului medicului se năvăleşte, chiar aşa, se năvăleşte înăuntru în grupuri. Asta n-o vom face chiar cu riscul să ne vină rândul exact în clipa când plecăm spre grădiniţa lui Felix. Din fericire, turn-overul în cabinet este mare, intră mulţi odată, ies tot mulţi imediat, o scurtă şi intensă vânzoleală se produce cu fiecare deschidere a uşii, recunosc, e destul de ameţitoare, noroc că se calmează relativ repede. Intrăm şi noi, trei adulţi fără un copil, rămas pe hol în plină discuţie, cu Kiti în cabinet unde ne întâmpină o doamnă doctor tânără, cu voce frumoasă şi încă două alte tinere rezidente. 

 Trece încă o bună parte de dimineaţă până terminăm, sunt năucă, am într-o mână patru pastile, în cealaltă două foi scrise de medic. Ştiu că doamna doctor mă ameninţă că va fi rea cu mine, nu îi percep 'rautatea' ca atare, însă pastilele din mâna mea dreaptă sunt dovada concretă a 'rautatii' de care vorbea. Deseară un sfert, mâine seară un sfert, duminică un sfert, ne auzim luni dimineaţă la telefon. S-a făcut, chiar asta cred în plină năuceală. 

 Alo, bună ziua, să ştiţi că întârzii cam o jumătate de oră, vă rog să-i spuneţi lui Felix să stea liniştit că vin cât de repede să îl iau, apoi vrum-vrum, apăs pedala de acceleraţie a maşinii mele care e destul de delicată să ne ducă singură spre centrul oraşului înapoi, căci eu încep să simt fiorul rece pe spate odată cu ridicarea vălului de năuceală de pe cap şi conştientizarea faptului că pastilele primite, pastilele din buzunarul genţii mele sunt neurolepticele cu Ri, neurolepticele cu efecte secundare atât de grave, neurolepticele care pot chiar omorî, neurolepticele...care se dau destul de obişnuit copiilor cu autism deşi acţiunea lor nu este specifică, de aceea nici respunsurile copiilor la ele nu sunt omogene. Vorbesc cu taticash la telefon, mă sună iar după zece minute, îmi citeşte toate grozăviile din prospectul medicamentului, plâng iar, cum să-mi otrăvesc în halul ăsta copilul, auzi, hipotensiune ortostatică, cum să ne anunţe Kiti că are senzaţie de leşin, dereglări hormonale grave, cum să-mi spună Kiti că îşi simte gura arzând, tulburări gastrointestinale grave, alopecie, fetiţa mea fără păr, obezitate, chiar accentuarea simptomelor împotriva cărora ataci cu medicamentul şi mai ce? Dar mai ales pentru ce? Ce vrem noi pentru Kiti de la medicamentul ăsta? Să se liniştească? Să treacă mai uşor prin perioada asta critică a pubertăţii? Să ne mai scutească? Nu, nu cred! Mă uit în cap la ramura ştiinţei matematice, statistica, şi îi acord toate aprecierile pentru cum augmeteaza ea concluziile tuturor cercetărilor făcute. Dar nu pot să îi acord statisticii valoare de argument decisiv în favoarea unei hotărâri atât de personale ca aceasta, să îi administrăm copilului nostru un medicament cu potenţial uriaş de apariţie a efectelor secundare, mai cu seamă cu cât Kiti nu este în măsură să ne semnaleze apariţia vreunui simptom important. 


 Prânz la Mcdonald drive, îţi trece foamea odată cu mirosul mâncării, încă cinci minute până la grădiniţă. Urechilă zâmbitor în uşa grădiniţei, nemâncat la unu jumate, a refuzat să coboare la masă zicând că el nu mănâncă vinerea la grădiniţă, îmi comunică educatoarea. Ei bine, mai are de aşteptat atunci cu masa, el Mcdonald nu serveşte, apreciez refuzul, dezaprob lipsa de flexibilitate. În drum spre casă ne oprim la terenul de tenis, Horica trebuie să-şi recupereze racheta cu racordaj nou, mâine are meci de tenis. Kiti şi Horica sunt sătui amândoi, Felix face un compromis şi împarte cu mine salata mediteraneană de la Mac. Aha, asta nu-i chiar aşa de rea. Pentru mine e the only one. Horica dă câteva servicii cu racheta nou racordată, schimbă şi câteva mingi cu profesorul, norii s-au mai risipit între timp, Felix sapă de zor tranşee în zgura umedă, nimeni nu îl limitează în creativitate, Kiti stă chiar în braţele mele, ne încălzim reciproc. Mă uit la telefon, e şi ceas pentru mine, strâng rândurile, şir indian spre maşină. Mai avem de ajuns acasă, strâns restul de bagaje, închis bagajele făcute cu două zile înainte, aşteptat pe tati şi plecat în vacanţă, la bunici. Trei sute de km nordvest. 

Dospim gogoşi

După un sfârşit de săptămână plin de matematică şi romană, Horica e gata să intre în noua săptămână de şcoală. Mă rog, aproape gata pentru că mai are de organizat un portofoliu pentru ora de desen şi să recapituleze o poezie pentru autodictarea de astăzi. Şi, să nu uităm, testul la matematică de pregătire pentru concursul Arhimede de sâmbăta viitoare. După care poate să îşi ia sandwichul şi mărul în ghiozdan şi să plece fericit la şcoală. Trăiască şi înflorească şcoala românească! Şi bieţii elevi, care-or ţine, cu ea odată! Aţi fi tentaţi, poate, să spuneţi hei, ce-i cu nebunii ăştia, dar vă avertizez, noi suntem cu mult mai rezonabili decât mulţi alţi părinţi. Şi toate astea pentru că astăzi, copiii nu îşi mai permit luxul să înveţe din plăcere, să experimenteze gustul dulce al cunoaşterii de dragul cunoaşterii pentru că sunt nevoiţi să vâneze note mari. De fapt nu despre orice note mari vorbesc aici ci concentrarea maximă este pentru nota zece. De nu eşti 'zecist', eşti un mediocru, în sens peiorativ, evident! Iar abordarea 'chinezeasca', aş putea-o numi chiar românească, a părinţilor este cât se poate de raţională până la urmă, în fond, cine nu îşi doreşte tot binele pentru copilul său? Pentru că admiterea la liceu se face pe baza unei note în a cărei calculare o pondere foarte mare o are media anilor de gimnaziu. Aşa că, părinţi, nu deveniţi prea entuziaşti dacă copilul vostru cunoaşte din veritabila şi fascinanta sa curiozitate naturală tot felul de amănunte referitoare la viaţa păsărilor să zicem. Nota 9 sau chiar 8 la biologie poate apărea în carnetul de note din cauza omisiunii în testul copilului a unei ramuri dintr-una din multitudinea de clasificări pe care, nu-i aşa, elevul silitor ar fi trebuit să o memoreze în ciuda faptului că aceste clasificări se vor fi uitat deja până la testul următor. Apoi, dragi părinţi, nu fiţi nici mândri maeştri ai copiilor voştri într-ale cinstei şi onoarei întrucât învăţăcelul înrudit cu voi va observa relativ repede că nota zece, pe care i-o cereţi cu îndârjire, se poate obţine de către unii elevi şi în mod fraudulos iar acestor copii ce poţi să le reproşezi? Zece trebuie, zece aducem acasă!  De aceea copilul vostru cinstit şi pasionat de biologie, ca să respectăm exemplul de mai sus, va avea a se măsura pentru a îşi obţine un loc într-un liceu şi o clasă bună şi cu frustrarea ce decurge din cele scrise în enunţul anterior. Succes dragi copii albi şi robotizati, succes în dobândirea cât mai multor automatisme de supravieţuire în condiţii decente şi în uitarea creativităţii! Succes şi vouă, părinţilor, succes în uitarea blândeţii naturale înspre copilul vostru căci bunătatea stă în calea performanţelor copiilor şi, implicit, a voastră! Succes şi celorlalţi, neelevi şi nepărinţi de copii şcolari, succes în viaţa de zi cu zi într-o societate îmbolnăvită şi netratata în care în viitorul apropiat, foştii elevi performanţi de astăzi vor fi emigrat de mult în gând şi de curând în realitate iar ceilalţi ,rămaşi cu frustrare şi cu uitare şi nici măcar cu nişte automatisme, se vor constitui în conducătorii şi conduşii săi. 
 
  
 
 Acum mă scuzaţi, vă rog, fug repede să îl învăţ repede pe Horica o şmecherie la algebră că doar nu avem timp să îl lăsăm să caute singur să arate cum 99 la puterea 2008 se poate scrie ca sumă de trei cuburi perfecte!

 

Scurt

Miopie destul de mare. Ochelari cu rame subţiri, lentile în formă de lacrimă, de pilot, Ray-Ban de copii căutăm. Horica i-a văzut, erau prea mici, şi i-a plăcut mult de tot. Zecile de ochelari care-au urcat pe nasul lui după EI au fost respinşi cu mutra cunoscută, de miniteenager, nu-mi stau bine, nu vezi ce înguşti/mari/largi/oribili sunt? Cunosc sau recunosc genul, dacă văd sau îmi imaginez ceva ce-mi place, restul e neinteresant. Aşa că, unde să-i găsim pe EI?

Pe de altă parte, am mai trecut de o întâlnire anuală cu neuropsihiatrul şi psihologul de copii, cei ce îmi refac, tot anual, certificatul medical cu diagnosticul lui Kiti. Anul acesta, aşteptare două ore şi jumătate. Fix. Kiti, o bombonică de fetiţă. A stat în picioare în faţa uşii cu zâmbetul pe buze mai tot timpul. A răspuns fără agitaţie întâlnirilor aşteptate. Calmul ei a fost recunoscut si apreciat de psiholog apoi notat în fişa personală a lui Kiti. Dar în rest? Continui să cred că refacerea dosarului an de an în cazul nostru face parte dintr-un sistem în care excesul de formalităţi înseamnă calitate.

Urăsc şoferii care mi se lipesc de spatele maşinii în mers mai ales când există şi un pic de viteză, atât de tare îi urăsc încât încetinesc cât de mult pot şi aprind semnalizatoarele până când scap de ei. De obicei aceştia nu se grăbesc, este doar felul lor de a îşi exterioriza lipsa de educaţie şi respect. Ieri m-a învăluit prin dreapta un bmw negru cu poza unui doberman lipită de un geam lateral. De parcă mai era nevoie...Am făcut miau-miau şi m-am ascuns sub un scaun.

Se poate şi fără

Ninge apos cu un grad Celsius la bordul maşinii prea mari ca să o încapă marginile înfofolite de zăpadă jegoasă a trotuarelor în faţa şcolii de engleză unde trebuie să opresc cât mai aproape de cea mai uscată platformă de trecere să îi fie picioarele lui Horica roşii (încă din postul trecut) protejate de frig şi umezeală platformă pe care nu o găsesc aşa că opresc cu fundul pe trecerea de pietoni de unde primesc mai grabnic decât scuzele mele suflate pe geam afară sudălmi poate meritate că a devenit deja un clişeu asta cu creşterea nesimţirii direct proporţional cu mărimea maşinii.

Urmăresc îngrijorată fiecare pas dezordonat aruncat de Horica fără milă prin bălţile potecii în ghetele lui noi luate de urgenţă dintr-un buget refăcut tot din necesitate ghete din care flutură marginile evazate ale pantalonilor din bumbac moale împotriva recomandării mele explicite de a le îndesa cât mai sigur în încălţăminte ca să menţină cât mai scăzut gradul de umiditate rece pe pielea încinsă de inflamaţie a membrelor inferioare şi percep fiecare picătură de apă eruptă din balta călcată nemilos în picioare ca pe o minilava vulcanică în preajmă gândindu-mă că prin empatie poţi să simţi durerea celuilalt.

Răsuflând uşurată că l-am văzut în sfârşit pe Horica alături de Felix în maşina încălzită la 23 de grade o tulesc cât mai discret din locul în care cu părere de rău am parcat şi setez calculatorul din cap pe calea spre şcoala unde s-a ţinut olimpiada de matematică faza pe sector ca să depun o contestaţie pentru a cere reevaluarea lucrării lui Horica prea nemulţumit şi dezamăgit de rezultatul obţinut fără să pună la socoteală problema cu virgulă mai ales că mai avem o experienţă trecută cu o contestaţie în urma căreia s-au adăugat 25 la sută din maximum la nota primită iniţial de Horica la un concurs important şi cu care din soldat în pluton a sărit căpitan.

Ajungem destul de uşor în ciuda ninsorii enervante aproape de şcoala cu pricina acolo unde las maşina cu copiii în ea de data asta într-un loc ferit de oprobriul pietonicesc şi mă îndrept cu paşi grăbiţi din cel puţin două motive spre poarta şcolii unde sunt întâmpinată degrabă în momentul când păşesc înăuntru de un portar sictirit şi important dar şi binevoitor până la urmă care îmi înmânează o coală albă de hârtie şi îmi indică direcţia spre o canapea şi o măsuţă unde să stau şi să compun contestaţia căci asta şi intenţionez să fac şi anume o compunere de-a dreptul în care să îmi exprim cât se poate de clar şi concis motivele pentru care solicit reevaluarea căci acestea sunt mai multe.

Termin de scris spre capătul de jos al colii dar îmi mai las loc pentru a mulţumi pentru deranj şi a mă semna şi cu jalba într-o mână şi cu geanta care se încăpăţânează să-mi stea pe umărul stâng de mă face să mă întreb oare ce fel de umeri înclinaţi am de nu ţin măcar o gentuţă pe ei bat la tocul uşii larg deschise a directorului şcolii care stă aplecat cu nasul în birou absorbit de foile împrăştiate pe el iar bătaia mea îl dehipnotizeaza ridicându-i privirea spre mine şi spre coala mea devenită bicoloră intuind probabil ce stă scris pe ea dar nebănuind lungimea textului conţinut.

Ca atare proporţia supraunitară albastru/alb de pe foaie îl surprinde pe domnul cu mustaţă din faţa mea şi îl face să întrebe uşor iritat şi retoric ce e cu pomelnicul acela din mâna mea că el în nici un caz nu are timp să mi-l citească dar întrebarea mea blândă şi prietenoasă oferită ca răspuns neaşteptat la retorica de dinainte prin care mă arăt nedumerită că poate cineva să primească cu ignoranţă o contestaţie îl îmblânzeşte pe cel solicitat să înregistreze contestaţiile şi îl deschide spre un dialog despre subiectele olimpiadei.

Aflu că munca depusă de profesorii ce corectează lucrările este neplătită şi deduc lipsa de motivaţie pentru o corectare calitativă dar nu o înţeleg totuşi pentru că trebuie zic ca înafară de motivaţia financiară a unui om care lucrează cu copiii să mai existe şi altceva aşa că trecem repede peste subiect pentru ca să mai aflu şi că le este interzis adică interzis ochilor mei să vadă vreun colţ de lucrare top secretă a băiatului meu deşi dorinţa mea se exprimă arzător în sensul de a evalua autoevaluarea copilului.

Continuăm dialogul mai mult ca anecdotică prin prezentarea greşelii de exprimare din subiectul de sâmbătă cu consecinţele ei pe care o fac domnului director dar mă simt o inadaptată când îmi răspunde cât se poate de vesel şi compătimitor că doar nu am pretenţia de la ei să fie lingvişti iar eu îi răspund resemnată să stea liniştit că nici Horica nu este lingvist şi schimb coala mea de hârtie în care am contestat cu o bucăţică de hârtie pe care interlocutorul meu mi-a scris un număr de telefon la care să sun cel mai bine pe joi dupăamiază şi plec întrebându-mă în gând oare ce îi face pe aceşti domni să amâne recorectarea câtorva lucrări atâtea zile şi cât de formală şi fără sens a fost contestaţia mea.

Ajung în maşina cu geamuri aburite din care Horica mi-a scris cu câteva minute înainte un mesaj pe telefon cu ultimile licăriri energetice ale bateriei telefonului său ca să mă anunţe că nu mai are baterie şi nici nu apuc să intru bine că îmi şi sare la gât Horica cu o îmbrăţişare şi un pupic şi o mulţumire pentru plângerea tocmai încheiată chestionându-mă repede despre rezultat dar fiind doar puţin nemulţumit de amânarea acestuia şi reluandu-şi deja tipica lui bună dispoziţie.

Facem si noi la fel ca el iar eu imi doresc sa pun o virgula in fraza asta dar nu mai reusesc. Ajutooor!

Gânduri de după şedinţa cu părinţii

Mă gândesc nemulţumită la clasele mult prea mari din şcoli. Şi nu doar pentru că ne aflăm în plină epidemie de gripă. Nemulţumirea mea vine mai ales din faptul că, din cauza numărului mare de copii dintr-o clasă, scade şansa ca fiecare copil în parte să poată beneficia de atenţia profesorilor. Ştim cât de diferiţi sunt copiii şi ştim că se tinde, din păcate, să se eticheteze copiii după note sau, mai rău, după provenienţa familială ca fiind copii inteligenţi , copii mai puţin buni sau chiar elevi slabi. Într-o societate înalt-competitivă ca a noastră, deci şi în şcoală, atenţia obsesivă pentru cantitate în defavoarea calităţii are ca rezultat formarea unei aşa-zise elite, în cazul meu particular copiii care obţin note maxime la aproape toate materiile, elită spre a cărei performanţă toţi indivizii tind pentru a obţine recunoaşterea generală, mult prea mult valorizată pozitiv. Şi pentru că tindem să ne omogenizăm, bineinteles că şedintele individuale cu părinţii devin superflue.

Există totuşi în şcoală, pentru respectarea realităţii, ore săptămânale pentru consultaţii, atunci când dirigintele clasei sau poate şi alţi profesori pot fi întrebaţi despre comportamentul şcolar şi social al copilului nostru. Dar acestea sunt opţionale şi aici intervine problema. Deşi există mulţi profesori binevoitori care ne aşteaptă în orele prestabilite să îi consultăm, noi, părinţii, suntem deseori prea ocupaţi, neîncrezători sau poate ignoranţi ca să o facem. Noi, părinţii copiilor mei, facem parte din a doua categorie de mai sus, suntem neîncrezători. Avem nevoie de mai mult decât o uşă deschisă în sala de consultaţii. Şi anume de mai mult interes pentru copilul nostru, dar şi pentru ceilalţi copii în egală măsură, interes mai mult decât declarativ. Mă interesează o caracterizare făcută de mai mulţi profesori pe criterii clare, abilităţi sociale, de limbaj, autocontrol, simţ critic, mă interesează arii deficitare de dezvoltare, slăbiciuni remarcate. Nu atât nivelul abilităţilor cognitive, pentru asta mă uit în carnetul de note. Mi-aş dori să se dea mai multă atenţie dezvoltării armonioase a copiilor, să se ţină cont de valorile pe care toţi profesorii aşteaptă să le găsească în elevii lor, respect, responsabilitate, creativitate, şi în orele de matematică, chimie sau biologie, nu doar în cele de etică sau dirigenţie.

Dar se poate aşa ceva când ştim cu toţii cât de solicitant este să faci faţă la 30 de copii? Poate că da, dacă există un plan pentru asta. Spun cât se poate de sincer, până acum nu am participat la nici măcar o şedinţă cu părinţii care să mi se pară interesantă. În afară de generalităţi de genul copiii dumneavoastră nu lucrează suficient, din partea profesoarei, şi puneţi-i la treabă, daţi-le multe teme, din partea părinţilor, urmate de discuţii lărgite despe vacanţe, petreceri, baluri, strângeri de fonduri, cadouri etc, altceva nimic. Pe când mi-ar fi fost de zeci de ori mai de folos să aflu că băiatul meu este prea succint în compunerile pe care le întocmeşte sau că fata mea a plâns resemnată învinovăţită pe nedrept sau că se găseşte deseori în mijlocul unui conflict etc. De aceea aş organiza în locul şedinţelor cu părinţii cu iz telenovelistic şi al orelor libere de consultaţii şedinţe scurte individuale cu fiecare părinte în parte. Şi pentru asta m-aş pregăti, pentru că, dacă îl chem pe părinte la şcoală, vreau să o fac cu un scop bine determinat, acela de a-l pune la curent cu dezvoltarea emoţională, cognitivă şi socială a copilului său. Pare o utopie pentru aici, acum, nu?

Horică-primul meci

Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea "oficială" se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia "adevărat". Meciul este doar "semi"-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este doar amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră îl întreabă pe antrenorul lui Horia: "ăsta-i Rambo?". Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea e Andreea, este o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
"Sunt Andreea, am aproape 10 ani".
"Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani".
"Ziua mea este pe 25 iulie", spune Andreea.
"Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie", se minunează Horică.
"Eu am o soră născută pe 26 iulie", zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că...
"Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie", aproape că strigă Horia, "câţi ani împlineşte ea?", continuă el.
"3"!
"Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!"

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

"Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu", de la mijloc, domnul V.
"Sunt Horia!" cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
"Andrei, cine e mai mare dintre voi?", se interesează domnul V evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
"Sunt Horia!!!", insistă Horică.
"Horia, da!", acceptă în cele din urmă domnul V.
"Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?", vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
"Eu sunt!", strigă Horia.
"Ba eu sunt!", replică Andreea.
"Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!", calculează Horia.
"Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!", la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: "Andreea dă cu banul, ea este mai mare!"
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-adreptul.

În sfârşit, începe meciul pe care îl joacă nu doar copiii acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare.
Ci în faptul că singur, cu mintea lui a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

Îmi cade capul ca prostu'

Îmi cade capul dacă îmi las creierul în stand by. S-a obişnuit, aşa ca prostu', să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic:)). Şi n-am nevoie să mă întoarcă cineva ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, disdedimineaţă, da' negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului "mami, am făcut pipi şi caca la oliţă" cântat de mezin cu voce dulce şi ridicată aproape automatic din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. "Scumpa mea mămică", "dragul meu tătic", nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul e plin de copii. Reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutinile dimineţii cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial dar şi ,periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui "şşş" apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită, de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.


Îmi cade capul ca prostu' dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic...

Respiră, eşti la un liman!

Azi a început o nouă săptămână de evaluare a progreselor lui Kiti, de analiză a programelor şi reconstrucţie a lor în funcţie de noile necesităţi. Da, consultantul ABA este din nou în România.

Stau şi socotesc. S-au împlinit de curând cinci ani de terapie. O terapie intensivă. De fapt chiar mai mult decât atât pentru că această terapie a devenit modul nostru de viaţă alături de Kiti şi felul interacţiunii cotidiene cu ea. De patru ani (întrucât al cincelea mi-a aparţinut întru totul ca terapeut) familia noastră s-a mărit aproape zilnic cu câte una sau două fete. Acestea au pus din sufletul lor, în cele mai multe dintre cazuri, pentru scoaterea lui Kiti la lumina pe care cei mai mulţi dintre noi o percep pur si simplu, fara efort. Aş putea să număr mii de ore, zeci de mii de minute, milioane de secunde. Dar ce sens are? Când terapia devine mod de viaţă, cine mai stă să numere secunde?

Sunt pline de prospetime vizitele consultantului. Cand soseste ajungem la câte un liman. Limanurile sunt nişte locuri înguste dar stabile, presărate din când în când pe un ocean care se pierde la orizont. Kiti are un colac, ce-i drept, în jurul mijlocului şi cu ajutorul lui înoată de la unul la altul. Paralel cu linia corpului ei întins pe ape suntem noi, într-o barcă modestă dar stabilă totodată atâta timp cât nu se strică excesiv vremea. Vâslim pe lângă ea creând curenţi care o împing puţin de la spate şi pe Kiti. Însă o mare parte din înaintare i se datorează exclusiv, fiind efortul ei şi numai al ei. Când oboseşte îi alinăm durerea dată de străduinţa de a înainta. Când ajunge la liman îi dăm răgazul de a se bucura de încă o reuşită. Şi începem analiza...

Ce timp a scos? De ce s-a oprit la trei sferturi din drum? Ce erori am făcut în calculul nostru? Ce liman socotim pentru viitoarea oprire? Cât de potrivit i-a fost colacul? Ce viteză i-a imprimat barca noastră? Cât de potrivnică i-a fost schimbarea asta de direcţie? Şi câte şi mai câte?

Nu ştiu exact dacă-i place sau nu-i place. Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem cont de părerea ei. Dacă nu vrea, se opreşte. Dacă nu-i convine, se întoarce. Dacă vrea mai mult, cere mai mult. Totu-i să o asculţi.

***

Cinci ani de terapie. E foarte mult.
Cinci ani de viaţă. O bucăţică din copilărie.
O copilărie ca oricare alta, poate într-un fel.

Reevaluare (1)

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie...intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. "Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?" O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. "Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!" Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? "Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!" Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. "Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!", ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. "Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?", ma interpeleaza una dintre ele. "Poftim?", nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). "Dar domnului doctor?" "Nimic!" Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. "Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!", spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. "Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?", ne recunoaste doamna psiholog. "E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!" "Ai trei copii?" "Da!", zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un "interzis!". Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si "dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul". Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul...