Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Spre Crăciun cu spirit vesel-21 decembrie

Iată că zilele calde și însorite din preajma Crăciunului dezgheață iazul și trezesc prematur peștișorii din hibernare, aruncându-i într-o jucăușă destindere la suprafața apei. A le urmări alunecarea lină prin apa neașteptat de limpede este o desfătare. Ce-i drept, încântarea are în afară de latura vizuală și una subconștient-temporală, culoarea, dezmeticirea, claritatea, vivacitatea, toate proiectează starea spiritului primăvăratic. Prefer totuși să îmi rezum trăirea desfătătoare la partea ce ține strict de văz, în definitiv sărbătoarea sfântă a următoarelor zile cere în partea asta de lume imacularea simbolică și concretă a albului zăpezii.

Spre Crăciun cu spirit vesel-19 decembrie

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul 'like'), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul 'the only way to do great work is to love what you do', iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-17 decembrie

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Spre Crăciun cu spirit vesel-15 decembrie

Băiatul, amabil, îmi dă cafeaua și mă întreabă dacă sunt pregătită de Crăciun, eu iau cafeaua și îi răspund, tot cordial, că oarecum sunt pregătită și chiar sunt, desigur, oarecum, îmi rămâne doar să duc mașina la reparat, o duc, primesc în schimb o alta, alt băiat îmi arată cum se pornește motorul cu cheia care nu mai este cheie, ci o cutiuță drăgălașă, îmi cere ca înainte de a apăsa cutiuța să calc ambreiajul, eu calc frâna, 'aceea este frâna', îmi spune, eu râd și socotesc în minte mai mult de cincisprezece ani de când conduc aproape zilnic, cu frână și ambreiaj sub câte un picior, bineînțeles, Horica mă mustră, lui nu-i plac aiuriții, oare ce va crede domnul despre tine, Mutti, îl liniștesc, orice-ar crede, se înșală, apoi pornim în drumul nostru.
 
 
O declarație de dragoste a marelui poet chilian Pablo Neruda către Matilde Urrutia, soția sa, din volumul de memorii, 'Marturisesc că am trait'. "Tot ce simt pentru ea aflați în 'O sută de sonete de dragoste'. Sonete mărturisind ce înseamnă ea pentru mine. Pământul și viața ne-au unit. (...) Eu îi dedic tot ce scriu și ce am. Nu e prea mult, dar e mulțumită.
O privesc acum afundându-și pantofii mici în straturile din grădină și mâinile delicate în sufletul plantei.
Cu mâini și picioare, cu ochi și glas mi-a adus toate rădăcinile, toate florile și toate fructele parfumate ale fericirii."


Sunt pregătită pentru Crăciun, îmi zic mai sigură pe mine acum, ajunsă acasă, în această oază luminoasă și divin parfumată a sufletului. Al meu, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-13 decembrie

Agda și Alvar. Sau povestea de dragoste a doi elfi capricioși, sosiți dintr-o pădure strălucitoare de neuroni argintii, dintr-un ținut îndepărtat. Sau Mulțumesc, dragă Lia! Sau Doamne, ce frumuseți!

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Spre Crăciun cu spirit vesel-8 decembrie

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-6 decembrie

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-1 decembrie

Nimic mai potrivit cu prima zi de iarnă în calendar decât ninsoarea de poveste a dimineții, tot așa, nimic mai nimerit cu ninsoarea blândă decât voioșia copiilor din miezul naturii înghețate. De ziua României îmi doresc să mă las surprinsă de sosirea explicită a iernii și mă las, în grabă mare, ca să liniștească nerăbdarea lui Felix, îi găsesc o singură mănușă, de ajuns băiatului, se pare, pentru că fuge afară din casă cu lopata de zăpadă.

Ieșim la prima oră din casă, dar n-o facem cu viteza obișnuită zilelor de luni, ca să nu alunecăm pe drumul înmărmurit sub platoșa de gheață, dar și pentru că ziua de sărbătoare națională îmblânzește orașul, îl lasă să respire lin, fără furie. Distanțele citadine nu mai depind astăzi de timp, de secundele, minutele grele ale neastâmpărului cu care gândul la destinațiile diverse ne chinuie, iar spiritul lejer, surpinzator are atingerea unei mângâieri, numai bune pentru pornire în zi. Ca atare, după ce revenim acasă, carevasazică plină de elan, acum, creator în bucătărie, pornesc să pregătesc familiei o masă caldă, cu încredere și simț estetic în aceeași măsură.

Povești de iarnă, vesele și triste, dar mai ales vesele

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

Pasional

Înfloresc hibiscusii în ritm zglobiu după zile întregi de suferința adaptării la mediul cald, constant al interiorului, îi sunt recunoscătoare copilei pentru îngăduința cu care lasă iarăși florile să crească și să ne crească încântarea, îmi iubesc florile cum își iubește Felix cățeii și Horia principiile, dar nu-mi fac scop din echidistanța iubirilor mele față de mine, mă dau în parte zdravănă întâi celei mai zbuciumate dintre ele, până ieri, hibiscusii, cu răbdare și încredere, însă azi ei înfloresc în ritm zglobiu, iar grădina se înfășoară hrănitor și cald în frunze multicolore, matură, demnă, pe alocuri resemnată, vin și la tine, îți promit că vin, văd gândul protector ieșind cinstit la suprafață.
 
Este vremea scrisorii către Moș Crăciun, cea scrisă de Felix cere niște coduri lămuritoare, băiatul le ia în serios, le adaugă rând pe rând pe rând pe rând, sunt prea multe, Lego toate, constat și-i spun, dar copilul pornește într-un plâns sfâșietor, el fuge și se rotunjește în fotoliul vertebrat din lemn, of, ispititoare și pasionante mai sunt, le vede la tot pasul, le aude la toată suflarea, le dorește cu tot gândul, îl las să-și ducă la bun sfârșit scrisoarea, nu am putere să îi strecor încă neîncredere, găsește Moș Crăciun o cale blândă să îl mângâie la timpul potrivit, deocamdată este vremea scrisorii, iar în vremea scrisorii pasiunile se dezlănțuie, nu lasă loc de alte trăiri dramatice.

Crăciun fericit, cu liniște, bucurii muzicale, gusturi alese și multe zâmbete!

În așteptarea Crăciunului- 24 decembrie

Când eram copii, venea Moș Crăciun în seara de ajun, venea în mod surprinzător, deși știam deja cum vine, tot ne uimea cum își alege clipa, un moment de neatenție era suficient ca să apară darurile sub bradul împodobit și luminat în sufrageria întunecată, izolată într-o parte retrasă și mai rar locuită a casei. Astăzi, ca ieri, când rolul nostru s-a schimbat, din copiii surprinși de Moș Crăciun, în însuși cel care dăruiește, cum s-a schimbat și casa, și încăperea în care aranjăm bradul, și obiceiurile, pentru că ăsta este mersul firesc al vieții, și când încă măcar unul dintre copii înțelege magia în felul acela fermecător al copilăriei, trebuie să găsim cumva calea să le respectăm și să le onorăm bucuria cinstită a așteptării, să găsim în amintirile noastre de copii frântura de magie întipărită cu siguranță într-un colțisor, pe undeva, să ne ajute în tainica misiune părintească. Deseară. Să colindăm la bradul frumos împreună, să colindăm   în ritmuri proprii, doar armonie să căutăm, fie ea și simbolică, întrucât la cea propriu-zisă cu greu putem aspira în casa cu copii și spirite copilărești.

În așteptarea Crăciunului- 20 decembrie

Ah, ce zi! Preziua vacanței poartă în ea întregul entuziasm al zilelor care urmează, iar pe noi ne poartă într-o mie de zări sau doar în patru, dar o face cu stil, noi aflându-ne în acea stare mentală anticipativă de relaxare și de bine, care le anulează pe opusele ei. Un somn bun, întreg împlinește dispoziția cerută a zilei; am înregistrat. Suntem veseli, dar înghețați în mașina aerisită bine pe la încheieturi de situarea ei în bătaia vântului câmpenesc direct. Veselia se amplifică compensatoriu pentru dimineața geroasă, ceea ce ne amintește de gluma bunicului și a lui Felix, care povestește de așa-zisa școală 'Prostii veseli', în care elevii nu prea învață, dar păstrează intactă acea fericire ingenuă a copilăriei; care o fi calea dreaptă, iar suntem noi acum precum acei proști veseli? Noi știm răspunsul clipei, așadar râdem, sâc. Horica joacă la prima oră un tenis, eu savurez cafeaua mea preferată, Felix zice că se simte înfometat, deși a luat micul dejun acasă, de aceea ia și el un sandwich cât se poate de sănătos în condițiile date, cu pește și porumb, Kiti adulmecă niște biscuiți cu ovăz prin celofanul ermetic al ambalajului. Plecăm apoi la școală, o însoțim pe Kiti pentru ziua festivă de dinaintea vacanței, copiii fac biscuiți adevărați, împodobesc cu globuri și îngerași confecționați din hârtie un brad mare, desenat pe un carton, cântă colinde la niște instrumente muzicale de jucărie, îl așteaptă pe Moș Crăciun. După tenis, Horia vine înfometat și el, își cumpără câțiva covrigi calzi de la colț și îi mănâncă pe ascuns, stând cu spatele la marea noastră adunare; știe el ce știe. Felix vede multe dulciuri în ambalaje colorate și îmi cere să mănânce din ele, fiindcă de data asta se simte înfometat de chestii nesănătoase. Kiti are liber la biscuiți, biscuiții i se predau de bună voie. Spiridușul care-l anunță pe Moș Crăciun rămâne subit fără căciula lui colorată, Kiti i-o smulge cu agilitate, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta. Hmmm. Moș Crăciun apare și el, este bărbos, păros, purtând o pereche de ochelari, apoi întreabă, zic, destul de inspirat, 'ce mi-ați pregătit, copii?' Cum n-a fost de față la scena cu smulgerea căciulii spiridușului său, Moș Crăciun ar trebui să afle, 'nici nu știi tu, Moș Crăciun, ce ți-a pregătit Kiti'. Din fericire, scapă cumva de interesul lui Kiti, care-i ajunge în față și îi refuză genunchiul pe care să se așeze pentru o fotografie. Insistăm, stai, Kiti, în cele din urmă fata se așază. Îi pare un loc confortabil, de aceea se întinde prea liber pe Moș Crăciun și nu se mai ridică. Fotografia se reproduce și se tot reproduce. Mulțumim, Kiti! Felix știe că nu este acesta adevăratul Moș Crăciun, de aceea îi zâmbește cu indulgență, bla, bla. Și tot așa, cum ziceam, cu entuziasm și veselie și multă joacă. În plus, cu o frântură de ninsoare de poveste, da, da, chiar de poveste, fiindcă mai ales acolo ninsorile se compun din fulgi mari, pufoși și deși, ce-ți cad pe păr, pe haine, pe gene, de te lasă într-o prostească veselie, dar mirabilă, desigur.

În așteptarea Crăciunului- 19 decembrie

Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, 'șepte' și 'fes'. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de 'buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri' - dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un 'esti un bleg ochelarist'. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.

În așteptarea Crăciunului- 18 decembrie

Un ultim proiect la fizică pe anul ăsta îl împiedică pe Horia să ajungă la antrenamentul de tenis, ceva probleme de rezolvat, apoi o ia cu gândul la sceneta de deseară, pe care o prezintă împreună cu niște colegi în fața colegilor mai mari din liceu și a unor profesori, la vârsta asta copilul își roagă mama, te rog, să nu cumva să vii, iar mama ridică sprâncenele ritmic deasupra unei priviri malefice, poate o să vin, ha, ha, ea nu are nevoie de consolare, doar atâția ani la rândul a fost implorată, mamă, să nu cumva să uiți să vii la serbare, și mama n-a uitat, chiar de a fost câteodată aproape s-o facă, căci i-a lipsit obișnuința să își noteze chestii în agendă, ba i-a lipsit multă vreme și agenda, până când într-o bună zi s-a procopsit cu o agendă mică, roșie, cu coperte cartonate, de la prietena ei care știa de mult să scrie lucruri în agendă, și s-a apucat să deseneze în ea floricele, deoarece în atât amar de vreme de forțare a memoriei să nu uite, nici n-a mai uitat lucrurile importante, dar acum a rămas cu drag de agendele mici, delicat colorate și poartă mereu minim una cu ea, doar așa, să scrie sau să deseneze chestii drăguțe atunci când îi vine s-o facă, apoi, cum spuneam, nici nu prea mai uită, deși așa ar putea părea, uite, de exemplu acum, de unde a plecat, dar n-am uitat, căci mama sunt chiar eu, așadar n-am uitat că Horica pregătește cu gândul o scenetă în limba engleză, apoi copiii își dăruiesc unii altora mici obiecte, după o schemă întâmplătoare, un secret Santa, că-i la modă, copilul m-a delegat răspunzătoare de darul pe care el trebuie să îl facă, are încredere în mine, ba chiar mă flatează sincer, mamă, tu pari de cincisprezece ani în comparație cu alte mame pe care le-am văzut, deci ce mi-e cinșpe, ce mi-e paișpe, sunt persoana potrivită să aleg darul pentru o adolescentă, iar eu o fac cu gândul la fata respectivă, aha, e blondă, subțire, cu părul lung, acuma știu ce carte ar vrea să citească sau ce șosete să încalțe, măcar sunt mulțumită că lui Horia i-a plăcut alegerea mea, cum sunt mulțumită și că e ultimul proiect la fizică în anul ăsta, de fapt, că vine vacanța copiilor și a mea, să stau zile la rândul departe de mașina mea cochetă, mai ales pe exterior, departe de lumea dezlănțuită a nesimțirii din trafic, și tot n-aș încheia în felul ăsta frază mea, nu-mi place, de aceea găsesc mai potrivită zilelor noastre scuza lui Felix din astă  dimineață, un ecou perspicace al neputinței noastre de a reacționa eficient, atunci când l-am corectat fiindcă spusese, 'aș vrea să inceteasca răceala asta odata', anume scuza, 'ministrul culturii mă face să vorbesc gresit'.