Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.
Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.
Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu