Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Dacă înțelepciunea este știința vieții, atunci iubirea este împlinirea ei

Noaptea se sparge într-o dimineață precoce și limpede odată cu declanșarea precipitată a alarmei telefonului setat pe modul airplane, lumina este, neobișnuit, stinsă în camera lui Kiti, semn că încă doarme, mă ridic ușor pe marginea patului, îmi las câteva secunde lungi răgaz pentru dezmeticire, apoi pornesc. Este o dimineață ușoară, ca dimineața unei zile de mai, deși soarele nu se arată și umezeala aerului este înecăcioasă, lejeritatea pe care i-o atribui vine din somnul legat și concordant al nopții care-o preface. 

Și pentru că mi-e bine, citesc acest articol tulburător al scriitorului Mark Lukach, despre căsnicia alături de iubirea vieții sale, o femeie afectată de boală psihică, articol care se încheie astfel: "Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, Giulia și cu mine, fulgerător în anii adolescenței. Astăzi ne iubim enorm, neîntrerupt de psihoză. La nuntă ne-am promis iubire și devotament, la bine și la rău. Privind în urmă, ar fi trebuit să ne promitem să ne iubim și în vremuri obișnuite, întrucât acestea, vremuri ale normalității transformate de crize, ne-au încercat cel mai mult căsnicia. Știu că nici cel mai bun proiect nu o va feri pe Giulia de spitalizări și nici nu va preveni certurile noastre legate de grija pe care i-o port, însă încrederea pe care planul de a trăi împreună mi-o dă este binefăcătoare și esențială. Sunt încă dornic să fac aproape orice pe lume ca să o văd pe Giulia zâmbind." 

Meditez o vreme la unele dintre întrebările pe care autorul și le pune, el învățând că "tratamentul bolii psihice ține mult de deținătorul puterii", întrucât acestea sunt absolut legitime, iată că "cine decide ce comportament este tolerabil și cine alege când și în ce fel impune regulile" trebuie să ne pună pe gânduri pe noi, cei ce îi iubim, și pe ei, cei ce îi tratează. Citesc articolul, mă impresionează desigur atâta dragoste și dedicare din partea soțului pentru soția lui și inima-mi decide, întemeiat și ea, să-și țină starea de bine. 

Despre spiritele libere și-o mică mare șmecherie

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă 'normalitate', ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Calendar de advent, ziua 12

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!

Camera de muzică

În casă avem o cameră de muzică. Nu-i așa că este minunat să ai acasă o cameră de muzică? La începuturile facerii acestei case, proiectasem imediat lângă intrarea în casă o cameră destul de mare destinată bibliotecii, însă în felul acesta intimitatea unei biblioteci ar fi lipsit, în plus, am fi pierdut destul de mult spațiu pentru... Pentru ce? Nu știm, poate pentru un oaspete sau vedem, ne-am zis atunci și am rugat constructorul să împartă printr-un zid încăperea în două. Acesta a împărțit-o exact în două, dar ce două! Una a rămas, binenteles, camera bibliotecii, o cămăruță luminoasă, datorită ferestrei înalte, aproape la fel de înalte cât toată camera, caldă, pentru că are un volum relativ mic și primește prin fereastra generoasă atât de multă căldură de la soare câtă nici nu îți poți imagina și încă o infimă cantitate în plus și maiestuoasă prin mobilierul din lemn masiv, sculptat manual, viu ca floarea verde din dreapta biroului, pe care mi-e drag să o îngrijesc. Iar cealaltă încăpere, jumătatea bibliotecii, a primit inițial o canapea și două fotolii vechi, dar încă suficient de arătoase pentru o casă abia construită, și chitarele lui Horica. Ulterior a ajuns și bătrâna pianină cumpărată de părinții mei încă din copilăria noastră în cămăruța-surioară a bibliotecii, iar astăzi, cel mai tânăr 'pianist' al familiei își exersează pe ea, doar atunci când are chef, cântecelele pe care le studiază la orele bisăptămânale de pian de la grădiniță.

Dar sâmbătă camera noastră de muzică s-a transformat într-un atelier al unor lutieri pasionați, căci Horica a primit de la Moș Nicolae o cutie mare, plină cu piesele ce compun o chitară electrică, bucățele mici, lemne, șurubele, corzi, bare, fire, sârme, pe care și-a desfăcut-o cu grijă, a întins piesă cu piesă pe masa de lucru, anume covorul de pe podea, apoi le-a studiat prin comparație cu cele ale chitarei sale celei vechi, prin mai multe căutări pe internet sau prin și mai multe apeluri telefonice la prieteni mai pricepuți decât el și la bunic de suflet. Cu tati și-a ales viitoarea culoare a chitarei din magazinul de vopsele, un portocaliu natural, pal, mai multe pensule și altele trebuincioase, iar împreună cu frații săi și cu mine ne-am adunat în atelier ca să începem să transformăm visul în realitate. Da, ce poate fi mai entuziasmant, mai recompensant pentru un băiat pasionat de chitare decât să și-o construiască singur pe a lui, să o vadă tot mai întreagă, tot mai legată și mai aievea ieșind din mâinile sale? Eu mi-am asumat mânuirea pensulelor, vopsitul așadar, în ciuda mirosurilor grele și pătrunzătoare ale amestecurilor chimice colorante și protectoare, ce îmi tulbură organic ușor echilibrul, sub îndrumarea lui Horica, 'atentie la marginea alba', 'atentie să nu se scurgă vopseaua', 'atentie să nu depășești intensitatea nuanței alese', apoi sub atenta fascinație a asistentului Felix, cel care mi-a răspuns prompt la fiecare cerere, ba să-mi dea scotchul, ba o pensulă subțire sau una mai groasă, și sub, deasemenea, atentă și timidă observație a lui Kiti, cea care și-a ocupat veselă locul obișnuit din camera de muzică, fericită pentru că ceva nou se va petrece aici.

Astăzi, atelierul lutierilor amatori este încă un atelier și va rămâne astfel câteva zile, căci vopseaua aplicată pe una dintre fețele chitarei încă nu s-a uscat, șuruburile nu au unit nici o piesă a chitarei cu alta, iar bucuria de a simți cum mâinile tale dau suflet unui obiect nou se vrea menținută și impregnată în spiritul cămăruței de muzică, acolo unde, numai din pasiune, niște suflețele își cresc aripi pentru a simți, a trăi și, poate, a crea frumusețea muzicii.

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Către sunetele primordiale ale sufletului. InnerSound 2012.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.


Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.



Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?


Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.

Inteligența emoțională

Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției pentru detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.

A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele corpului tău. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțator.

Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la o viață bogată spiritual, la o viață în armonie deplină cu natura noastră umană, de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?



Și pentru că v-am convins că merită să ne dorim să devenim inteligenți emoțional, vă propun să vă creșteți simplu șansele ca aceasta să se întâmple instantaneu, devenind de mâine și până joi spectatorii Festivalului Internațional de Arte Noi,  InnerSound 2012, de la Muzeul Țăranului Român. Detalii gasiti aici: http://innersoundfestival.webs.com/

Magic

Diminețile noastre pe insulă sunt minunate. Nu ne este în zadar antrenamentul asiduu și neîncetat de trezire odată cu răsăritul soarelui, acela pe care îl tot facem de când au apărut copiii, căci plaja întreagă este dimineața numai a noastră, nisipul pieptănat proaspăt, apa mării limpede. Aș vrea să știu câți metri de țărm ne pot ține în lumea asta largă doar pe noi, câteva dimineți pe an, căci, nu mă îndoiesc, toți îi merităm, câțiva metri de frumusețe pură, câțiva metri de iubire fără margini. Desculți și liberi de cât mai multe dintre artificiile civilizației moderne, ne aplecăm dimineața pe sub portocali cu portocale verzi și rodii și leandri, traversăm o pădurice de pini bătrâni, ca să ieșim de sub umbra lor utilă în plaja îngustă de nisip fin amestecat cu pietre vesele, ne aruncăm prosoapele în drum, drum ce se oprește pe mal pentru unii, direct în apa sărată a mării, pentru alții. Sunt magice pământurile insulare, oriunde ar fi ele, cutezătoare și mândre printre atâtea ape, misterioase și ademenitoare, ancorate adânc în mijloc de mare. Diminețile pe insulă au parcă din simplitatea și limpezimea primei dimineți a lumii, de acolo îi vine magia cu care ne încântă.

Capricii

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

Când îţi ia tornada capul

 Tare ca un zmeu şi grijulie ca o zână bună am fost până la urmă astăzi când, întâmplător sau nu, s-a, ca un făcut, făcut ca trupa noastră de copii să înceapă/termine şcoli sau grădiniţe, după caz, un picuţ peste miezul zilei şi exact acelaşi picuţ pentru toţi trei, în trei locuri la fel de diferite precum diferiţi sunt şi ei. I-am dus, i-am luat şi i-am făcut în ciudă provocării de azi cu măiestrie şi fără întârziere. Şi cu Felix în maşină, că la el am plănuit prima oprire, întotdeauna e indicat să aranjez astfel programul încât povestitorul nostru înfocat să mă vadă înainte de doişpe jumate pentru evitarea lacrimilor inutile. Cu un pupic şi cu 'pot să-ţi spun o poveste' ne întâmpinăm aproape mereu, apoi cu noutăţi de la grădiniţă şi cu povestea de care zicea înainte ne umplem timpul în maşină până acasă. Poveştile sunt lungi şi aventuroase iar unele detalii descriptive sau explicative sunt amuzante. De exemplu, acela în care Felix îmi arată cum mama lui Spotu-dinozaur încearcă să nască un bebeluş dintr-un ou şi găseşte această experienţă neplăcută, motiv pentru care preferă să nască puiul 'direct'. Sau acel amănunt care zice că tornada se învârte cu curent din baterii şi că se poate intra în tornadă pe o parte şi ieşi pe cealaltă parte. Pe-asta, ultima, am experimentat-o chiar eu, de dimineaţă, când am intrat într-o tornadă invizibilă, dar ce tornadă, ce mi-a dat o cruntă şi intensă durere de cap de care am scăpat relativ repede după ce am bâjbâit cu ochii miciţi de disconfort până am dat de uşa pe care după ce am deschis-o şi am trecut prin ea, am realizat că era chiar uşa de ieşire a tornadei. Deci se poate! Pot să pariez că şi Kiti mai nimereşte ocazional în câte o tornadă, de fapt a făcut-o chiar ieri noapte când la patru treizecisicinci tornada a luat-o şi atât de nemilos a centrifugat-o încât mi-a fost imposibil să pătrund înăuntrul ei să o salvez, tot ce am reuşit să fac a fost să privesc neputincioasă din afara ei. Dar chiar şi tornadele au părţile lor bune iar ce se poate considera bun în plin proces distructiv este că durează foarte puţin şi lasă în urmă o stare de calm şi relaxare. Dar şi ce frustrare pentru motivele care o declanşează creează! Dar până la urmă viaţa-i viaţă, chiar şi cu mătreaţă, ca să-l parafrazez pe Horica, poetul din copilăria mică, deci viaţa e frumoasă, aşa că ce ne-ar determina să stăm în loc de tornadele ce ne mai cuprind pe toţi câteodată? 

Copil cu pasiuni

Practice makes perfect zice o vorbă şi când Horica ţinea printre primele dăţi chitara electrică în braţe studiind-o şi admirând-o cu mult drag şi apoi căutând printre piesele de studiat pe una mai uşoară, aşa, ca pentru început, i-am sugerat să încerce Europa, Santana, nu că ar fi simplă ci fiindcă îmi place iar copilul s-a conformat. S-a desumflat destul de repede rugându-mă să nu mă supăr dar este prea greu de învăţat pentru el. Ieri, după două luni în care a cântat mai rar din cauza programului însă cu regularitate pentru că nu poţi să te abţii atunci când faci din plăcere, a revenit singur la Europa şi, neaşteptat, a început să sune deja binişor. Astăzi la masa de prânz Horica mi-a zis că el crede că pe măsură ce cântă la chitară i se deschide anvergura degetelor ca în evantai, sincer, habar n-am dacă se produce vreun fenomen de acest gen, bănuiesc că nu, în schimb cred că abilităţile sale motorii fine sunt mai dezvoltate pe măsură ce se antrenează iar faptul că e în creştere ar fi alt motiv.

Tot ieri, că teza la romană a trecut cu bine, concursul de matematică de asemenea iar teza la matematică este caca-maca, Horica a cântat pentru prima oară şi Satisfaction, Rolling Stones, piesă-cadou de Crăciun pentru Bicu, bunicul lui care a declarat că îi place. Aşa că, uşor-uşor, repertoriul îi creşte la fel ca şi îndemânarea, deasemenea şi simţul artistic şi sensibilitatea. Că e un copil sensibil dar totodată conectat cu realitatea concretă a zilelor noastre, altfel nu-mi explic de ce astăzi, după piesa de teatru pentru copii pe care am urmărit-o cu toţii, aşa frumos ca-ntr-o duminică dimineaţă de noiembrie, mi-a împărtăşit îngrijorarea şi mila lui pentru bieţii actori inimoşi care, ştie el, că nu câştigă suficient de mult ca să ducă o viaţă decentă şi lipsită de griji precise şi palpabile de supravieţuire.