Spre Crăciun cu spirit vesel-8 decembrie

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Acum aproape cinci ani, cinci, 5!

Dau peste o fotografie de acum aproape cinci ani, cinci, 5. Stau toți trei în același fotoliu, pe atunci fotoliile noastre erau muuult mai largi, și urmăresc un film. Mai întâi ne entuziasmăm-ce frumoși, apoi ne înduioșăm-ce mici, după care ne minunăm-hei, ia stai așa, Horica, ăsta de pe tine nu este același echipament de tenis cu care ai făcut azi antrenament? Urmează firesc râsul, exclamațiile de uimire, 'nu pot să cred', pentru că de șaptesprezece zile și douazecisiopt de minute Horica este mai înalt decât mine, iar acum cinci ani, cinci, 5, băiatul nostru mare era un băiețandru mititel, jucăuș, vesel, ce credea încă în Moș Crăciun și care, demonstrabil, purta echipament sportiv cu câteva numere mai mari. Sunt amuzată și, totodată, mulțumită de versatilitatea dovedită de hainele din garderoba copiilor sau, poate, de cea dovedită chiar de mine, căci sunt (încă) designerul vestimentar al copiilor noștri, pentru că, deși îmi displace totala lipsă de cochetărie, preocuparea excesivă pentru un exterior atrăgător lipsește de cele mai multe ori interiorul de atenția cuvenită. Nu mai spun de dragul de a le măsura prefacerile numai din priviri, crescute și ele, privirile noastre, la rândul lor, gata să compare, ah, pui scumpi, frumoși și minunați!

Intrușii

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

O altfel de dictatură

'Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!', a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri. 

Însăilez un zâmbet

 Mă stimulează primăvara, ce și-a arătat doar nasul din spatele dunelor de zăpadă neagră, îmbâcsită, întărită, dar, mai ales, rece, mă stimulează să o caut în motive desenate pe coli de hârtie, pe fundaluri de blog, pe rochițe de fetițe. Mi-e dor așa, dintr-odată, de mașina mea de cusut și, chiar mai mult, de tiparele împăturite din revistele Burda, ooo, unde-s zilele calde de vară din căminul de la Leu, acolo unde mi-am cusut sârguincioasă pantaloni, și vestă, și rochie și, iarăși, rochie, cu mâinile și doar cu ele, încât i-am smuls fratelui meu, zgârcit cu vorba și exigent în perfecțiune, aprecieri sincere, atât pentru fețele, cât și pentru dosurile impecabile ale hainelor mele? Nici măcar nu știu dacă revistele mai există, în definitiv aș fi putut să cad întâmplător cu ochii pe ele, pentru că intru de cel puțin două-trei ori pe săptămână în chioșcurile de ziare, atât de tare mi s-a estompat atenția pentru lucrurile astea. Dar tot vine ea vremea în curând și pentru croitorie, prea mă întorc des cu gândul acolo!
 
 Ei, dar până atunci, să stăm cuminți în cojocele descheiate, cu șaluri din lână sau bumbac în jurul gâturilor, să ne îndreptăm privirile spre cer primăvăratic, ca să ne protejăm ochii de reflexiile orbitoare ale razelor de soare în grămezile dizgrațioase și inoportune de zăpadă și să rămânem încă cuminți în cizme și ghete, ca să mimăm mulțumirea omenească, ce vine din senzația de cald și bine, atât de râvnită. Și să ne pregătim pentru anotimpurile calde cu niște exerciții ușoare de generozitate, căci primăvara, vara fără dărnicie, fără bunătate sunt precum școlile fără elevi, adică triste și seci și astea nu sunt doar vorbe în vânticel de primăvară, ci chiar așa stă treaba, e un fel de fiziologie a vieții împlinite, cu căldura, ce emană stare de bine, bucurie și iubire, în rolul sângelui oxigenat curgător vital. E simplu, sigur că e simplu să îți exersezi dărnicia, începe grațios cu un zâmbet.
 
 Nu intra în panică înaintea nestăpânitului tău copilaș, înțelege că are și el dreptul, ca tine, de altfel, să ia atitudine tumultuoasă în fața celui care își dorește să i se recunoască autoritatea hodoronc-tronc, doar pentru privilegiul închipuit de a fi crescut mare și (încă) mai tare decât un puștiulică de cinci ani, fie el și o bătrânică, bunicuță de țânc omolog ca vârstă cu copilașul tău. Și lasă-te amuzată, cu riscul de a fi privită ca pe o mamițică, atunci când, enervat de atâta cicăleală intempestivă din partea bătrânicii, băiatul tău reacționează, întorcăndu-i spatele femeii și confesându-se bosumflat profesorului de tenis, 'nu vreau să mai vorbesc cu baba aia stupidă!'. În definitiv nu vrei să îl înveți pe copil docilitatea cu orice preț.

Vă invit să ne ridiculizăm împreună!

Cred sincer că puterea de a fi autoironic te poate scuti de multe neplăceri în viață. Ok, nu e nevoie neapărat să stăpânești această abilitate, dar recomand călduros practicarea frecventă a exercițiului autoironiei. Încă din fașă. Glumesc. Sau nu.

Te-ai simțit vreodată, pe bună dreptate sau dimpotrivă, nedreptățit de către cineva? Eu, da. Și încă sunt în stare să mă mai simt astfel. Nu sunt suficient de înțeleaptă, așadar sunt încă tânără. Glumesc. Sau nu.

Copiii o fac destul de des, adică să se simtă nedreptățiți. De către vreun profesor ori un coleg ori chiar de către unul dintre părinți. Ei, ca noi de altfel, au dreptul ăsta. Deunăzi, Horica. E clar, are ceva cu mine, așa insistă încăpățânat el. Eu, la prima mână, replic, nu, nu cred că are ceva cu tine, sunt fidelă instinctului meu care-mi spune că nimeni nu i-a făcut nici o nedreptate băiatului. Începem o luptă pentru dreptate, dar realizez că nu asta este calea. În definitiv, când ești plouat, indispus dintr-un anumit motiv și mai ești și copil pe deasupra, este inutil să vină cineva relativ din exterior și să-ți spună că motivul tău de supărare este unul închipuit, pentru că asta nu duce la nimic bun. Atâta timp cât starea ta este tulbure, motiv există. Așadar, schimbăm abordarea.

Începem să glumim. Să o luăm mai ușor. Să încercăm să ieșim puțin din pielea noastră sensibilizată și să aterizăm câteva minute în pielea autorului 'nedreptatii'. Devenim lesne critici cu noi înșine, suntem în ochi străini, iar ăștia ne dau o perspectivă diferită asupra noastră. Nu foarte diferită, dar, cert, una mai hilară. Prea ia totul în serios tipul de-acolo. Zâmbim, suntem mai relaxați. Și în pielea de împrumut găsim o anumită dreptate, 'nedreptatea' nu mai pare atât de nedreaptă. Apoi revenim cu ochii în capetele lor de obârșie.

Îmi place să râd de mine. (Îmi place să râd și de tine, dar asta e altă problemă). Glumesc. Sau nu. Îmi echilibrează judecata, iar eu, fără judecată dreaptă, amețesc. Autoironia este o echilibristică a vieții, un fel de artă a supraviețuirii în pace cu tine și cu restul lumii. În plus, mai are încă o calitate: te face să râzi și asta ține presiunea sangvină în limite normale. Sau măcar să zâmbești. Nu glumesc.

Și, ca textul meu să capete un sens, iar gestul meu de a cumpăra astăzi o carte să aibă cel mai explicit motiv, închei cu un citat din Amos Oz, Cum să lecuiesti un fanatic: "Umorul conține capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea așa cum s-ar putea să te vadă ceilalți, umorul este capacitatea de a înțelege că, indiferent câtă dreptate ai și cât de crunt ai fost nedreptățit, există o latură a vieții care e întotdeauna amuzantă." Amin.

Şi încă un loc unde copiii sunt indezirabili

Stau uluită pe un fotoliu spaţios în faţa unei coli albe, nescrisă, ţin pixul în mână şi încerc să-mi orientez gândurile către umplerea foii cu textul unei cereri. Ideile nu-mi vin, sunt în derută. Cui adresez această cerere, mă întreb, apoi îmi răspund în minte şi în scris, 'Doamnă Director', şi sper că, odată pornită, cererea se va scrie singură. Surpriză? Chiar începe să curgă lin, cu alineat, 'subsemnata', şi anume, eu, ăăă, dar cine sunt eu? Şi iată-mă, din nou, dezorientată, căci, într-adevăr, cine sunt eu, de fapt?

Îngrijorată că nu-mi pot atribui vreo calitate suficient de convingătoare pentru a îndrăzni să sper că pot obţine permis pentru bibliotecă pentru băiatul meu cel mare, ridic ochii din hârtie şi dau, în faţa mea, de zâna cea bună, înfăţişată sub chipul unui băiat prietenos, care-mi zâmbeşte şi-mi vorbeşte dintr-un ecran uriaş, ivit în mod misterios acolo. "Când ai căutat ultima dată o clipă de linişte?", ne întreabă el, iar eu îi mulţumesc recunoscătoare, iată o calitate credibilă şi dezirabilă pentru a deveni client al bibliotecii. Îl privesc complice pe Horică, aflat lângă mine, cuminte şi uşor impovărat de vina de a fi copil. El încuviinţează, iar eu îmi continui cererea, 'subsemnata, eu, persoană în căutarea unei clipe de linişte'.

Zâna cea bună continuă să ne atragă spre lumea ei magică, "eu rămân aici, tu, dacă vrei, vino cu mine!",iară eu, eu cum aş putea să refuz o zână bună? Deja uit că ne aflăm, copilul meu şi cu mine, într-o ipostază şi o combinaţie nefericită, aceea de a ne fi refuzat accesul în bibliotecă din cauza prezenţei băiatului, nenorocos aparţinător al categoriei sociale deocheate, categoria copil. Uitând de ghinion, aşadar, intrăm alături de zână în bibliotecă. Aceasta, prin puterile ei fantastice renumite, ne citeşte gândurile şi, blândă precum o mamă bună, se întoarce către Horică şi îi spune: "la bibliotecă poate veni şi mama ta, chiar şi bunica!". Iuhuuu, sare Horică într-un picior de bucurie, deşi în privirea lui văd şi o umbră de mustrare, 'parca ziceai că eu sunt cauza pentru care nu putem deveni membri ai bibliotecii'. Eu înghit în sec şi, evident, zâmbesc cu vinovăţie, da, nu ştiu unde mi-a fost mintea, iartă-mă, Horica, iartă-mă, zână!

Băiatul-zână nu conteneşte cu invitaţiile sale călduroase, e foarte iscusit(ă), "oricine simte că vrea să ia o pauză pentru recreere, este binevenit". Ah, mulţumesc! E şi foarte bine informat(ă), acum aduce vorba despre chiar categoria socială din care face parte, poate nu atât de nefericit până la urmă, fiul meu. Este cum nu se poate mai evident că îi vorbeşte lui Horică cu înţelesuri subtile, poate presupune că băiatului nu-i prea place cartea? Poate, totuşi, nu asta este cauza, dar cert este că îi spune: "am citit că în Spania, într-un sătuc, copiii sunt plătiţi să meargă la bibliotecă", apoi trage cu ochiul, zâmbeşte galeş şi ne ia în braţe pe amândoi ca să ne poarte într-un tur complet al bibliotecii.

***

Sunt o persoană cu drept de acces în Biblioteca Centrală Universitară. Totuşi, atâta timp cât sunt însoţită de băiatul meu de doisprezece ani, nu voi putea beneficia de dreptul de mai sus. Aceasta este regula. Nu contează că situaţia este dezastruasa în învăţământul românesc. Nu contează nici că un elev de gimnaziu vrea să citească sau să lucreze la matematică în linişte alături de mama lui în sala de lectură. Când există reguli, acestea trebuie respectate. Recunosc, îmi pun serios problema dacă nu cumva mă supăr ca măgarul pe sat, în definitiv există destule biblioteci în oraşul ăsta, biblioteci în care accesul copiilor este permis. Totuşi, sunt o persoană cu drept de acces în BCU, acces refuzat însă din cauza prezenţei copilului meu. În aceste condiţii, filmul lor drăguţ de prezentare este de-a dreptul sarcastic.

Oare cu câini să fie voie în bibliotecă? Nu ştiu, n-am întrebat!

Amintiri din debara

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…

Pe planeta cea buna de-o luna/stam frumos cu capu-n jos/

A curs bine prima zi de şcoală/grădiniţă chiar cu ger cu tot, cu tot cu nişte lacrimi de la Felix, aşa ca de-nceput, cu-nceput de zi direct din noapte pentru mine, că la mine vine Kiti orbecăind de fiecare dată când ceva din aer sau cineva din vis o trezeşte în cel mai dulce miez de somn de noapte şi cât de tiptil ar merge, ceea ce nu se întâmplă oricum, sau cât de urgent s-ar strecura în patul meu, eu o simt, o aud, o văd că de când mă caut în urmă mă ştiu cu somnul sensibil, iepuresc. Astfel că nu îmi sună clopoţelul ipohondric să mă alerteze fiindcă sunt deja obosită căci cinci ore de somn pe zi şi noapte sunt destul de puţine chiar şi pentru o tipă intens antrenată la somn puţin ca mine, mine, mine.

Îmi place că, la cât de voluntar, încăpăţânat şi categoric este Felix atunci când simte cea mai mică ezitare dinspre cel/cei care deţin cheia spre satisfacerea voinţei sale de la un moment dat, totuşi ştie cu înţelegere şi ascultare să respecte regulile de disciplină de familie stabilite chiar fără acordul său direct. Ca de exemplu în ceea ce priveşte desenele animate, desene cu care s-a prea-încărcat dar sigur nu s-a prea-săturat în astea două săptămâni de vacanţă, desene pe care le obţinea uşor sau mai greu, cu urlete dacă a fost nevoie, dar tot mereu, iată că astăzi nici măcar nu mi-a amintit de ele pentru că regula noastră spune că desene vedem în weekenduri şi vacanţe, atât. Astăzi Felix e câine. Eu sunt tot mămică dar sunt una mai specială, sunt mămica tuturor tarantulelor. Hodoronc-tronc. Planeta Mercur este cea mai bună planetă ezixtenta. A primit cel mai mult din bunătatea Soarelui. Doar trei planete trebuie să traversezi cu avionul până la Mercur. Uau!

Ce-ar fi dacă Kiti ne-ar vedea cu capul în jos pe toţi şi toate cele? Aşa aş putea să îmi explic de ce pare cu capu-n jos uneori, de exemplu când râde fiindcă cineva plânge sau când stă trează noaptea şi ar dormi ziua sau când râde noaptea şi plânge ziua sau când încearcă să ne privească cu caputul ei înclinat la maximum într-o parte sau când bagă nasul adânc într-un colţ şi ridică la un nivel superior funduleţul sau când cântă în linişte şi tace în gălăgie? Nu, nu, totul ar fi mult prea simplu atunci. Am învăţa-o simplu să meargă în mâini sau măcar acasă aş aranja mobilele şi lucrurile invers. Şi binenteles că noi toţi am învăţa să mergem în mâini. Hmmm...Cam complicat, ce facem cu Broschi, broscuţa ţestoasă a lui Horica?

Mă întreb cum, de unde şi cine mi-a adus azi-noapte în vis locul 6-7 la concursul de poezie din oraşul Cluj Napoca?

Calendar pentru Craciun*- 12 decembrie

Prima bicicletă 'adevarata' a venit la şapte ani. Astăzi, la 11 ani, Horica pedalează încă aceeaşi bicicletă. Ca să vedeţi cât de 'adevarata' este! Mă uit la fotografia asta şi observ că, în afară de încălţăminte şi la fel ca pe bicicletă, Horica ţine în dulapul său de haine toată îmbrăcămintea ce se vede în poză. Cu alte cuvinte dacă vreţi să aveţi un comportament financiar echilibrat şi aveţi un băiat, puteţi investi liniştiţi pe la vârsta de 6-7 ani a băiatului în haine de 9-10 ca el, băiatul, să le poarte timp de 4-5 ani. E posibil ca şi în cazul fetei, sora băiatului de mai sus, să aplicaţi aceleaşi artificii economice însă unu, e posibil ca fetiţa să aibă dimensiuni mult mai mici la 6-7 ani decât cele ale hainelor de 9-10 deci hainele vor fi prea largi la început iar doi, puteţi să fiţi surprinşi de creşterea accelerată chiar înainte de 9 ani a fetiţei cu rezultat- scurtarea drastică a perioadei de purtat hainele cumpărate cu atât chibzuinţă. Acestea fiind teorii mult negândite şi spontan şi simultan cu mult necugetarea aşternute pe hârtia virtuală, valabilitatea practică este îndoielnică sau cel puţin aplicabilă în cazuri izolate sau mai generale. Bla, bla, bla-onomatopeele ajută la golirea de energie cinetică a minţii vorbitoare şi a celorlalte organe necesare vorbirii mentale sau articulate.

A douăsprezecea zi a lunii decembrie sau ultima pagină a primei jumătăţi a calendarului meu pentru Crăciun îl arată pe Horica la 7 ani, dar chiar la 7 ani, cu noua lui jucărie:





*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia'mica' a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

How could you?

M-am strecurat tiptil în sus pe scara întunecată şi rece. Am încercat să deschid o uşă dar nu am reuşit. De aceea am hotărât să intru în camera de unde se auzeau voci de femeie. Am salutat politicos şi am pus o întrebare. Una dintre cele două femei m-a condus printr-un culoar mai luminos decât scara dar tot la fel de rece. A deschis o uşă doar ca să pătrundem în alt culoar pe care am găsit uşa. Acolo, în faţa uşii n-am mai avut scăpare, m-au prins. Mi-au aruncat un sac pe cap şi m-au împins în încăpere. Nu m-am împiedicat, m-a ţinut Felix de picior, el nu a fost considerat în schema lor. În schema mea are mereu un loc. Mi-am eliberat faţa şi am rotit ochii de jur împrejur. Eram într-o cameră multifuncţională. Cu trei mese înconjurate fiecare de scaune, ca trei insule coliniare. Cu o imprimantă, şi ea multifuncţională suită pe un dulăpior. Cu rafturi pentru cărţi, foi, jucării şi alte dulapuri pentru diverse dosare. Cu o a patra masă într-un colţ pentru un aparat de făcut cafea. Şi o teracotă maro ca un urs brun imens în faţa geamurilor. M-am aşezat pe unul dintre scaunele albastre, cu faţa la urs. S-au stins toate luminile înafară de una. Cea îndreptată spre ochii mei. Au tranchilizat copilul cu un pumn de maşinuţe şi au deschis focul asupra mea. M-au schinjuit fără de milă şi m-au arătat cu degetul mulţimii din ochii lor. N-am plâns şi nu m-am perpelit.

Am întrebat ce vreţi de la mine? Nu mi-au răspuns franc dar m-au somat, 'dă-i neuroleptice lui Kiti sau...'

Sau ce, n-o mai primiţi? Spuneţi-mi cinstit, aşa cum cinstit vă spun şi eu, acum NU-i dau neuroleptice, vreţi să nu mai vină la şcoală?

'Nu, nu, dar Kiti deranjează orele fiind agresivă'. Asta e o noutate pentru mine, Kiti NU este agresivă, e cel mult autoagresiva, replic.

'Şi ţipă'. Dar nu ţipă, în viaţă ei n-a ţipat, emite nişte sunete care da, pot deranja, explic.

'Şi demonstrează negativism. Vedeţi, vedeţi, ha, ha, vedeţi negativismul ei, nu vrea să facă ce i se cere'. Acum e atentă la mine, mama ei, se răsfaţă, ce frumos râde!, admir.

'Şi nu ştie să se încalţe, nici să se îmbrace, nu ştie nimic'. Draga mea Kiti, eşti de râsul lumii, "eşti varză, fată", ridiculizez.

***

Nu spun că nu îi vom da vreodată medicamente lui Kiti. Dar deocamdată nu credem că este nevoie de ele iar acest fapt este de neînţeles pentru stafful de la şcoala pe care o urmează Kiti. Fetita e chiar specială pentru o şcoală unde toţi elevii iau neuroleptice!

Despre cititorii de repartitoare

Târrr, târrr, sună nervos soneria de la uşă. E prânz, nu aşteptăm pe nimeni. Greşit, e 5 ianuarie şi încă de câteva zile, de pe când era decembrie ultima zi, ar fi trebuit să aşteptăm această vizită. Cum n-am fost acasă, am ratat-o la data prestabilită.

E o vecină de bloc, doamna x (e x nu din discreţie, ci pentru că nu ştiu cum se numeşte), responsabila cu citirea repartitoarelor în bloc. E o femeie mică de statură, slab-uscăţivă, de vreo 50 de ani, cu părul lung şi alb, strâns într-o coadă subţirică, îmbrăcată mereu "de serviciu" într-o pereche de pantaloni de bumbac bleumarin strânşi în nişte cizme galbene de cauciuc. Cu o lanternă "profesională" în mână. "Bună ziua, am venit să citesc repartitoarele, când aţi venit din Austria?" De unde oare ştie această femeie, despre care eu nu ştiu altceva decât că stă în acelaşi bloc cu noi, la altă scară şi că citeşte repartitoarele din apartamente, mai mult decât numele nostru de familie şi numărul apartamentului pe care noi îl locuim? Îmi vin repede în minte mici scenarii paranoice în care repartitoarele nu sunt altceva decât nişte mici camere de filmat prin care suntem urmăriţi în permanenţă. Râd în sinea mea de o astfel de posibilitate dar nu o arunc la trashul permanent. Profit de omniprezenţa lui Felix printre picioarele mele şi îl provoc la un salut politicos către oaspetele neaşteptat încercând astfel să evit darea neoportuna de socoteală necunoscutei din faţa mea. "Ce faci, Felix, ai schiat şi tu în Austria?" Măi, dar asta e deja boală curată: curiozitoza hipertrofică idiopatică. Felix răspunde cu un gest al capului, îl întoarce timid. "E timid, nu vorbeşte aşa, din prima clipă". Apoi mă scuz pentru bagajele ce ne stau în drum în hol. "Nu vă faceţi probleme, ce, eu n-am venit aici să mă uit prin bagaje!" Poftim???

Femeia intră în casă, tot mai adânc. La fel de încălţată, oricum nu şi-ar pune problema să se descalţe. Mimează totuşi un mers uşor, mai lateral, evită covorul din living. Din câte calorifere sunt în apartament, trei nu funcţionează şi n-au funcţionat niciodată. Cifrele de pe repartitoarele ataşate lor sunt neschimbate. Lună de lună explic ce e cu ele. Totuşi unul dintre ele arată astăzi eroare. "L-aţi stricat şi pe ăsta! Pe toate le stricaţi!", mă dojeneşte matern femeia. Suntem probabil singura familie din bloc căreia copiii i-au dezlipit mai multe repartitoare de-alungul vremii. "Oricum e inutil" îi spun "caloriferul ştiţi că nu funcţionează, deci n-are ce înregistra!".

Treaba merge în continuare ca unsă. Mă rog, mai puţin în baia mică, nefuncţională, devenită debara, pe nedrept numită nefuncţională, retrag. Aici există calorifer, este unul dintre "acelea" trei. Există ,useless, şi repartitor. Dar mai sunt şi cutii, cutiuţe, plase şi plasute, schiuri, saniute, oliţe şi săndăluţe gata-gata să se prăvale pe noi odată cu deschiderea uşii. Chiar dacă becul aprins de pe perete luminează cât poate el mai bine, nici lanterna din mâna femeii nu o poate ajuta să vadă cifrele încremenite în valoarea iniţială ale repartitorului pentru că ,să le vezi, ai nevoie de mai mult decât un flash luminos proiectat asupra micului instrument de măsură. Ai nevoie de o mişcare suplă şi echilibrată de rotaţie a corpului legat de tocul uşii printr-o strângere încleştată a mâinii, apoi de mişcarea inversă pentru revenirea la poziţia iniţială, din cadrul uşii. O ajut eu, de data asta trebuie să meargă pe încredere, n-are încotro dar mă lasă să înţeleg, nu, de fapt îmi spune verde-n faţă că "v-am mai ajutat şi anul trecut, atunci cu inundaţia". Iar mă mir în sinea mea, what the.... vrea să spună, în definitiv ţevile sparte ale acestui bloc nu sunt responsabilitatea mea. Da, da, mai aveţi camera copiilor şi gata.

O conduc spre ieşire, deschid uşa, iese, dau să închid în urma ei dar văd că nu pleacă. "Se vede că fetiţa face progrese. De ce nu puneţi mâna să strângeţi ban pe ban şi s-o duceţi să-i facă o operaţie cu celule stem?" Sunt surprinsă, să râd, să plâng? Bâigui ceva şi din fericire nu trebuie să răspund, femeia se lansează în povestirea nu ştiu cărui caz...Reuşesc să închid uşa în urma ei şi decid: voi râde. Şi o fac, cu Felix şi Kiti.