Copiii trebuie să știe

A plecat babuinul principal, zice Felix când ne aude bucurându-ne de demisia babuinului principal; ce fotografie tare, îi mai place imaginea încântătorului furnicar pe care îl formează mulțimea din stradă; eu nu știu cum este la un protest, dar știu că e greu să stai mult în picioare; pe Kiti trebuie s-o trimitem acolo, dacă ea nu știe să protesteze, cine știe?; apoi, mami, eu nu înțeleg de ce le spune domnu X și domnu Y, n-ar trebui să le spună hoții?

sursa foto Digi24, Fotograf Octav Dragan

Secunda 61

Există secunda 61?
Da, există, dar este foarte rară.
Cât de rară, rară ca diamantul sau ca ninsoarea în deșert?
Și dacă există, eu unde o pot vedea?
Tu n-o poți vedea, deși există, de fapt n-o poți nici auzi, nici pipăi, nici măcar n-o poți gusta, să vezi dacă se topește în gură sau dacă se întinde ca guma de mestecat.
Dar cum arată?
Arată într-un fel ca expirația compensatoare a mamei, imediat după ce dezbracă rochia cea nouă și strâmtă.
Aha, deci este delicată?
Ai dreptate, este delicată ca un suflu, ca un oftat, iar rareori oftaturile sunt ascultate.
Eu de ce oftez tot timpul?
Fiindcă ai nasul înfundat și nu inspiri destul oxigen.
Tu mă auzi?
Da și mă faci să te imit, uite, oftez și eu, of, de mai multe ori în 60 de secunde.
Am numărat, deci, dacă le ascult și le număr, înseamnă că pot spune că suspinele există. Așa și cu secunda 61, există, fiindcă cineva știe că trebuie neapărat să o numere.
Chiar?

Pui mic

Se întâmplă seară de seară fierbinte de vară o simetrie intuitivă la masa de ping pong, adolescentul- cu nevoia colosală de a-și învinge maestrul, cunoscut și ca mama- și copilul, care e trist la gândul că ar putea să mă bată la un moment dat. Fac destule zilele astea excesive, fac, fie și ping pong, și fac, așa încât ajung la calculator către zece seara, ceea ce nu e neapărat rău, nu e nici bine, în primul rând fiindcă nu e. Astăzi am vânat o coțofană în dormitor. Nu, nu am vânat-o din dormitor, ci, chiar așa, în. 'Dormitorul care a scăpat de gainat' mi-ar fi plăcut să-mi intitulez o nuvelă vânătorească. Dar nu, fiindcă, simplu, n-a scăpat. N-am vânat-o singură, de ce să fiu necinstită, eu doar m-am învelit într-un fotoliu de răchită de la Ikea din cap până-n picioare, de am îndrăznit să intru în dormitorul cu coțofana care se dădea cu capul de toți pereții și bombănea ascuțit de zor, ca să deschid ușa balconului, doar-doar o ieși nevătămată. Ascuțit, da, cioc avea, în plus, un cioc căscat, de frică sau amenințător. N-aș fi crezut că fotoliul de răchită de la Ikea îmi stă atât de bine, bravo Ikea! În schimb, soldatul Horica cu cască pe cap și pătură de prins coțofene în mâini a avut rolul său decisiv, fiindcă există curent, contrar opiniei postmoderniștilor români, ce susțin fălos, curentul e o făcătură! Să mă explic. Omulețul cu cască și pătură s-a comportat precum un nebun ce-și apără regina într-o rundă de șah, întrucât din cauza curentului, CURENTULUI, calea reginei se tot inchidea, iar nebunul trebuia s-o tina. Pelerina de pe bratele sale se subintelege. Regina-coțofană nu s-a dat cu capul de pereți zadarnic, fiindcă în cele din urmă a nimerit peretele cu ușa ținută de valet. Valetul a purtat ochelari în locul lentilelor de contact de teama coțofenei căscate cam prea ascuțit. După ce a pornit a zbura și a încetat a se mai zbate, noi am rămăși triști cu găinații și nedumeriți asupra cui îi revine lașitatea cea mai mare. Eu am găsit o soluție la problemă, firește, doar ăsta mi-e jobul, fiindcă serviciu n-am, și anume că nu e drept să comparăm două lașități, cum nu e cinstit nici să compari oamenii între ei, chiar dacă unora le place comparația (mereu mă gândesc în context concordant la inscripția unuia pe fereastra buticului său, 'avem sirop dublu dulce'). Ziceam că fac, dar nu sunt singura care face. Uite, Felix se pregătește chiar în clipa asta, deși doarme adânc, să facă nouă (9) ani. Somnul său nu doar că nu-l împiedică să facă, ba, dată fiind natura umană, îl face mai abitir să facă. Până să facă facă nouă (9) ani, el a tot fost vesel vesel vesel trist și iarăși. Abia acum înțeleg. E modelul premergător vârstei de nouă ani. Știu că nu este meritul meu exclusiv că mă iubește într-atât de mult încât să-mi ierte orice exces, "ești o delicată!", fiindcă pot fi enervant de excesivă. Și eu îl iubesc mult, mult, dar nu de-asta îl bat constant la tenis de masă. Imediat ce va face nouă (9) ani, îi voi ura La Mulți Ani cu tot sufletul și îi voi dori să treacă pe model nou, vesel vesel vesel vesel vesel trist și de la capăt. Nu, n-am trișat cu un vesel în plus, e doar o marjă de siguranță, un mic spațiu pentru păstrarea sănătoasă a delicateței sale. Mai sunt patruzecisicinci de minute pana atunci. Rastimp ma duc la un concert cu niste tipi plapanzi, mult mai plapanzi decat Robbie Williams, dar cam tot atat de lenesi. In curte.

Zi (cu) zburătoare

Ciocănește undeva în spate, dar ciocănitoarea nu face singură melodia deslușită; părculețul este plin de păsări de mai multe feluri, iar când stau să le număr, aproape că nu-mi vine să cred, locul îmi apare ca un mic paradis ornitologic în miez de oraș. Este un vechi domeniu scăpătat, cu copaci bătrâni și tufe perene răzbătătoare, cu alei pietruite parcă înadins ca o cârpeală, bănci strâmbe din beton grosolan și alte câteva tufe de flori colorate, trandafiri, crini și Yucca. Mici pajiști înghițite de buruiană țin copacii cu umbra scumpă, iar la marginile umbrelor, pe lângă pietre, șopârle pitorești tac mâlc în nemișcare. Aceeași familie de bibilici guralive și hiperactive caută, parcă cu disperare, semințe și insecte prin iarbă și buruiană; lui Felix, care știe despre făpturile haioase din poveștile mele, îi crește deodată entuziasmul când le vede și o ia la fugă, să le prindă, să le mângâie. Se iscă o mică hărmălaie în părculeț, țipete de bibilici și copil, dimpreună cu o întrecere veritabilă, fiindcă păsările aleargă mai iute decât Felix, de fapt, chiar mai iute decât ele însele, întrucât este întâia oară când văd o bibilică înălțându-se mai mult de trei metri și zburând încă câțiva înspre pământ, punct culminant al întregii scene, Felix, cu fața căzută, fiind împins către mine de admonestările îngrijitoarei locului, iar bibilicile, desigur, de urmărirea cu intenții pașnice a băiatului.

Șapte litere are cuvântul astilbe, precum șapte s-au strâns recitalurile de pian

Felix își pune cămașa, dându-și centura din fața pieptului în spate și numără la câte minirecitaluri de pian a îmbrăcat-o. Sunt vreo șapte, cu două pe an în medie, iar asta mă face pe mine o cumpărătoare isteață. Papionașul rezistă. Pantofii însă- nu. Îl strâng atât de tare, încât le împing călcâiele în interior, să calce pe ele pe drumul dinspre parcare către Conservator. Nu-i convine soluția, astfel că îndură, pășind rar, cu picioarele țepene, fără extensiile și flexiile necesare mersului firesc. Oprim la florărie, de unde aleg niște bujori sângerii, ireal de frumoși. Este un spațiu răcoros și parfumat, mai stăm câteva minute, cât căutăm să ne dumirim durerile picioarelor, căci și pe mine mă încalță arogant pantofii. Plecăm cu cuvântul 'astilbe' pe buze, sunt florile acelea fabuloase, moi, ca niște podoabe din pene de struț colorate, care ne cresc și nouă în grădină într-o mică tufă și cărora florăreasa le-a spus pe numele uitat. Înaintea sălii, copilele dansează un mic balet improvizat, iar Felix le observă ușor retras. Recitalul copiilor mari mai durează puțin, dinăuntru răzbat acorduri cunoscute și mai complexe decât ale micilor pianiști. Holul înalt are un aer ceremonios, iar lumina pătrunde îndrăzneț în el și-l estetizează, desenându-i pereții cu geometrii și înflorituri jucăușe de umbre, ce mă îndeamnă să fotografiez băiatul. Mai târziu îl filmez cât își cântă piesele. Emoția este de data asta mai blândă cu el sau este mai lămurit cu ținerea ei în frâu. Când redevine spectator, îl las să-și recompenseze efortul de ținere în frâu a emoției, oferindu-i o șuviță din părul meu, care poate să nu mai arate la fel de bine ca la începutul serii.

Gest duios

Este sfârșit de ciclu școlar la școala lui Felix, dintr-a treia i se schimbă învățătoarea. Mi-a spus de câteva ori în ultimele săptămâni că, într-un fel, nu așteaptă ziua de joi, adică ultima zi înainte ca miss să nu mai fie missa lui niciodată. Nu prea am cuvinte să-i răspund și sunt mulțumită pentru că n-am, întrucât cred că niciun cuvânt nu face în anumite cazuri cât o îmbrățișare. Iată avantajul celui tăcut din fire.

Apoi astăzi, după serbare, a sărit de pe scenă direct în brațele mele, fericit că totul a fost bine acolo și încă emoționat, mi-a luat o șuviță de păr între degete, acest al său gest prim de încredințare, și m-a condus către ieșire, legat încă de părul meu, când a zărit-o pe miss în mulțime și a simțit să-și retraseze simbolic marginile de creștere esențială, căci a împreunat gestul său de încredere în mine, mama sa, cu încă unul congruent, de încredere în miss, apucând cu degetele de la cealaltă mână, entuziasmat de rotunjimea pe care o întrevedea, o șuviță din părul învățătoarei sale. Felix a rămas așa câteva clipe, conectat către în sus prin mâinile sale, zâmbind duios, ca-ntr-o destăinuire. Mulțumesc!

Hit The Road, Jack

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea 'cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete' cu varianta 'îl petrec alături de familie'. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Șerpuitor

Parcă s-a mai dus din tristețea lui Felix, în drum spre școală se învoiește să-mi povestească din examenul Cambridge de ieri, spune-mi exact cum ai spus, during the weekend I play with Lego with my brother, sometimes I watch TV, I always play tennis with my family and do homework și de-astea, e iarăși accident pe DN1, sirenele salvărilor intră într-o înfricoșătoare rezonanță, mi-e peste putință să înțeleg aberația șoferilor-lipitori, ce sug cu nesaț din viteza posibil-vitală a mașinilor salvatoare, am mult dispreț în vorbe pentru oamenii-vierme, dar prezența lui Felix îmi amintește să mă autocenzurez, iartă-mă, iartă-mă, în fața noastră altă arătare, un camion cu remorcă precum o balenă albastră, se îndoaie uluitor și impunător din articulație, oprindu-mi respectuos suflul o clipă, știi ce e un jackknifing, îl întreb pe Felix, îmi amintesc o întâmplare drăguță cu Horica pe la patru ani, Felix nu știe ce este un jackknifing, însă Horica tocmai aflase asta dintr-o superbă enciclopedie ilustrată, eram la Dublin, spun dublin, cu u, fiindcă-mi revine în minte fermecătoarea pronunție irlandeză, știi, Felix, frații tăi erau gata de culcare, iar Kiti, fiindcă mișunase prea mult prin pătuț, căzuse cu jumătate de corp din pat, inspirându-l pe Horica, ce a pornit o cântare dulce-naivă, parcă-l văd, de fapt chiar îl văd în fața ochilor, îi știu și pijamaua de pe el, și părul ascuțit ca acele unui arici din fracțiunea aia de realitate, e ireal, 'Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife', râzând, fratele mai mic găsește, ca mine, drăguță întâmplarea, nu mă mai întreabă unde se afla el în acel moment, semn că tristețile lui recente au temeiul maturizării, of, desigur, punctăm referințe sumare despre capitala europeană și ajungem la școală, prima zi uscată după câteva cu lacrimi, apoi nu mă apuc să scriu toate astea decât după ce-l sun să-l liniștesc pe celălalt om dependent pe de-a-ntregul de bunăstarea copilului acestuia și a celorlalți bineînțeles, bună dimineața.

Un ceai de vis frumos

Stăm de vorbă după nopțile astea agitate, fiindcă i se umezesc ochii de cum se lasă seara, e timpul să punem monștrii pe masă și să uităm de sprayul anti-monștri cu ridicolul său efect fugar de-un zâmbet, apoi să ne promitem încrezători alungarea lor cu ceaiul vise plăcute, pe care-l bea fără nicio împotrivire înainte de somn, somn ce vine lin, necăutat, și ține cât trebuie să țină, exact până când se trezește vesel și încântat de infuzia miraculoasă de plante, care nu doar că l-a mângâiat în vis, dar l-a și trezit cu dulcea senzație că astăzi este sâmbătă.

Fire din fire

Păstrez o vreme o prudentă neîncredere în florile aduse gata crescute în grădina mea și sădesc cu nădejde plantele tinere în pământul nedeprins încă spre a le fi izvor de creștere; mi-e confortabil atașamentul temeinic în ritm potolit. Le încurajez naiv să crească și să se amestece bine cu pământul și nu le promit decât grijă maternă și admirație. Cinci ani au trecut, iar eu rămân același grădinar credul, molcom și optimist de la început. Nimic nu mă mișcă mai tare pe lume decât durerea și spontaneitatea firească a vieții.

Tulburătoare sunt și îngrijorările copiilor, ce nu-i lasă să adoarmă simplu, cum s-ar cădea s-o facă întru cinstirea firescului ce îi organizează, și care cu viclenie se lățesc până în spațiile obscure ale subconștientului, devenind coșmaruri chinuitoare. După a doua noapte în care nu adoarme decât mângâiat pe fruntea înaltă și limpede, parcă anume întâmplată astfel ca să fie mângâiată, Felix își refuză îngrijorarea iscată din descrierile acelor monștri, auzite în clasă, concentrând gândurile către reprezentări personale ale esteticului absolut, anume cele ale diverselor animale. Ce crezi despre o oaie, mă chestionează întâia oară în zi nouă, iar de aici și până la ce va fi când va crește mare nu trece decât peste un ocean de prejudecăți și de concluzii nedeductibile. Omulețul are certitudini înduioșătoare, desigur, și are împreună cu acestea abilitatea de a trăi simultan două stări, el e în stare să se vadă, aproape cu ochii, precum socotește că va fi, apoi să își râdă matur de abstracțiunile în care se închipuie. De s-ar scurge și coșmarurile abrupt din noapte precum apa în cascade și ideile într-o imaginatie bogată!

Nimic nu se întâmplă până se întâmplă ceva

Deși greșește ușor în două locuri, Felix își cântă dezinvolt piesele minirecitalului de pian, iar eu îi cunosc liniștea și siguranța cu care o face. "Nimic nu cunoaște delicatețe mai mare decât mama și câinii". Sare iarăși ca un căprior la final și scoate limba ca un câine între două piese, atunci când își privește emoționat publicul, iar eu îi cunosc și sfiiciunea. "Voi interpreta tema principală din coloana sonata..." Este timid și sigur pe ce știe, însă se ține împotriva sfielii de privirea mea plină de drag, pe care doar o cinstește cu câte un surâs fugar în timpul interpretării. "Ești foarte frumos când îmi spui povești!" Primește la finele recitalului în dar o înghețată și-un pupic. "Pentru Lego, strâng bani." Se simte mărinimos, mă întreabă mai târziu dacă știu care este balerina lui preferată. Încerc fără succes diverse fetițe din trupa de balet a școlii sale, deja plecată la un concurs internațional, dar nu reușesc să ghicesc. Este încântat, dar mimează dezamăgirea, "chiar nu știai că Kiti e balerina mea preferată?" Da, Kiti este bineînțeles și balerină, dacă el așa vrea, cum este orice-și poate imagina, în definitiv cine spune că n-ar putea fi? Da, da, știu că îți dă mâna să spui asta, și ție, știu, însă, scuză-mă, nu știi nimic. Felix se simte împlinit și obosit după o zi atât de plină, dar nu poate adormi. "Am lăsat cartea deoparte, am stins lumina, dar ochii nu mi se închideau. Atunci am mai citit un pic și mi-am găsit o poziție în care să adorm, dar tot n-am adormit. Până am adormit."

Din corespondențele mele

Stau ascunsă în mașină, am tras draperiile, fotoliul este lăsat pe spate, citesc, pădurea umedă mă răcorește cât te aștept să vii să mă cauți din pragul școlii, sunt neprietenoasă cu lumea, de-asta stau ascunsă, nu-mi trebuie să știu de niciunele, iar tu înțelegi mofturile mamei tale și vii singur în prag, de unde repornesc să vreau să știu de câte unele, mulțumesc. Apoi, când îți apare surioara în parcare, mie îmi va fi trecut deja pe jumătate capriciul de mai devreme- încă ascult totuși muzica mea, pe care tu mă rogi s-o dau mai încet, ispitindu-mă cu o poveste spontană- așa că sunt pe jumătatea respectivă bună să vă plimb puțin prin Herastraul promis, pe aleea asta cu umbră bătrână și rădăcini răzvrătite de copaci, cu doi îndrăgostiți romantici și un suflet neliniștit, apoi noi trei și cântul monotonal al lui Kiti, până la intersecția cu aleile mai puțin asociale, unde cotim stânga către solaritate, ca să ne orbească și să ne scutească de fiecare atingere eventual neprietenoasă, o facem intuitiv, fiindcă n-avem decât tracul minim necesar pentru a păși, chiar dacă toți până la unul din grupul ăsta de adolescenți îți privesc curioși surioara, ce răsare în toate câmpurile vizuale mai ceva ca tufa uriașă de leuștean printre răsadurile pitice din grădinița mea tânără de legume, ceea ce încă mă nedumerește, deși n-ar trebui, măcar nu acum, când copila își dansează un fel de vals visceral propriu, un tril prelung și înghițit brusc, o întindere repezită către punga de pufuleți din mâinile mele și o fandare bizară cu atingerea scurtă a pantofului ei drept, un, doi, trei; un, doi, trei și de la capăt. Plimbarea e scurtă, desigur, dar e tot atât de eficientă precum va fi ploaia de vară prevăzută exasperant de fiecare entitate media, efectele ei sunt pătrunzătoare și energetice, lasă doar urme vagi de neplăcere, întrupate în imaginea dramatică și totuși comică a tristeții de pe chipul tău lipit de geamul mașinii tatălui tău și a gestului de salut al mâinii tale subțiri , Felix, când mă depășiți pe banda cealaltă, doar atât, o băltoacă fulgerătoare și caraghioasă ce va dispărea în clipa în care ne vom revedea peste doar două ore.

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Ceea ce trebuia demonstrat

Ei bine, am făcut testul despre care scriam aici și mi-a dat cu plus. În plus, am observat că Felix a descoperit singur o strategie pentru a-și învinge timiditatea. Dacă până aseară el nu-și spunea poveștile decât când se afla doar cu mine, exprimându-se vehement împotriva istorisirii lor în fața altui auditoriu, aseară, stârnit de informația uimitoare pe care i-am dat-o și aflându-ne în mașină noi doi împreună cu Horia și Kiti, după ce și-a implorat zadarnic frații să tragă câte un pui de somn până acasă, astfel încât aceștia să nu-l audă, m-am pomenit cu ardentul meu născocitor de povești pornind inedit într-o nouă poveste, fără clasicul 'a fost odata' și fără, și el clasicul, 'eu și cu puiuții lui Spotu'. Împotriva rușinii de a se descoperi în special în fața lui Horia, întrucât creația presupune dezvăluire, Felix a adus planul fantastic al poveștii sale într-o realitate aproximativă, un fel de transpunere a obișnuitelor sale aventuri din spațiul imaginat al unei planete îndepărtate, într-un spațiu, tot magic, însă legat de concretul lumii în care trăim prin faptul că a pretins că întâmplările s-au petrecut în recenta (dar în realitate inexistenta) excursie cu, fără-ndoiala, palpabila lui clasă de la școală. Pe măsura incursiunii tot mai vitejești în profunzimea poveștii, Felix a căpătat suficientă fluență, ba pe alocuri vocabularul său chiar dezmatandu-se impudic, încât sa nu il mai pot numi rușinos, o, nu.

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Spre Crăciun cu spirit vesel-20 decembrie

Jingle bells în așteptarea Crăciunului, interpretat ad-hoc de Felix-pian și Horica-chitară . Enjoy!

Spre Crăciun cu spirit vesel-17 decembrie

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Spre Crăciun cu spirit vesel-11 decembrie

Despre frumoasa surpriză de aseară nu mai spun, fiindcă am spus în titlul, dar mai ales în pozele din postarea de aseară, desigur. Spun totuși că îi ungem noi, familia noastră, pe Agda și Alvar ca mari hatmani ai pomului nostru de Crăciun. Pecetluit.

 
 
 Telefon:
 -Bună ziua, doresc să comand trei pizza vegetariene mici, cu blat crocant. Așadar, comand!
 -Sigur, într-o clipă un coleg vă va prelua comanda.
 -Bună ziua, sunt Valentin, vă ascult. (Valentin are voce prietenoasă)
 -Bună ziua, vă mulțumesc.
 -...
 -Ziceam despre trei pizza vegetariene mici, cu blat crocant.
 -Trei…vegetariene...crocant. Doriți și un sos de roșii sau altceva?
 -Nu, mulțumesc, doar cele trei pizza.
 -Am notat, vă aștept în cincisprezece minute să ridicați comanda.
 -Mulțumesc, s-ar putea să vin chiar în douăzeci de minute.
 -Nu este nicio problemă, pizza rămâne în cutie pe soba noastră încălzită, vă așteptăm.
 -Venim! Poate chiar în cincisprezece!
 
 La fața locului:
 -Bună ziua, am vorbit cu Valentin pentru o comandă.
 -Valentiiin! Vine imediat.
 -Știți, sunt în mare grabă, am lăsat copiii singuri în mașină, mă scuzați.
 -Valentiiiiiiiiin, doamna se grăbește!
 Valentin apare cu cele trei cutii suprapuse în brațe, urmează să îmi prezinte conținutul fiecăreia.
 -Bună ziua, acestea sunt..
 -Vă rog, nu, îl întrerup agitată. Nu mi le mai arătați, am copiii în mașină și mi s-a făcut frică, vreau să ajung mai repede la ei.
 Pare convins de teama mea, nu știu ce diametru au ochii mei.
 -Desigur, cincizeci de lei și patruzeci de bani, vă rog. Introduceți pinul! Vă mulțumesc și vă mai așteptăm!
 -Și eu mulțumesc, îi zic, iar acum, cu pizza în brațe, sunt tentată să glumesc: iar dacă găsesc altă pizza în vreo cutie...(par amenințătoare)...
 -Nu, nu, stați să vă.., băiatul mușcă momeala.
 -..O s-o mănânc, desigur! La revedere!



Felix crede că Moș Crăciun are o sanie magică. Magia acesteia constă în faptul că una dintre piesele motorului are viață, așadar nu are nevoie de manetă, volan sau programe prestabilite care să o ajute să ocolească obstacole sau altele. Piesa aceea vie conduce întregul mecanism, ia decizii pe moment, în funcție de inspirație. Iată robotul viitorului, o carcasă ce protejează o seamă de piese și mecanisme prefabricate, iar în miezul său, ca o inimă care bate independent de ceea ce i s-a imprimat de către creier, să zicem, piesa vie, ce minunăție!