marți, 23 iunie 2015

Șapte litere are cuvântul astilbe, precum șapte s-au strâns recitalurile de pian

Felix își pune cămașa, dându-și centura din fața pieptului în spate și numără la câte minirecitaluri de pian a îmbrăcat-o. Sunt vreo șapte, cu două pe an în medie, iar asta mă face pe mine o cumpărătoare isteață. Papionașul rezistă. Pantofii însă- nu. Îl strâng atât de tare, încât le împing călcâiele în interior, să calce pe ele pe drumul dinspre parcare către Conservator. Nu-i convine soluția, astfel că îndură, pășind rar, cu picioarele țepene, fără extensiile și flexiile necesare mersului firesc. Oprim la florărie, de unde aleg niște bujori sângerii, ireal de frumoși. Este un spațiu răcoros și parfumat, mai stăm câteva minute, cât căutăm să ne dumirim durerile picioarelor, căci și pe mine mă încalță arogant pantofii. Plecăm cu cuvântul 'astilbe' pe buze, sunt florile acelea fabuloase, moi, ca niște podoabe din pene de struț colorate, care ne cresc și nouă în grădină într-o mică tufă și cărora florăreasa le-a spus pe numele uitat. Înaintea sălii, copilele dansează un mic balet improvizat, iar Felix le observă ușor retras. Recitalul copiilor mari mai durează puțin, dinăuntru răzbat acorduri cunoscute și mai complexe decât ale micilor pianiști. Holul înalt are un aer ceremonios, iar lumina pătrunde îndrăzneț în el și-l estetizează, desenându-i pereții cu geometrii și înflorituri jucăușe de umbre, ce mă îndeamnă să fotografiez băiatul. Mai târziu îl filmez cât își cântă piesele. Emoția este de data asta mai blândă cu el sau este mai lămurit cu ținerea ei în frâu. Când redevine spectator, îl las să-și recompenseze efortul de ținere în frâu a emoției, oferindu-i o șuviță din părul meu, care poate să nu mai arate la fel de bine ca la începutul serii.







Niciun comentariu: