Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

Un film mut cu cântec

Filmul 'Înspre Kiti, cu curiozitate și înfrigurare' se urmărește în liniște, cu atenție și calm.

Ei, de liniște nu prea avem parte la sfârșit de săptămână, ba riffuri de chitară, ba eroi de desene animate hlizindu-se și dojenindu-se, ba triluri baritonale de fetiță pe fundal, ba chiote de băieți încălecându-se în bătălii bărbătești pentru supremație, în plus, o bormașină neobișnuită de prin vecini ține isonul conglomeratului sonor.

Iar unde liniște nu e, atenția abia mai pâlpâie timidă, ea viețuiește mai degrabă din oficiu, a rămas doar acea minimă stare de concentrare pentru câte un singur pas, nu mai mult.

Cât despre calm, acesta poate fi subordonat voinței noastre. Realizez că, numai debarasându-ne de prejudecățile în care ne este confortabil să trăim, întâlnim adevăratul confort mental de trai. Aici, în zona asta de echilibru, starea de calm se câștigă necesar, este de fapt acea dispoziție de pace sufletească, în care devii puternic ca un munte.

Dar cum scăpăm de prejudecăți? Cred că cel mai simplu mod ar putea fi să regândim decorul neliniștii noastre într-o perspectivă altruistă. Îmi este frică! Mă enervezi! Simt că nu îmi place! Acestea sunt strigătele zbuciumului meu și ele fac parte din prejudecata cu care ajungem să trăim, eu sunt cel mai important. De fapt, atât timp cât trăim în familii, comunități, această gândire ține în ea un sâmbure de neadevăr, o sămânță de conflict. Cred că avem nevoie neîndoios de momente de egoism, dar fundamental datorăm celor pe care îi iubim și îi respectăm înțelegere și compasiune.

Cum ne-ar fi nouă, regizorii și producătorii filmului de mai sus, dacă am schimba reflectarea imaginii filmului? Adică să ne privim câteodată în oglinda din ochii actorului. Să nu ne mai strigăm frica de a nu îi putea controla mișcările din fiecare clipă, ci să îi lăudăm intenția pasului ei apăsat. Sau să nu mai vedem răutatea din gestul ei, ci să îi descoperim gestului determinarea imediată, ca să o putem înțelege. Să nu mai interzicem la tot pasul, ci să mai relaxam din granițe.
 
 E un mic exercițiu de acomodare pașnică și calmă la lume. O lume imperfectă, așa ca noi.

Zum-zum, ce dulce este trandafirul portocaliu!

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.
Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.
E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.
E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.
Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.


Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.
Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.
Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Când îţi eşti ţie însuţi prea de-ajuns, bubiţele dor mult prea tare

 "Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu' n-o să zică nimic.
 
 
 Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede.... Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!... Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, 'hei, domnu', domnu', ah, a intrat, nesimţitule!' Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!...
 
 
 Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!....E nouă şi se supără sefu', îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?...Se deschide uşa, domnu', nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?...
 
 
 Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. 'Proasto!'..."
 
 
 
 Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU  a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!
 
 
 O fi greu? O fi uşor?

Când ţi-e sete, bei apă

 Nu poţi să te aştepţi de la un copil să plângă de sete, am zis să plângă realmente de sete şi nu să se smiorcăie pentru a obţine atenţie, aşadar să plângă de sete cu sticla de apă lângă el, cel puţin nu dacă se numeşte Felix şi este copilaşul nostru. Căci l-am lăsat câteva minute singur în bucătărie şi i-am mai şi refuzat paharul de plastic de la Ikea cu apă în el doar pentru un scurt timp în care mi-am schimbat îmbrăcămintea de stradă cu cea de casă şi i-am adus o păturică lui Kiti adormită pe canapea după o zi grea, pesemne, la şcoală. Şi pentru că acest copil nu duce lipsă de inventivitate, a găsit şi a pus în practică rapid soluţia pentru alinarea setei astfel că l-am găsit cu cana de plastic de la Ikea în mână, aceea pe care a vrut-o şi numai pe aia, cană pentru a cărei scoatere din bufetul suspendat am chiar şi eu nevoie de o ridicare elegantă pe vârfurile picioarelor şi pentru care băiatul şi-a târât un scaun de pe care a coborât o cutie plină de dulciuri şi nişte reviste ca să se caţere pe el. După care , acolo urcat fiind, a încercat probabil să pompeze apa din sticla de 5 l şi nu a reuşit, de aceea a deşurubat pompa de pe sticlă şi şi-a dat-o la o parte. Am intrat în bucătărie la momentul potrivit întrucât  dacă aş fi făcut-o mai devreme m-aş fi îngrijorat să-l văd cocoţat iar mai târziu, aş fi fost nevoită să scot mopul din debara asta pentru că Felix îşi aşezase cana  pe scaun şi încerca să ridice sticla grea şi să toarne din ea apă prin capul larg cunoscut. Ce să mai vorbesc, copilul ăsta are abilităţi de supravieţuire!