Confesiune

Îmi strigă vino cu mine, eu o ignor și mă apropii de ușă, mă urmărește cu pas hotărât și insistă cu ton de ordin, vino cu mine, însă eu vreau să stau lipită de ușă (trebuie să spun că am putere mai mare decât ea să fac ceea ce vreau să fac și profit, fac ce vreau) mă apucă de mână, știe și ea cum să-și crească agresivitatea, deci mă apucă și nu o face oricum, ci cu unghiile pe sfert roase, sfert din numărul de unghii, nu sfert din unghie, spun au și trag surprinsă mâna cu o smucitură, zic că am ceva autoritate, simt că e cazul să o pun în față, îi cer să stea să-i sărut obrazul, ea mi-l oferă instantaneu pe cel drept, apoi redevine căpitan, vi-no-cu-mi-ne am zis, îmi zice, NU vin, mai bine vino să-ți sărut obrajii, bineînțeles că se preface iarăși brusc în pisicuța blândă, ridică obrazul drept către fața mea, îl pup, adulmecându-l, apoi aștept să îmi ordone iar, și-o face. Așa. Și nu doar așa.

Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Spre Crăciun cu spirit vesel-6 decembrie

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

Semne și sentințe

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că 'resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate', însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează 'urâțenia' omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

Julia se întoarce

Trebuie să urc în dormitor. Păsările de noapte bat cu cântul lor miezul nopții, este semnalul critic pentru somn. Cum să fac, mă întreb în fața treptei celei mai de jos a scării noastre scârțâitoare, lăsată încă de la instalare intenționat așa, gândindu-ne preventiv că n-ar fi o idee rea să fim avertizați de mișcarea din casă. Hotărăsc să îmi las papucii de casă deoparte și să calc treptele către extremitățile lor, în punctele corespunzătoare îmbinărilor cu scheletul metalic care le susține, unde balansul la presiunea pașilor este cel mai mic. Într-adevăr călcătura mea este urmată de un ecou atenuat, ajung la etaj fără să tulbur vreun somn. Apăs tastatura telefonului, pe care îl țin la mine, ca să o caut pe Kiti prin camera ei, cum fac seară de seară și s-o învelesc. Nu pare a fi în patul ei, nici canapeaua nu ține nimic pe ea, iar în mijlocul camerei este un morman de obiecte aruncate, de fapt aranjate intenționat într-un anume fel de Kiti, morman pe care îl mișc puțin cu mâna, ca nu cumva să se afle și fata în el. Nu este nici acolo, ar mai putea fi sub fereastră, fiindcă uneori se cuibărește ca o pisică sub calorifer. Dar Kiti nu este nici sub calorifer, iar Julia nu mai sforăie ca să-mi ușureze orientarea. Totuși nu aprind lumina, n-aș vrea să o trezesc pe Kiti din cel mai dulce somn, oriunde s-ar afla ea. Dau și ușa deoparte, deși îmi imaginez că în acest loc strâmt n-ar fi și nici nu este, de aceea ies din camera ei. În holul întunecat, mare, cu ecou, răsună o respirație prelungă, ce oglindește un somn liniștit, profund. Întorc capul către stânga și în lumina seacă a ecranului telefonului o văd, mică, făcută ghemotoc, ocupând complet colțul izolat dintre două uși, dormitorul lui Felix și debara. Mă apropii, o ating pe spate și o strig ușor. Kiti deschide ochii și sare în picioare, dezechilibrându-se ușor. O sprijin și o conduc în patul ei, unde imediat ce o învelesc adoarme înapoi, doar-doar o prinde ceva din visul care încă se derulează.

Noaptea trece uimitor de liniștită pentru toți, niciun copil nu se trezește însetat sau gata de joacă, niciun adult nu are insomnii sau gânduri tulburătoare, chiar și Broschi picoteste pe insula din mijlocul acvariului, într-un rar, dar sănătos unison de stări. Intru la băieți să le dau trezirea, apoi la Kiti, ce doarme în aceeași poziție în care am lăsat-o la miezul nopții. Mă aude și sare singură din pat, e adorabilă cu obrăjorii ei moi, calzi și vârful nasului cu un disc roșu imprimat de la contactul cu patul. O invit ca de obicei la baie, dar ea face stânga, în loc de dreapta, unde se găsește încăperea băii. Întorc privirea după ea și o observ în colțul în care am găsit-o azi noapte pe Kiti, chinuită pe podea, pe Julia, păpușa fetei. Mă străbate rapid un sentiment de milă pentru păpușă, totodată țin mai prelung în mine gustul bun al încântării de a o vedea pe Kiti legându-și logic clipele și trăirile. O ridică pe Julia de o codiță împletită și o lipește de piept, iar împreună ne reluăm firul dimineții. Cineva spunea că dragostea durează trei ani, în cazul lui Kiti, dragostea pentru o păpușă n-a ținut niciodată mai mult de trei zile. Dacă și mâine o trage de-o codiță împletită, schimbăm paradigma.

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Întâia oară (2)

Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.

De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.

Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.

Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.

Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.

Inspirația dintr-o pălărie de paie

Se întâmplă să ne pierdem atenția pentru armonizarea timpilor de pregătire a ieșirii din casă cu dispoziția fetiței cu toane. Simplu, uităm să ținem cont de aceste capricii, la fel cum uităm uneori să fim durii în care pozăm. Dacă fetiței îi este bine, atunci nu-i prea pasă de ordinile noastre necesare, dar dacă ea se simte în vreun fel tulburată, ei, atunci nu ne iartă uitările.

Sâmbătă. Ne-am scos bicicletele din garaj, aerul din pompă, câinii din tufișuri, șepcile din debara, apoi am încălecat bicicletele, băieții și cu mine, nu înainte ca tati să redirectioneze aerul din pompă către roțile bicicletelor, am aliniat la un semn cei cinci câini în urma noastră și ne-am potrivit șepcile pe capete. Kiti n-are bicicletă, fiindcă nu știe să pedaleze și n-are nici șapcă, fiindcă așa vrea ea. Pe astea nu le are niciodată. Ieri n-a avut nici chef sau a avut, dar l-a pierdut în timpul inexact al pregătirilor. Dezordinea interioară s-a păstrat, fetița a explodat, iar tati a dus-o acasă, acolo unde își recapătă mai lesne liniștea.

Pe aleea din pământ bătătorit de roți puternice de mașină, paralelă cu malul lacului, îi văd de departe pe Kiti și tati venind, ținându-se de mâini. Kiti calcă apăsat, dar în ritm bun, de limpezime, iar apropiindu-se de noi, îi văd ochii într-adevăr senini. Ce bine că s-a liniștit, ce bine că au revenit! Dar ce-i cu pălăria de paie pe capul ei frumos și cum de o ține? Știu să nu întreb în gura mare, ca să nu schimb vreo ordine universală fragilă, de aceea ne semnalizăm între noi în liniște bucuria de a îi vedea fața încadrată sănătos de pălăria asortată întâmplător cu rochița. Kiti nu are șepci și nu are nici pălării, fiindcă așa vrea ea, dar iată că, în soarele torid de sfârșit de iulie, în mijloc de zi, ceva s-a rupt fericit în miezul voinței ei pătimașe, lăsând-o încă, după o jumătate de oră întreagă, cu pălăria de paie pe cap.

Duminică. La tenis, cu pălăria pe cap. Astăzi armonia ținutei ei nu mai este deplină, dar nu ne pasă. Cât timp ține pălăria de soare pe cap, alte armonii contează. Când n-o mai ține, echilibrul se cere restabilit. Pune pălăria pe cap, primește ea comandă fermă. Kiti, ascultătoare, o ia și și-o împinge peste față cu o mână, cu care o ține secunde bune acolo. Noi râdem de această nouă bizarerie, iar Kiti o repetă amuzată. Astăzi nu este timp pentru pălărie pe cap. Astăzi pălăria de paie există pentru inspirație. Pentru o inspirație fericită.

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Iubesc ploaia calmă a primăverii noaptea

Apăsată de toată încărcătura zilei pline ce s-a cuibărit, chiar înainte să se facă praf, în fragmente mici prin memorie omenească și electronică, m-am descotorosit de griji și papuci de casă, ca să aterizez cât mai lin pe patul meu de-acasă, încă înaintea celui mai viteaz dintre copiii noștri, rugându-mă cu disperare la Dumnezeu să îmi dea măcar șapte ore de liniște în noapte, astă-noapte și nu altădată, din acel moment și numai de atunci încolo, doar acum și numai acum, până data viitoare. Insistența rugii mele a fost răsplătită cu o ploaie zdravănă și prelungă, nu găsesc nimic mai liniștitor în noapte decât allegro-ul ploii stăpânite, cu antifonia ropotelor ei dulci, intuite în fiecare clipă înainte de adormire. Interesant cum ritmurile calme, constante păcălesc mintea, o absorb ademenitor în starea perfectă de relaxare, îi adorm conștiința, lăsând-o liberă de orice prejudecată sau judecată, dovadă certă, prin negarea hipnotismului indus de tempoul cadențat, a nevoii de ritmuri schimbătoare ale spiritului uman, totodată argument trainic pentru armonizarea complexă prin muzică a intelectului nostru. Căci agitația minții, mai repede decât a trupului, s-a cerut degrabă calmată după trei nopți în care aurora vestitoare a dimineții s-a pierdut prin lumina albă, seacă a becului aprins în noapte, din cauza unui nuștiudincenăscut monstru ce ne-a supărat fetița dragă, nepotolită în durerea-i atât de misterioasă și chinuitoare a neștiutului. 

Dar ploaia scumpă ne-a adus tuturor alinarea unei nopți dormite adânc, de aceea bucățile rupte din ziua dusă și așezate deja frumos în sertărașe importante ale minții mi-au permis să zâmbesc cu bucurie în amintirea frumoasei zile albastre de ieri, a revederii cu oameni asemenea nouă, a dupăamiezei petrecute între prietene noi, dar deja drage, a serii de-acasă, cu copii veseli, fizică distractivă, ceva muzică de chitară și o trupă de roboți răi, convertiți la bunătate prin adoptarea de animale de companie robotice, binenteles de către povestașul nostru iubit, cine altul? 

Când calci apăsat un covor roșu imaginar

Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti 'greseste' intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.

La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid  încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri  dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le 'aranjeaza' în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.

Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

'Mi-e frică'

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină 'mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză', după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu "miss" de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un 'puiut sensibil' și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe 'vindecarea' de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Intrușii

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.

Despre abandonul din confuzie

Am găsit cu greu până la urmă două locuri într-o lojă în care trei copii de 10-11 ani împreună cu o adolescentă își butonau telefoanele inteligente, ultimul răcnet, cu greu, zic, atât pentru că numărul invitațiilor (fără locuri) pe baza cărora s-a pătruns în sală a fost mai mare decât numărul de locuri ale Ateneului, dar și pentru că am fost nevoiți să apelăm la caracterul persuasiv al soțului meu ca să pătrundem în acea lojă, copiii părând destul de rezervați în a ne primi alături de ei. Am observat mulți copii în sală, mai mici, mai mari, de fiecare dată, însoțiți de câte un adult. 'Gazdele' noastre însă se aflau singure, neînsoțite de vreun adult, ceea ce nu mi s-a părut neobișnuit, însă câtă stridență în comportamentul lor am perceput!

Aflați într-o continuă vânzoleală, lipsiți complet de un elementar simț al ridicolului, vorbind fără urmă de jenă sau resentiment cu glas tare, acești copii bine îmbrăcați și înzestrați cu cele mai sofisticate și mai scumpe telefoane mobile m-au tulburat, îngrijorându-mă, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva aceste comportamente sunt definitorii pentru toți copiii de astăzi, mai mult sau mai puțin? I-am văzut cu ochii minții în sălile de clase, în timpul orelor de curs, îmbrățișându-se și aranjându-și coafurile, vorbind neîncetat prostioare lipsite de logică sau sens, schimbând locurile între ei, ridicându-se din bancă și revenind la loc, găsind atracție și motiv de amuzament în orice gest stupid sau fir de praf din aer, căutând din minut în minut să afle cât mai durează ora, glumind neempatic și mitocănește pe seama persoanelor din raza lor vizuală. Căci n-am putut să nu mă tem că astfel sunt copiii în școală, la fel cum au fost și cei patru din loja noastră de la Ateneu, haotici, fără repere de bunăcuviință, abandonați într-o lume sălbatică, fără respect sau încredere, cu falsă autosiguranță, neghidați, lăsând pregnanta și neliniștitoarea senzație de risipire și de pustietate.

Copiii trebuie priviți cu atenție, îndrumați, învățați, dar mai ales trebuie respectați și iubiți. Nimic nu îi adună și le armonizează trupul cu sufletul și mintea mai sănătos decât educația lor din grijă și iubire. Ei nu trebuie abandonați în sălbăticia lumii și a vieții prea curând, căci toată vânzoleala asta a lor și tot haosul pe care îl inspiră cu fiecare gest sau vorbă nu sunt altceva decât o rană insidioasă și perfidă în mintea lor cuminte și curată. Aș fi vrut să văd alături de fiecare dintre acești patru copii câte un adult iubitor, cu o mână întinsă către fiecare, așa, pentru o încurajare și o mângâiere.