Hit The Road, Jack

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea 'cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete' cu varianta 'îl petrec alături de familie'. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Spre Crăciun cu spirit vesel-2 decembrie

Citesc de dimineață pe facebook că de când avem un președinte de origine germană chiar și iarna vine la timp, desigur, o glumă reușită, pe de altă parte însă, nimic mai adevărat că spiritul bun precumpănește asupra răului, așadar să ne bucurăm și să ieșim la zăpadă! Ceea ce eu tocmai fac, adică nu ies la zăpadă, ci intru în casă de la zăpadă, cu puls mărit, de la efortul de a îndepărta zăpada de pe aleile din jurul intrării în curte și în casă.

Îl las pe Felix să-și completeze neajutat fișele de lectură pentru niște fabule de Lev Tolstoi, îmi cere să-l îndrum cu liniile de final, ce a învățat din lectura respectivă, se alintă, el a învățat ceea ce deja știa, să iubească animalele, dar, totuși, insist să-mi povestească fiecare fabulă în parte, o face și zâmbește isteț, fiindcă ajunge să înțeleagă. Nu-l verific, îmi arată doar desenele sale de pe fiecare fișă, vulpița și șoricelul sunt adorabili, îi spun și când îi spun, realizez că sunt chiar vorbele sale de mai devreme, 'mami, Kiti este adorabilă cu părul ei ciufulit'.

Deschid larg ușa balconului, stratul zdravăn de zăpadă mă atrage să-l deranjez, zăpada are compoziție ideală pentru a construi oameni de zăpadă, prezic o creștere demografică impresionantă și mulți morcovi în aprozare zilele astea, bulgarașul pe care-l rotunjesc bine în mâinile goale o sperie pe Kiti, ea fuge în baie, râzând și temându-se de mine, eu o prind, bineînțeles, și îi ating ușor obrazul cu el, dar ea înțelege cum să răspundă la asaltul bulgarașului, fiindcă se oprește din alergare și mi-l trage din mână, apoi îl așază delicat pe marginea chiuvetei, privindu-mă întrebător, remiză?

Se întâmplă iarna, când ninge, o apropiere generoasă, solidară între ființe, iată un alt motiv pentru care iubesc ninsoarea, această promisiune a unui timp de dărnicie, ce va să vie.

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

O mie de mulțumiri și încă una

pentru mulțimea impresionantă de urări de bine și de drag către acest copil iubit, devenit astăzi oficial adolescent, el nu știe despre fiecare dintre voi în parte, dar știe, n-am nicio îndoială, despre urarea compusă din îmbinarea perfectă a tuturor, fiindcă am luat-o de mâna dreaptă (astăzi, mâna mai neastâmpărată), și am împins-o în valul efervescent al afecțiunii voastre, care a așezat-o cuminte într-o magnifică pace alături de noi, părinții și frații ei, (numai dac-ar fi să vină ziua în care să afle de la fiecare in parte ce iubită este), mulțumesc din suflet de o mie de ori, așadar, și încă un mulțumesc vă spun!

În așteptarea Crăciunului- 19 decembrie

Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, 'șepte' și 'fes'. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de 'buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri' - dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un 'esti un bleg ochelarist'. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Adecvare

-Domnule asfaltator, domnule asfaltator, strigă Horica prin geamul larg deschis al portierei din partea lui de mașină. Suntem pe drumul național aglomerat, așteptăm în rând să ieșim de pe el, iar Horica ar vrea să afle unde va duce drumul secundar din dreapta, pentru a cărui construcție mai mulți muncitori și utilaje funcționează în strânsă legătură de câteva săptămâni bune. 

   

'Domnul asfaltator', cățărat mândru pe șeaua vehiculului său modern, dezbate ceva împreună cu alți doi lucrători, de deasupra lor, așadar atenția îi este acolo în întregime, dar asta oricum n-are de-a face cu lipsa oricărei reacții la strigătul lui Horia, întrucât larma șoselei naționale este sălbatică. 

-Domnule asfaltator, insistă cu vocea ridicată băiatul, peste bolizii ce trec regulat pe lângă noi lăsând unde fonice reverberante ca niște cicatrice în urechile noastre suferinde, deoarece curiozitatea este intensificată de dilema iscată în mașină, o fi un nou mall, o fabrică sau un depozit? 

Nici pomeneală de vreun răspuns, deși exclamația copilului este mai mult un răcnet decât o apelare. În același timp pornesc ușor mașina înainte, iar disperarea de a nu afla secretul, îl determină pe Horia să găsească spontan soluția pentru a fi auzit, de aceea strigă cât îl ține laringele, cu efect garantat atât de intensitatea strigării, dar mai ales de apelativul potrivit un 'băăăăăăăăăă', ce întoarce instantaneu trei capete către el, gata să îl asculte, gata să îi recompenseze tenacitatea de a ști. Din păcate facem deja stânga, lăsând o porțiune din șantierul din dreapta într-o nedumerire hilară, care accentuează comicul stârnit de spontaneitatea dibace a băiatului. 

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.

Cip-cirip

Astăzi ne-am trezit cu "ciripături" la fereastră, semn de zi senină. Prin draperiile impenetrabile ale dormitorului nu intuiesc niciodată culoarea dimineții, dar păsărelele vesele își cântă de devreme rostul, ele sunt crainicii noștri meteo cei mai îndrăgiți și, mai ales, cei mai preciși. Câteodată îmi pare rău că nu sunt ornitolog, dacă aș fi fost, aș fi știut, poate, numele păsării cu penajul în albastru de Prusia, ce își zboară soarta pe câmpul nostru, ca să îi cinstesc frumusețea cum se cuvine. Nici cursul de ornitologie de la muzeul Antipa, pe care l-a audiat Horica acum cinci ani, nu ne ajută. Mă rog, poate o căutare pe google ar rezolva problema. Iată de ce nu sunt ornitolog.

Stranie mai e și nevoia asta extremă de rutină a lui Kiti! Am coborât voioase în camera de zi, inspirate în voioșie de ziua frumoasă, iar pentru că nu m-am oprit direct în bucătărie pentru micul dejun, așa cum fac mai mereu, ci m-am oprit câteva minute pe canapeaua încălzită deja de soare ca să respir direct prin ușa terasei larg deschisă aerul proaspăt al dimineții, Kiti s-a supărat deodată rău și și-a împrăștiat supărarea de jur împrejurul încăperii, alergând în urlete vreo cinci minute în șir. Binenteles că m-am ridicat și am pășit în schema dimineții, unde, odată intrată, am reușit să calmez anxietatea fetiței, în timp (scurt, ce-i drept), căci timpul îi stinge neliniștea în valuri descrescătoare. Mă întreb, poate exista creativitate în miezul rutinii? Din punctul ăsta de vedere, autismul pare a fi o condiție mentală contradictorie, de căutare permanentă a stării de libertate, pe un schelet ferm, ermetic de prejudecăți. De unde sentimentul frust de spaimă.

Iubesc ploaia calmă a primăverii noaptea

Apăsată de toată încărcătura zilei pline ce s-a cuibărit, chiar înainte să se facă praf, în fragmente mici prin memorie omenească și electronică, m-am descotorosit de griji și papuci de casă, ca să aterizez cât mai lin pe patul meu de-acasă, încă înaintea celui mai viteaz dintre copiii noștri, rugându-mă cu disperare la Dumnezeu să îmi dea măcar șapte ore de liniște în noapte, astă-noapte și nu altădată, din acel moment și numai de atunci încolo, doar acum și numai acum, până data viitoare. Insistența rugii mele a fost răsplătită cu o ploaie zdravănă și prelungă, nu găsesc nimic mai liniștitor în noapte decât allegro-ul ploii stăpânite, cu antifonia ropotelor ei dulci, intuite în fiecare clipă înainte de adormire. Interesant cum ritmurile calme, constante păcălesc mintea, o absorb ademenitor în starea perfectă de relaxare, îi adorm conștiința, lăsând-o liberă de orice prejudecată sau judecată, dovadă certă, prin negarea hipnotismului indus de tempoul cadențat, a nevoii de ritmuri schimbătoare ale spiritului uman, totodată argument trainic pentru armonizarea complexă prin muzică a intelectului nostru. Căci agitația minții, mai repede decât a trupului, s-a cerut degrabă calmată după trei nopți în care aurora vestitoare a dimineții s-a pierdut prin lumina albă, seacă a becului aprins în noapte, din cauza unui nuștiudincenăscut monstru ce ne-a supărat fetița dragă, nepotolită în durerea-i atât de misterioasă și chinuitoare a neștiutului. 

Dar ploaia scumpă ne-a adus tuturor alinarea unei nopți dormite adânc, de aceea bucățile rupte din ziua dusă și așezate deja frumos în sertărașe importante ale minții mi-au permis să zâmbesc cu bucurie în amintirea frumoasei zile albastre de ieri, a revederii cu oameni asemenea nouă, a dupăamiezei petrecute între prietene noi, dar deja drage, a serii de-acasă, cu copii veseli, fizică distractivă, ceva muzică de chitară și o trupă de roboți răi, convertiți la bunătate prin adoptarea de animale de companie robotice, binenteles de către povestașul nostru iubit, cine altul? 

Afară din casă

Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.

A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.

Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.

Kiti cântă "nu vreau sa mănânc nucile" pe muzică de Santana

Am recuperat somnul pierdut ieri noapte, tot Kiti m-a trezit și astăzi, la șase dimineața ea a venit în dormitor, unde a intrat direct în dulapul meu și mi-a scos fusta nouă de pe umeraș, apoi a aruncat-o în patul de bebeluș al copiilor. Eu, cu somnul recuperat, chiar la șase am fiind, m-am ridicat să îmi aranjez fusta înapoi în dulap. Dar Kiti, nu și nu, și-a arătat ciuda pe fusta mea din nou. Oare o enervează apariția bruscă a fustei în dulap, o vede ca pe un intrus, ca pe o nepotrivire cu așteptările ei vizuale sau o supără faptul că a probat-o de mai multe ori pe tot parcursul facerii ei, pentru că de fapt ei i-a fost destinată inițial, ca în final fusta să devină a mea? Eu cred mai degrabă în prima variantă, dar nu știu, deoarece Kiti nu îmi spune lucrurile astea foarte clar.

În schimb de dimineață a spus ceva pe limba ei dulce kiticească ( "limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc") ce ne-a făcut pe toți să tresărim, Horica, cel mai de departe, a întrebat ce a spus, iar Felix și cu mine am răspuns deodată:, eu, 'oye como va', Felix, 'nu vreau să mănânc nucile'. Hmmm, ca să vezi cum sunt simțurile influențate de minte.

'Horica, cel mai de departe' îmi amintește de prima noastră bonă, o fată drăguță, cuminte, care a venit să stea cu noi încă de la șase luni ale lui Horica, pe când eu aveam de învățat pentru rezidențiat, și care, la exclamația-clișeu, 'e de departe cel mai frumos', strigată de nu mai știu cine, referindu-se la bebele nostru Horica, s-a îmbufnat și și-a manifestat imbufnarea ripostând: 'nu este doar de departe frumos, este frumos și de aproape!'. Dar bonele vin și pleacă, ceea ce frumusețea autentică nu face, așa că să ne descoperim ochii ce văd frumosul peste tot, ei există și nu au nevoie de ochelari niciodată, poate doar de  niște lecții despre estetică. Părerea mea, că doar nu-i a ta din moment ce eu o arunc aici, pe hârtia asta punctată.

Văd două grade Celsius pe ecranul digital al bordului mașinii mele, dar mie mi-e cald, mi-e tare cald, deschid larg geamul, soarele îmi pătrunde în mașină împreună cu o bucată de zăpadă, zăpadă ce tot alunecă de pe acoperișul mașinii, îmi dă un sentiment plăcut soarele ăsta promițător, știu că se impune repejor tot mai tare, dorul de căldură este mai puternic decât sensibilitatea termică a pielii, altfel nu îmi explic de ce mi-e cald, pentru că trupul mi-e sănătos. De fapt căldură putem simți oricând, mai ales când recuperăm somnul pierdut ieri noapte. Am zis, să vină primăvara, adică SĂ VINĂ PRIMĂVARA!

În care spun despre mine că sunt un om abil care are o problemă cu trotuarul stâng al unui important bulevard al orașului

Am abilități de animal de pradă. Am și abilități de animal hăituit. Sunt un om abil, căci am abilități diverse. Uneori prădător, alteori hăituit, de multe ori zâmbesc. Vedeți așadar, sunt om. Diminețile îmi manifest cel mai adesea capacitățile senzoriale cu care atac și mă apăr. Îmi mențin necesar starea de alertă întreaga zi, însă diminețile, ah, diminețile funcționez instinctual cel mai eficace. Pândesc cu coada ochiului orice fină mișcare din zona mesei, percep orice minusculă vibrație sonoră, deoarece sunt în permanență supusă riscului de a fi asaltată. Mi-este teamă de Kiti, acum o leoaică, fiindcă încearcă neîncetat să-mi cucerească teritoriul bucătăriei, ea saltă brusc din copacul ei, desșurubând capace, aruncând lucruri în gunoi, deschizând dulapuri, reordonând pahare, sticle, șervețele, dar teama percepută mă transformă într-un prădător, la rândul meu, așadar atac și eu, iar căprioara din acest moment fuge înspăimântată înapoi în ascunzișul ei. Urlu a disperare și a apărare, dar și a intimidare, iar ceilalți pui își râd de mine. Acesta este cel mai bun lucru ce mi se poate întâmpla în atari condiții, mulțumesc pentru revelarea de către copii a absurdului situației existente. Zâmbesc și eu, căci sunt om, și nu oricare, ci unul abil, apoi îmi regăsesc spiritul blajin de mamă-om și continui să întind untul pe pâine. Evident, o fac privind excentric cu coada unui ochi. 

***

Încălță-te, am ajuns, îi zic și îi arunc cizmele în spate, ea stă stană de piatră, mă aude, dar mă ignoră, mă întreb oare dacă nu i-aș mai spune ce să facă, ar face ce trebuie sau nu ar face, dar astăzi întrebarea mea nu mai are sens, deja i-am cerut să se încalțe, dacă nu uit, nu-i voi spune mâine să se încalțe, oricum, răbdare, asta îmi cer mie însămi, ea întotdeauna răspunde cu întârziere de secunde unora dintre cerințele mele, unu, doi, trei, patru, cinci, Kiti ridică cizma stângă de jos și o trage pe picior, acum pot să îmi ordonez și eu pașii după ea, așa că ajungem amândouă deodată să fim pregătite să părăsim mașina, o facem traversând printr-un loc nepermis bulevardul, întotdeauna facem asta, promit însă că o facem cu grijă, aș fi vrut să mă scuz și să spun că lui Kiti nu îi place deloc să pășească pe trotuarul din dreapta, dar de fapt eu sunt cea care simte o repulsie inexplicabilă pentru acea parte a străzii, poate îngustimea trotuarului, poate faptul că este rupt din loc în loc, poate cablurile ce îți cad în cap ca niște liane în junglă, poate înghesuiala și mirosul acru al zidurilor umede să mă țină departe de partea dreaptă a bulevardului, traversăm, cum spuneam, în fugă ușoară, fuga vine ca antidot al chiuielii lui Kiti, semn incipient de nemulțumire, în fugă n-are timp de mofturi și excese, în fuga din dimineața înghețată îi arde obrazul la propriu de vântul rece, așa că mai uită de fleacurile sufletului, apoi, fiindcă văd că trupul ține mintea ocupată, ne continuăm alergarea ușoară către școală, unde intră gata dezbrăcată, cu ghiozdanul în mână și dă frâu liber chiuielii neterminate de mai devreme, fugind cu mâncarea către bucătărie, apoi revine în două minute, tot în fugă, tot cu o chiuială, și îmi cere cu un semn nepotrivit să plec, întinzându-mi obrazul pentru un pupic, eu însă nu plec, iar ea mă ceartă, nu este locul meu acolo, așa cum ar face-o probabil și în alte condiții, acum, la vârsta ei, apoi îi promit să plec și chiar plec fără întârziere, numărându-mi înfrigurată pașii pe care îi fac pe asfaltul trotuarului stâng și numai stâng al bulevardului.

Lanț

După desenul pe care l-am făcut ieri, astăzi dis-de-dimineață a apărut vesel și Horica în raiul somnului de dimineață al copiilor, ceea ce nu prea mai face de multicel. Pesemne că s-a simțit exclus pe nedrept din schema mea și a vrut să mă mustre. L-am strâns de brațul drept și i-am admirat robustețea mușchilor pe care îi antrenează sistematic la tenis. I-a plăcut, iar de bucuros ce era a îmbrățișat-o pe Kiti, care a pufnit în râs, sărind mai puternic decât te-ai aștepta de la o domnișoară delicată să o facă. Șipca cea mai distală a patului a cedat zgomotos, ceea ce i-a adus fetiței a treizecea amendă de la Felix cel necruțător. Kiti a primit voioasă amenda, în plus mi s-a amintit să îi restricționez accesul la biscuiți două zile întregi. Eu am emis de voioșie un sunet ciudat, iar tati mi-a spus că sunt o maimuță. Felix, acum cu nasul în telefonul meu deșteptător, l-a taxat imediat pe tati numindu-l urangutan, fără măcar să ridice ochii dinspre jocul din telefon. Noi ăștialalți am izbucnit în râs, Felix apărătorul mamei sale este tare amuzant în promptitudinea cu care mă ocrotește. Horica a insistat să-și îmbrățișeze frățiorul, dar cel mic l-a refuzat politicos în prima fază. Eu, nerecunoscătoare pentru protecția pe care mi-o oferă Felix, i-am sugerat lui Horica să sară repede cu îmbrățișarea, pentru că am de gând să îl imobilizez pe băiețel pentru câteva secunde. Ceea ce am și făcut, apoi mi-am cerut iertare de la Felix, chemându-l mai aproape de mine. A venit, iar odată cu el, și-a apropiat obrazul pufos de mine și Kiti, care a crezut că ei mă adresez.  Telefonul deșteptător a pornit să sune a nu știu căta oară, iar noi, cu toții, ne-am ridicat din pat. Eu m-am uitat sugestiv în ochii lui Kiti și i-am arătat cu indexul mâinii stângi podeaua de sub pat. Ea m-a înțeles imediat și s-a trântit pe parchet lungindu-se și întinzând brațul drept adânc sub pat, de unde mi-a scos papucii de casă, pe care mi i-a aranjat în dreptul picioarelor. I-am mulțumit și i-am încălțat, fără să mai fie nevoie de alte explicații, în definitiv schimbul este cinstit, ei îi place să îi împingă acolo, așadar tot ea trebuie să îi scoată. Apoi ne-am încolonat și am pornit mustăcind pe scări în jos. Bună dimineața!

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când calci apăsat un covor roșu imaginar

Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti 'greseste' intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.

La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid  încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri  dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le 'aranjeaza' în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.

Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!

Astăzi m-am confundat cameleonic cu frumoasa zi azurie de primăvară verde

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde...creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

Zori de zi

Am privit prin fereastra camerei lui Horica, acolo unde ne strângem câteodată dimineața, răsăritul în mișcarea lui continuă, l-am privit cu ochii, dar și cu obiectivul camerei din telefon, am numărat secundele trebuincioase soarelui să se ivească de sub orizont și am constatat că îi este mult mai lesne soarelui să răsară decât copiilor să se ridice dimineața din pat, ceea ce, recunosc, este convenabil, altfel cum m-aș fi bucurat de spectaculoasa inălțare. Mi-am privit apoi vinovat grădinița de legume, îmbâcsită de miasmele și reziduurile zilelor de tot felul ce s-au impregnat în pământul încă înghețat superficial dimineața și i-am promis primenire curândă, descotorosire completă de rădăcini și buruieni nefolositoare, i-am promis că îi voi fi chirurg lecuitor, dar nemilos cu țesuturile atinse de molima universală a pământului neîngrijit, așadar mi-am promis că își va regăsi fertilitatea ancestrală. Observ, tot de la fereastra camerei copilului, că lumina de început de primăvară este tot mai generoasă cu reflexiile ei, o lume colorată ni se promite acum.

Lăsăm soarele să mimeze urcarea pe cer, noi coborâm de-a dreptul treptele către bucătărie, unde ne minunăm, primăvara a sosit cu zeci de flori în multe vaze și ghivece, chiar și un gândăcel este deja rătăcit pe podea, semn clar de primăvară, nu mai spun de marea înseninare ce se oglindește maxim în casă, de aproape că ar justifica purtarea ochelarilor de soare, ceea ce însă nu se va întâmpla măcar că așa ar decide Kiti, ne ocupăm locurile în spațiul cald și luminos, ne repetăm pe noi înșine și în dimineața asta, cu mic dejun, gustări, povești, vise și zoririle lui tati. Copiilor le trebuie în fiecare început de primăvară un câine, o broască nu le e de-ajuns, adevărul este că primăvara ești mai darnic fiindcă, la rândul tău, primești atâtea , așadar ești gata să oferi prietenie, eu văd un șir de furnicuțe trecând nepăsătoare peste sarea răspândită intenționat aseară, ca să le îndepărteze pe ele, le arăt copiilor, destul de cinică, uite, avem și furnicuțe, nu doar broască, Felix mă tachinează prompt, mami, ți-ar plăcea să avem un șir de șoricei drăgălași, îmi știe fobia și glumește pe seama ei mereu, eu îi întru în joc, mă scutur oripilată de două ori, brrrr, nu vreau șoricei, mai bine niște furnicuțe în plus și doi păianjeni, Horica își vede de treabă, sculptează cu cuțitul în borcanul cu miere zaharisită, dar se ține cu vorba scai de Felix, îl 'mângâie' cu replici la fiecare enunț emis, nici Kiti nu lipsește din scena bucătăriei, întinsă pe jos, stă culcată în poziție fetală, dar se ridică regulat ca să deretice, reordonează obiectele de prin toată bucătăria, nu doar cele din raza ei vizuală, un semn că nu este numai reacția ei spontană la dezordine, ci și o obișnuință, un comportament ce devine tot mai recompensant.

Dupa ce terminăm micul dejun, ne împrăștiem tot mai divers prin zări, în casă, apoi în oraș, dar o facem conștienți de faptul că răsăritul soarelui se poate privi împreună din spatele aceleiași ferestre, oricând, oricum, numai să vrem.

Astăzi port mărgele

Nu mi-a fost greu să aleg mărțișoarele pentru băieții mei și am cel puțin trei motive pentru asta, o dată, pentru că Felix a cerut mărtișoare-animăluțe, apoi, pentru că la zeci de mărtișoare de cumpărat bugetul pentru unul singur a limitat considerabil oferta, iar a treia oară, totuși nu în cele din urmă, criteriile mele estetice privind mărțișoarele sunt foarte bine conturate. L-am pus pe Horica să își numere colegele atunci când am găsit mărțișoarele noastre printre zecile de rafturi colorate, iar în timp ce i-am așteptat mesajul cu răspunsul am admirat micile creații, imaginându-mi copiii din Timișoara pictându-le pe bucățele fine de lemnișor decupat în forme inexacte de animale, apoi colorându-le fără reguli de culoare, dar cu migală și un zâmbet în colțul gurițelor, apoi agățându-le inelușul metalic, șnurul roșu-alb și mărțișorul gata de câte un dreptunghi de carton colorat, fin și în final așezându-le unele lângă altele într-un coș din răchită, cu grijă și drag de ele. M-am emoționat la gândul acestei congruențe fericite, mâinile îndemânatice ce creează o bucurie undeva, departe, și sper că băieții, când dăruiesc mărțișoarele, să proiecteze și mai răspândit aceeași congruență de bucurie.

Între timp a sosit și mesajul năucitor al băiatului meu mare, o valmă de idei doar în câteva rânduri, cum să nu uit să îi cumpăr pizza vegetariană, neapărat cu sos dulce, cum că totul e per-fect la școală, cum că nu ar da mărtișoare și fetelor de la tenis, cum că sunt vreo douăzeci de fete în clasă, cum că nu știe chiar cu exactitate. Mulțumesc, mă bucur că totul este per-fect la școală și că am estimat bine partea cu aproximativ douăzeci de fete, importantă este, să recunoaștem, bunăstarea copilului mai degrabă decât un număr, aș dori încă cinci în plus, vă rog.

A numărat pe degețele, credeți-mă, băiețelul are încă degețele, miss, Doinița, Petra, Maia, Ana, miss de pian și miss de ICT, Alexandrei nu îi dai mărțișor, nu, că este la munte, foarte bine, dar fetelor din cealaltă grupă, nu, nu vreau, foarte bine, dar doamnei doctor, da, opt, doamna doctor, dar Claudiei, da, nouă, miss Claudia, așa că iată-mă în fața teancului de plicuri albe, la masa din sufragerie, așteptându-l pe Felix să coboare din camera lui cu cutia de creioane colorate, apoi, precum o secretară pricepută, dându-i rând pe rând plicurile, să le adreseze, cu nume și un mic desen, o inimioară sau o floricică, în funcție de dispoziția de moment. A potrivit singur reprezentările mărțișoarelor cu viitoarele lor destinatare, un peștișor pentru miss, neapărat pisicuțe pentru Doinița, Maia și Ana, un cățel Petrei și floricele și alte animăluțe doamnelor, apoi a insistat să aleagă un alt cățeluș pentru el însuși, motiv pentru care și-a autodestinat ultimul plic, pentru Felix, fără floricică sau inimioară, doar Felix și cățelul din interior și a putut să facă asta, pentru că am reușit singură să aflu până la urmă că Horica nu are decât șaptesprezece colege, așadar dispunem de cel puțin un mărțișor în plus, adjudecat lui Felix.

Kiti a primit și ea de la mine un altfel de mărțișor de dăruit fetelor dragi de la centru, o cutie de bomboane Rafaelo, împreună cu instrucția de a le oferi odată ajunsă dimineață la școală. După ce s-a dezbrăcat și descălțat în hol, și după ce a revenit din bucătărie, unde și-a dus, ca de obicei, mâncarea, am întrebat-o unde sunt mărțișoarele ei. M-a privit cu un zâmbet șmecheresc și a început să râdă cu fetele aflate în cameră, iar eu am aflat că 'mărțișoarele' sunt undeva în siguranță, ceea ce m-a liniștit, măcar intenția de a dărui a fost apreciată.

Pe urmă în dimineață, iată ce dimineață lungă și frumoasă, Felix a luat markerul albastru de pe suportul tablei noastre de învățat și a confecționat cu o repeziciune uimitoare, ce mi-a confirmat faptul că băiețelul mic este îndemânatic, o felicitare credibilă, pentru mine, față, cu norișori cuminți, armonioși, o inimă generică și încă una pe tricoul meu, eu, cu părul vâlvoi, credibilă ziceam, și poșetuță în mână, el, mai înalt pentru că 'se vede mai de aproape' și doi copaci și verso, cu motivul existenței acestei felicitări, adică data, o declarație concretă de dragoste cu săgeată și, cum altfel, un cățeluș.

Apoi am plecat de acasă către școli, la fel a făcut și îngrijorarea lui Felix de a nu îi fi rămas mici sandalele de anul trecut, îngrijorare alungată cu promisiunea să îi cumpăr sandale noi dacă este cazul, dar weekendul ăsta, bine?, iar încrederea copilului în soarele strălucitor al dimineții mi-a fost suficientă pentru a îmi da o stare bună de liniște și veselie, vedeți așadar de ce port astăzi mărgele.
 
Un 1 martie superb precum cerul zilei de peste București vă doresc tuturor!

Nesomnul pentru frumusețe

La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă...Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!