Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.
A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.
Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu