Reciprocitate

Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână! 

Căprioara

Îl aud tot mai des cum și-o imaginează pe sora mai mică făcând activități firești pentru vârsta ei, o vede cu un smartphone în mână, scriind cu prietena ei, o desenează din vorbe ușor arogantă cu băieții și frații ei, apoi este convins că ar fi o jucătoare iscusită de tenis, fiindcă îi admiră constituția închegată, atletică, chiar abilă la matematică, pentru că îi cunoaște perseverența și ordinea după care tânjește și nu în ultimul rând aproape că îi identifică deschiderea față de muzică cu putința de a cânta la pian și cu vocea ei baritonală. Este firească această creionare imaginară și verbală pe care Horica i-o face fetei, cu toții trecem prin clipe de melancolie, iubirea pentru Kiti ne mângâie uneori visurile cu imagini idilice, retușate ale realității mai puțin caracterizate de simetrie. Totodată, aceste gânduri eliberatoare au darul de a-l 'linisti', așa cum se întâmplă întotdeauna când vorbești despre durerile tale, și de a-i întări încrederea că iubirea pentru surioara lui afectată de autism nu ține de fapt de închipuire, ci este foarte concretă, simplă, fiindcă nu rar se întâmplă să iasă din melancolie cu o autentică mărturisire a dragostei frățești, 'Doamne, ce ochi blânzi și moi de căprioară i-ai dat!'

Semne și sentințe

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că 'resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate', însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează 'urâțenia' omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Întâia oară (2)

Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.

De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.

Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.

Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.

Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.

Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

Velociraptori albaștri pe tavane

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.

Când copila plânge

Ne așteptam și la măcar câteva momente delicate cu Catinca la mare. Vezi bine, scriu 'și la', pentru că fetița noastră este una blândă și bună de felul ei, dar, ca tot copilul de unsprezece ani, mai izbucnește câteodată nefericirea din ea, pe care o strângem cu toții de altfel în noi ca să izbucnească în erupție vulcanică sau în doze ușoare de plâns. Am învățat să suferim mai puțin pentru imaginea dramatică ce o constituim cu copila în criză pentru ochii detașați ațintiți asupra noastră. Din nevoia de a ne proteja, din iubire pentru ea, cea care suferă cel mai tare. Dar cât de ușor și bun e sentimentul de eliberare de presiunea din jur, atunci când, mulțumită neaglomerarii, spațiului generos de libertate, dar, mai ales, empatiei oamenilor de lângă tine, nu trebuie să te găsești neapărat și nedorit eroul dramei tale reale la scenă deschisă și gratuită. Discreția. Acea abilitate învățată, acea expresie necesară a respectului pentru cel de lângă tine. Să asiști cu discreție la durerea omului înseamnă respect și empatie, înseamnă iubire și umilință în fața vieții.

Dedicație pentru o mamă

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă...

În spirală

Ai trecut și tu, tu-cel mai calm și răbdător om, știu, prin zile strâmbe, cotite nefiresc, asta dacă firescul tău e linia dreaptă și eu asta cred, că da, tu, omule calm și răbdător, calci mai mereu pe drum drept, nu-i zic de consistență perfectă, îi zic doar drept, așadar îmi înțelegi tulburarea și amețeala ce vine cu atâtea viraje acum, când m-am găsit întoarsă în mine pe dos, acolo unde emoțiile nu sunt bine conturate, ele sunt doar ecourile și trenele unor conexiuni neurologice aglomerate, care mă fac să simt dezorientare și neputință. Sunt la un nivel la care rațiunea nu ajunge, ea apare ceva mai sus, de aici, din perspectivă subcorticala, auzi prea strident urletul slăbiciunii sufletești. Dar nu mă sperie, am o antenă înaltă pe care am dezactivat-o involuntar, apoi voluntar, e supapa mea de siguranță.

Simt o nemulțumire sâcâitoare pentru pașii mult prea mici pe care îi face Kiti. Simt deliberat deznădejde din timp în timp, dar, fericit, emoția asta negativă nu e pe deplin instalată, presupun că necuprinderea plenară este salvare de la depresie. O văd cum își caută rostul cu disperare în sutele ei de pași apăsați și neliniștiți, în vocea prea țipata, apoi o văd ceva mai împăcată în acceptare a condițiilor noastre de viață. Și nu mă simt bine, apoi mă simt mai bine. Reacționez, căci sunt la un etaj inferior de înțelegere, mă blamez pentru reacție, fiindcă urc imediat un etaj mai sus. Simt pentru fracțiuni de secundă gust de tristețe, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mă lasă în tristețe prea mult.

Ciclicitatea e binefăcătoare. Îți oferă certitudini, te ajută să anticipezi, îți lustruiește pământul pe care calci, te pune în gardă. Și emoțiile se succed în cicluri. Nu te știu nici măcar pe tine, omule calm și răbdător, într-o fericire permanentă, deși, recunosc, aceasta îți este ție mai accesibilă decât celorlalți. Fără rotunjime, fără întoarcere, ai mai ști tu că vin și zile bune? Poate că ai spera la ele, dar neindoiala te lasă cu siguranță într-o stare bună de optimism. Eu așa sunt. De aceea știu că o să simt mai frumos, de fapt deja parcă o și fac. Mulțumesc!

Bucuria e simplă, că doar n-o fi complicată!

E liniște bună în casă și cald. E curat și soare. Felix își umple tolba cu imagini alerte animate, acum când poate, are doar două zile de weekend la dispoziție, nu ca fericitul de Spotu-dinozaur, care trăiește într-o lume cu cinci zile de weekend pe săptămână. Horica își respectă programul de la începutul anului școlar, care-i zice că duminica este zi pentru lecții. Tati citește ceva, iar Kiti îmi stă pe-aproape, ea nu vrea nici desene animate, nici lecții (cred și eu!), nici măcar o mușcătură din mărul meu. Dar nu pare nefericită, nu, ușor plictisită, însă, da. Putem să ne plictisim și, în același timp, să nu simțim nefericire? Probabil că da.

Ne-am obișnuit cu toții cu clipele lui Kiti de inactivitate din afara lecțiilor zilnice sau din afara altor activități familiale în care ne angajăm. De aceea, orice acțiune spontană de-a ei, care mimează sau chiar imită binișor mișcările noastre firești pentru contextul în care ne aflăm, ne aduce bucurie, exagerată, poate, din punctul tău de vedere, dar plină de ingenuitate, pentru noi. Iat-o ieri, la lecțiile de tenis ale băieților, acolo unde, de obicei, stăm cuminți pe bancă și privim mișcarea coerentă sau mai în formare a copiilor, iat-o, așadar, ridicându-se de pe bancă și apucând racheta mea de tenis de mâner, cu mâna dreaptă și o minge, cu cealaltă mână. Kiti, vrei și tu să joci tenis? Poate, nu înainte însă de a îi simți cu buzele cordajul, mi-a răspuns prin gesturi, nici măcar nu-i o senzație prea rea, mi-am zis, încearcă și tu și ai să vezi! Kiti, cea atât de intens senzorială, cu racheta de tenis în mână, pe teren, lângă copii, numai fiindcă așa vrea ea, îmi acceptă lecția simplă, brațul drept întins la spate, apoi, la comanda mea, 'lovește', același braț urcă spre înainte, până peste umărul stâng. Bravo, Kiti! Și e un bravo răspicat, căci este atât încurajare, cât și entuziasm pentru performanța de a nu mai arunca racheta din mână în primele două-trei secunde, ei, ce vorbesc aici?, în primele două-trei-zece minute! E Kiti, înfofolită nesportiv într-o cochetă haină de fâș albastru și încălțată, la fel de nesportiv, în cizme lungi și roz de domnișoară, în mijlocul copiilor de pe terenul de tenis. Și dacă mai de mult au fost vremuri când bucuria noastră simplă era umbrită de sentiment năvalnic de jenă pentru aglomerația de perechi de ochi ațintite curios asupra-i, tot mai de mult vremurile alea apus-au, căci, precum candoarea din bucuria noastră, asemenea și candoarea din curiozitatea celorlalți.

E o duminică frumoasă de noiembrie, iar soarele și liniștea tulburată doar de voci limpezi de copii nu pot să ne închidă în plictiseală. Suntem acasă, împreună și e bine.

Azi plouă rece și dezolant, mâine va fi o zi blândă. De fapt, e mâine deja!

Unde-s pisicuțele? Dați-mi pisicuțele! m-am trezit strigând disperată, în stânga și în dreapta. Le-am aranjat cu drag în părul ei moale și ondulat de dimineață, două în stânga și două în dreapta, îndulcindu-i altei pisicuțe trăsăturile, iar spre seară, nu le-am mai găsit la locul lor. Le-a aruncat intenționat. Le-am chemat cu cel mai miorlăit pis-pis din lume, de parcă fără patru agrafe-pisicuțe de păr, fetița noastră și-ar pierde orientarea spațială și iubirea, dar n-au mai venit înapoi, rătăcite în lume au rămas.

Tot o rătăcire îmi scaldă și mie lăuntrul, acum că drumul ni s-a desfăcut în două, iar noi trebuie să ne învățăm cu calea aleasă, dar nu înainte de a ne lua curajul să pășim pe ea. Căci un drum călcat cu sârguință și pasiune timp de șapte ani și mai bine este un drum bine bătătorit și șlefuit, el te duce inerțial înainte, cu ochii închiși. Suntem aici, pe drumul știut, în clipa asta, care, de s-ar putea decupa sau opri miraculos din șirul infinit de clipe, ne-ar arăta seninătatea și ușurința din mișcări, momentan suspendate, limpezime datorată confortului de a ști.

Dar Catinca Maria nu mai este cea de acum șapte ani. Ea a crescut, așa cresc toți copiii, iar între timp, și vremurile s-au mai împlinit. 'E timpul pentru schimbare!', ne-au luat vremurile prin surprindere și, cum ne place să sperăm, am hotărât împreună să schimbăm.

Kiti își duce ghiozdanul cuminte pe spate. Și-a îndesat ambele mâini în buzunarele hăinuței ei delicate de domnișoară, așa cum i s-a cerut. Ocrotitoarea ei îi sugerează direcția de mers printr-o îmbrățișare discretă. Sunt împreună în fiecare clipă, ocrotitoarea ei este acolo, pentru ea. Încă.

Măsuri

Măsuri. Peste cinci codiţe înseamnă păr scurt. Între două şi patru, păr mediu. Cu codiţă unică, părul lui Kiti a fost odată lung. Astăzi, două. Doi este măsura zilei, iar de bucurie am îmbrăcat de dimineaţă bluza pe dos. Noroc cu Horia, care, sincer şi direct, mi-a spus că am o bluză destul de ciudată. De-ar creşte ca buruienile, nici că mi-ar păsa de firele smulse cu gestul ei pe cât de plin de naturaleţe, pe atât de tulburător pentru văz, dar mai ales pentru auz. Sunetul spontan, exploziv, concis, urmat de reverberaţii persistente, doar de o ureche sensibilizată ca a mea auzite, mă înţeapă de fiecare dată neplăcut surprinzător, îmi varsă adrenalină în sânge şi mă umple de furie. Tu nici nu-l auzi, pentru mine e larmă bestială, e iureş extrem, e sunet diavolesc. Dar astăzi am ajuns la două, două codiţe, numai două codiţe. Mai uşor de strâns într-un mănunchi protector pentru însuşi conţinutul său, părul lui Kiti îşi redobândeşte lungime convenabilă şi îşi asigură ocazie de a se desfăşura sau, mai bine, de a se înfăşura în inelele de altădată. Şi încă nu am omorât gestul pustiitor, dar, odată cu îmbrăţişarea măsurii doi, m-am mai saturat o dată de optimism şi iarăşi mi-am regăsit tonul armonios în marele şi al nostru tumult vital. Să crească mare măsura doi ca să treacă curând în unu. Măsura unu!

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 'O ştii pe fata în alb?'
 
 'Nu, de ce?'
 
 'Atunci lasă, nu e nimic!'
 
 'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
 
 'Daaa?'
 
 'Da, de ce?'
 
 'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
 
 '???'
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Când îţi eşti ţie însuţi prea de-ajuns, bubiţele dor mult prea tare

 "Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu' n-o să zică nimic.
 
 
 Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede.... Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!... Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, 'hei, domnu', domnu', ah, a intrat, nesimţitule!' Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!...
 
 
 Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!....E nouă şi se supără sefu', îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?...Se deschide uşa, domnu', nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?...
 
 
 Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. 'Proasto!'..."
 
 
 
 Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU  a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!
 
 
 O fi greu? O fi uşor?

Un bebeluş zburător

 Kiti a ridicat de pe jos bebeluşul de jucărie, l-a aşezat cu capul pe unghiul dintre braţul şi antebraţul ei stâng şi l-a antrenat într-o legănare brutală, stânga-dreapta, stânga-dreapta, într-un ritm milităresc care probabil ar speria orice bebeluş real, aşa cum a aflat ea, fără să vrea, că se face cu un bebeluş de jucărie. Eu i-am atras atenţia să îl mângâie şi să îl pupe pe obraji, Kiti m-a ascultat aşa cum ascultă de cele mai multe ori şi şi-a lipit buzele trandafirii de creştetul capului din cauciuc. Apoi, prin deschizătura largă a ferestrei din camera ei, acolo unde ne aflam, cu un gest rapid şi neaşteptat, a apucat bebeluşul de cap şi l-a proiectat fără greş, cu precizie de baschetbalist, înspre mijlocul curţii. Instinctiv am sărit la fereastra deschisă, m-am aplecat peste pervaz căutând, de acolo, de la etaj, păpuşa, victimă colaterală, cu privirea. Am dat repede de ea, părea la fel de senină ca cea care a trimis-o în covorul de iarbă, de fapt, aproape aş putea să jur, am zărit pentru o fracţiune de secundă primul ei zâmbet în colţul gurii de cauciuc vopsit, probabil semn de înţelepciune, în cele din urmă, deşi bebeluş, păpuşa este o jucărie, iar jucăriile sunt naive doar o perioadă scurtă după fabricaţie, odată ce ajung proprietate a copiilor, ele capătă o înţelegere aproape părintească a universului nesfârşit al celor pe care îi bucură necondiţionat. Felix, martor al întâmplării, l-a strigat cu nerăbdare disperată pe Horica, vino repede, să vezi ce haioasă e Kiti. Horica, prompt, nu ca la apelurile ordonatoare ale mele, a apărut instantaneu în pragul uşii camerei lui Kiti, bănuind şi sperând la ceva extraordinar, distractiv şi original, aşa cum surioara lui mai ciudăţică l-a obişnuit. Întâmplarea s-a ridicat la nivelul aşteptării sale, s-au ambalat amândoi băieţii într-un râs molipsitor, iar apoi, curajul şi sângele rece dovedite de Kiti constituie adevărate motive de
 
 jos-pălăria la adresa autoarei unei astfel de grozăvii pentru nişte băieţi năzdrăvani. Ba mai mult, Horica ne-a dezvăluit dorinţa ascunsă şi arzătoare de a chinui bebeluşul înţelept, dorinţă pe care o nutrea de ceva vreme. În continuare, ne-am lăsat purtaţi pe valurile de intensitate tot mai mică ale energiei acumulată de întâmplarea comică din camera lui Kiti, iar odată cu risipirea ei, a energiei, am realizat subit că suntem oarecum în întârziere, ah, funcţionarea după program, motiv pentru care ne-am legat la priză ca să ne continuăm activităţile de spălare, îmbrăcare tipice dimineţilor noastre din cursul săptămânii fără vacanţe.

Eveniment. In desfasurare.

Iata, pentru cei interesati, link la faptele care au dus la intreruperea (speram din nou temporara) cursului organizat de noi pentru copii cu afectiuni din spectrul autismului.

O, sancta simplicitas

Înjunghiaţi pe la spate, aşa ne-am pomenit acum, aproape de sfârşitul anului şcolar, de către un grup aflat în cârdăşie, şi eu şi Alina 1 şi Alina 6 dar mai ales Kiti. Am cerut o caracterizare de la şcoală şi am obţinut-o împreună cu toată frustrarea eruptă din neputinţa unei profesoare de a ţine cinci copii în frâu, frustrare pe care a mascat-o, poate neintenţionat, în chip de plângere 'mai sus' împotriva celui mai nou şi mai neconvenţional elev al clasei şi anume, Kiti. Şi, ca o potrivire miraculoasă, azi de dimineaţă, în ziua în care am fost chemată din nou la şcoală pentru a mi se înmâna caracterizarea copilei mele, reprezentanta părinţilor clasei lui Kiti, evident, o mamă, a dat dirigintei o foaie scrisă la computer în care ei, părinţii copiilor clasei a doua, se plângeau pe aceeaşi melodie falsă, cu aceleaşi versuri învechite, de Kiti, Kiti cea pe care abia au zărit-o de câteva ori în viaţa lor. Au pecetluit foaia trădătoare cu semnăturile lor laşe, uitând pentru moment că sunt şi ei părinţi. Nu i-am văzut la faţă pe ei, semnatarii, însă iscăliturile lor iresponsabile şi egoiste mi-au fost fluturate prin faţa ochilor de toate trei doamnele din faţa mea ca argument decisiv în favoarea...în favoarea unui fapt pe care n-au avut curajul şi temeiul legal să mi-l spună verde-n faţă. Le-am ajutat eu dar n-au recunoscut. Atunci what is the point? Am convenit, în ciuda lor, să încheiem anul şcolar în aceeaşi formulă de frecvenţă a lui Kiti la şcoală. Apoi, mai vedem. În definitiv şi paradoxal pentru tot circul ăsta toţi cei direct implicaţi recunosc că progresele lui Kiti sunt evidente. Tocmai de aceea cred că diriginta clasei s-a folosit, repet, poate nepremeditat, de cele trei probleme comportamentale ale lui Kiti pentru a îşi manifesta necontrolat frustrările legate de meseria ei şi condiţiile grele în care aceasta se desfăşoară.Ceea ce este profund nedrept si imoral.

How could you?

M-am strecurat tiptil în sus pe scara întunecată şi rece. Am încercat să deschid o uşă dar nu am reuşit. De aceea am hotărât să intru în camera de unde se auzeau voci de femeie. Am salutat politicos şi am pus o întrebare. Una dintre cele două femei m-a condus printr-un culoar mai luminos decât scara dar tot la fel de rece. A deschis o uşă doar ca să pătrundem în alt culoar pe care am găsit uşa. Acolo, în faţa uşii n-am mai avut scăpare, m-au prins. Mi-au aruncat un sac pe cap şi m-au împins în încăpere. Nu m-am împiedicat, m-a ţinut Felix de picior, el nu a fost considerat în schema lor. În schema mea are mereu un loc. Mi-am eliberat faţa şi am rotit ochii de jur împrejur. Eram într-o cameră multifuncţională. Cu trei mese înconjurate fiecare de scaune, ca trei insule coliniare. Cu o imprimantă, şi ea multifuncţională suită pe un dulăpior. Cu rafturi pentru cărţi, foi, jucării şi alte dulapuri pentru diverse dosare. Cu o a patra masă într-un colţ pentru un aparat de făcut cafea. Şi o teracotă maro ca un urs brun imens în faţa geamurilor. M-am aşezat pe unul dintre scaunele albastre, cu faţa la urs. S-au stins toate luminile înafară de una. Cea îndreptată spre ochii mei. Au tranchilizat copilul cu un pumn de maşinuţe şi au deschis focul asupra mea. M-au schinjuit fără de milă şi m-au arătat cu degetul mulţimii din ochii lor. N-am plâns şi nu m-am perpelit.

Am întrebat ce vreţi de la mine? Nu mi-au răspuns franc dar m-au somat, 'dă-i neuroleptice lui Kiti sau...'

Sau ce, n-o mai primiţi? Spuneţi-mi cinstit, aşa cum cinstit vă spun şi eu, acum NU-i dau neuroleptice, vreţi să nu mai vină la şcoală?

'Nu, nu, dar Kiti deranjează orele fiind agresivă'. Asta e o noutate pentru mine, Kiti NU este agresivă, e cel mult autoagresiva, replic.

'Şi ţipă'. Dar nu ţipă, în viaţă ei n-a ţipat, emite nişte sunete care da, pot deranja, explic.

'Şi demonstrează negativism. Vedeţi, vedeţi, ha, ha, vedeţi negativismul ei, nu vrea să facă ce i se cere'. Acum e atentă la mine, mama ei, se răsfaţă, ce frumos râde!, admir.

'Şi nu ştie să se încalţe, nici să se îmbrace, nu ştie nimic'. Draga mea Kiti, eşti de râsul lumii, "eşti varză, fată", ridiculizez.

***

Nu spun că nu îi vom da vreodată medicamente lui Kiti. Dar deocamdată nu credem că este nevoie de ele iar acest fapt este de neînţeles pentru stafful de la şcoala pe care o urmează Kiti. Fetita e chiar specială pentru o şcoală unde toţi elevii iau neuroleptice!