duminică, 12 februarie 2012
În spirală
Ai trecut și tu, tu-cel mai calm și răbdător om, știu, prin zile strâmbe, cotite nefiresc, asta dacă firescul tău e linia dreaptă și eu asta cred, că da, tu, omule calm și răbdător, calci mai mereu pe drum drept, nu-i zic de consistență perfectă, îi zic doar drept, așadar îmi înțelegi tulburarea și amețeala ce vine cu atâtea viraje acum, când m-am găsit întoarsă în mine pe dos, acolo unde emoțiile nu sunt bine conturate, ele sunt doar ecourile și trenele unor conexiuni neurologice aglomerate, care mă fac să simt dezorientare și neputință. Sunt la un nivel la care rațiunea nu ajunge, ea apare ceva mai sus, de aici, din perspectivă subcorticala, auzi prea strident urletul slăbiciunii sufletești. Dar nu mă sperie, am o antenă înaltă pe care am dezactivat-o involuntar, apoi voluntar, e supapa mea de siguranță.
Simt o nemulțumire sâcâitoare pentru pașii mult prea mici pe care îi face Kiti. Simt deliberat deznădejde din timp în timp, dar, fericit, emoția asta negativă nu e pe deplin instalată, presupun că necuprinderea plenară este salvare de la depresie. O văd cum își caută rostul cu disperare în sutele ei de pași apăsați și neliniștiți, în vocea prea țipata, apoi o văd ceva mai împăcată în acceptare a condițiilor noastre de viață. Și nu mă simt bine, apoi mă simt mai bine. Reacționez, căci sunt la un etaj inferior de înțelegere, mă blamez pentru reacție, fiindcă urc imediat un etaj mai sus. Simt pentru fracțiuni de secundă gust de tristețe, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mă lasă în tristețe prea mult.
Ciclicitatea e binefăcătoare. Îți oferă certitudini, te ajută să anticipezi, îți lustruiește pământul pe care calci, te pune în gardă. Și emoțiile se succed în cicluri. Nu te știu nici măcar pe tine, omule calm și răbdător, într-o fericire permanentă, deși, recunosc, aceasta îți este ție mai accesibilă decât celorlalți. Fără rotunjime, fără întoarcere, ai mai ști tu că vin și zile bune? Poate că ai spera la ele, dar neindoiala te lasă cu siguranță într-o stare bună de optimism. Eu așa sunt. De aceea știu că o să simt mai frumos, de fapt deja parcă o și fac. Mulțumesc!
Etichete:
acceptare,
eu,
Kiti,
relatiile familiei copilului cu autism
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu