Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții 'savante' cu băieții mai 'experimentati', Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu 'nuuuuuuuuu!'.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Poveste adevărată cu un tom și cu un jerry și niște puncte cardinale

Am tras de ușa grea din termopan și am intrat amândoi, nu pot spune în ce ordine, șoricelul Chiț-Chiț este de obicei și în fața și în spatele meu, în același timp (cred că asta se întâmplă din cauza coditei sale lungi). Din aerul fierbinte și îngreunat de smog al dupaamiezii, ne-am pomenit deodată sub un jet binefăcător de aer rece, care mângâia obrajii a cinci copii cuminți, de pe cinci scăunele colorate și frumos aliniate, în încăperea largă și întunecată de cinematograf improvizat a centrului, acolo unde, în afară de abia perceptibilii curenți de aer, doar siluetele desenate și animate ale lui Tom și Jerry se mișcau, în planul colorat, incandescent al televizorului. Odată ce am pășit înăuntru, animația de pe ecran s-a amplificat și în 3D, doar e binecunoscut faptul că șoriceii, fie ei și nedesenati, sunt foarte alerți. Am lăsat șoricelul în bună voia lui și am traversat longitudinal încăperea, de la sud la nord, dacă presupunem că într-un cinematograf ecranul stă agățat pe peretele din nord, iar înspre sud se arată spatele spectatorilor. Acesta ar putea fi un amănunt neinteresant dacă nu aș adăuga aici informația că în extremitatea estică a liniei estetic ordonată a scăunelelor celor cinci copilași, stătea neobișnuit de cuminte o fetiță înaltă, rotunjoară de plinătatea tinereții ei, fetiță, ce, presupun că bine ați ghicit, era Kiti. De aceea adaug acum această informație. Așadar, pentru că încremenirea în scaunelul ei a fetiței este de bun augur pentru creșterea atenției și concentrării, iar apariția mea în cadrul privirii lui Kiti ar putea fi motiv pentru ruperea focusului, vedeți bine că așezarea în mica mea scenă tihnită a eroilor ei are relevanță, ceea ce îmi doresc și pentru acțiunile mele, inclusiv cea de față, deși uneori e absolut acceptabil să bați câmpii nerelevant, mai ales dacă o faci într-un cadru bucolic.

Dar să revin la oile, pardon, șoriceii mei urbanizati și să spun în continuare că, ajungând după traversare în punctul cel mai nordic al camerei și întorcăndu-mi corpul cu cap cu tot înspre sud, am avut surpriza deosebit de frumoasă, intuită de altfel, dar refuzată dintr-o ludică superstiție, să o văd pe Kiti a noastră, Kiti cea etern mișcătoare, Kiti cea cu pupilele într-o amețitoare nestatornicie, complet implicată în receptarea imaginilor derulate pe ecranul televizorului, deplin armonizată în gesturi și mimică cu colegii ei pitici dinspre vest, zâmbind odată cu zâmbetele celorlalți copii, râzând odată cu ei și ridicând din sprâncene în așteptarea poznei promisă de Jerry. Nu-mi pot scoate din minte nici brațele ei albe, lungi, încrucișate netensionat în poale, nici cârlionții delicați de peste urechi, nici degețelele de la picioare, toate zece, ca niște cartofiori, aranjate regulamentar în șiruri de câte cinci, căci din creștet și până în vârful cartofiorilor ei dragi îi stătea bucuria, bucurie ce m-a ajutat să îmi uit din obișnuita încrâncenare a serilor obosite.

Mai apoi, șoricelul și pisica din televizor s-au ascuns sub un generic negru, iar eu mi-am îmbrățișat șoricelul și pisicuța, fiindcă într-o îmbrățișare, lărguță ca să îl încapă și pe Horica,am plecat către școală să îl așteptăm.

Copil cu pasiuni

Practice makes perfect zice o vorbă şi când Horica ţinea printre primele dăţi chitara electrică în braţe studiind-o şi admirând-o cu mult drag şi apoi căutând printre piesele de studiat pe una mai uşoară, aşa, ca pentru început, i-am sugerat să încerce Europa, Santana, nu că ar fi simplă ci fiindcă îmi place iar copilul s-a conformat. S-a desumflat destul de repede rugându-mă să nu mă supăr dar este prea greu de învăţat pentru el. Ieri, după două luni în care a cântat mai rar din cauza programului însă cu regularitate pentru că nu poţi să te abţii atunci când faci din plăcere, a revenit singur la Europa şi, neaşteptat, a început să sune deja binişor. Astăzi la masa de prânz Horica mi-a zis că el crede că pe măsură ce cântă la chitară i se deschide anvergura degetelor ca în evantai, sincer, habar n-am dacă se produce vreun fenomen de acest gen, bănuiesc că nu, în schimb cred că abilităţile sale motorii fine sunt mai dezvoltate pe măsură ce se antrenează iar faptul că e în creştere ar fi alt motiv.

Tot ieri, că teza la romană a trecut cu bine, concursul de matematică de asemenea iar teza la matematică este caca-maca, Horica a cântat pentru prima oară şi Satisfaction, Rolling Stones, piesă-cadou de Crăciun pentru Bicu, bunicul lui care a declarat că îi place. Aşa că, uşor-uşor, repertoriul îi creşte la fel ca şi îndemânarea, deasemenea şi simţul artistic şi sensibilitatea. Că e un copil sensibil dar totodată conectat cu realitatea concretă a zilelor noastre, altfel nu-mi explic de ce astăzi, după piesa de teatru pentru copii pe care am urmărit-o cu toţii, aşa frumos ca-ntr-o duminică dimineaţă de noiembrie, mi-a împărtăşit îngrijorarea şi mila lui pentru bieţii actori inimoşi care, ştie el, că nu câştigă suficient de mult ca să ducă o viaţă decentă şi lipsită de griji precise şi palpabile de supravieţuire.

Pe doua roti

Azi copilul a pedalat după mai multe încercări eşuate de-alungul vremii. Nu că n-ar fi putut sau n-ar fi prins ideea dar i s-a părut mult mai fain să încalece bici-, triciclete până acum şi să ignore pedalele dând stoic din picioruşe. Ei bine, azi am redescoperit fosta bicicletă a lui Horica, cea cu roţi ajutătoare detaşabile şi Felix a părut încântat să o încerce în parc. Acum, după ce a pedalat de a obosit chiar şi el, inepuizabilul, este mândru de ce a realizat. La fel e şi Horica ba chiar mai mult, de acum va avea partener de plimbare cu bicicleta.

Regret timpul din trecut în care ieşeam la plimbare cu bicicletele, atunci când Kiti era suficient de mică să încapă pe scaunul ataşat de bicicleta lui tati, Horica în urma lor iar eu şi mai în coadă cu Felix încă plutind în aer. Din păcate acum avem cel puţin o problemă greu de rezolvat ca să ne mai aventurăm în frumoase plimbări în familie pe două roţi. Kiti care a crescut mare şi care nu ştie sau mai bine nu e interesată să dea din pedale. Într-o vreme ne gândeam la o căruţă ataşată de bicicletă pentru ea dar nici astea nu sunt pentru copii prea mari. Oricum ne bucurăm că băieţii s-au găsit şi adunat în activitatea asta atât de plăcută.

Iată-i în poze de azi, iat-o şi pe Kiti pe când era mică, mică şi încerca fără succes să pedaleze:

Accesorii dar nu oricare

Astăzi, la a doua ei participare la atelierele de creativitate de la Muzeul Ţăranului Român, de data asta la orele de pictură, Kiti a modelat, apoi a pictat mărgele şi trei nasturi pe care abia aştept să îi coasem pe o rochiţă sau bluză potrivită. Din nou vreau să îmi exprim recunoştinţa faţă de doamna Ruxandra Grigorescu pentru că a îndrumat-o şi pe Kiti alături de colegii de atelier în creaţia ei.

Mai jos sunt nişte poze (de o calitate foarte slabă, îmi cer scuze) cu mărgelele, nasturii si geanta cusuta data trecuta.
Asa-i ca sunt frumoase?

Dragute

Horica joacă tenis la perete alături de un băiat pe care abia l-a cunoscut şi care îl întreabă dacă are 'ai di de mes' poate or mai povesti diverse când şi când. Horica îi răspunde că are dar că foloseşte messengerul mai rar, cam o dată la cinci ani. Băiatul se opreşte şi îi aruncă o privire perplexă utilizatorului sporadic de messenger, gen 'oare ce extraterestru mai e şi asta'?

Dacă treceţi zilele astea pe la Carrefour veţi avea 'sansa' să treceţi simbolic prin poarta magică. Horica abia aşteaptă chitanţa de la casă pentru a se grăbi să câştige simplu nişte bani la poarta magică pentru a-şi cumpara mult-dorita hartă a lumii de la Ikea. N-a avut noroc de bani ci doar de un minidialog hilar cu portarul magic care l-a întrebat: 'sunteti persoană fizică?'. Horica i-a răspuns: 'nu ştiu dar probabil că da din moment ce joc tenis aproape în fiecare zi!'

Kiti are din această vacanţă două experienţe de viaţă noi. Prima, înainte cu o zi de vacanţă a fost la coafor unde a avut parte de un tratament complet cu vopsit 4 şuviţe, aşteptat, spălat, tuns şi coafat. S-a comportat admirabil doar la un moment dat, de oboseală, şi-a ridicat picioarele sus pe scaun într-o poziţie care l-a făcut pe frizer să exclame: 'ce fiţoasă e!'

A doua experienţă a fost vizita la medicul dentist, bunicul ei, unde a deschis guriţa cuminte de câte ori a fost nevoie pentru un tratament preventiv anticarie. La început părea speriată uşor, apoi s-a relaxat şi l-am convins pe tata că trebuie să stea şi pe scaunul stomatologic dacă a stat la coafor. Păi nu?

Şi Felix, despre el am întotdeauna ceva de scris, tocmai o alintă fără încetare pe surioara lui spunându-i Brownie. De ce îi zici aşa? Pentru că are culoarea lui Brownie (căţeluşul lui de pluş) şi e scumpă ca el. O declaraţie de dragoste fără cusur!

O, sancta simplicitas

Înjunghiaţi pe la spate, aşa ne-am pomenit acum, aproape de sfârşitul anului şcolar, de către un grup aflat în cârdăşie, şi eu şi Alina 1 şi Alina 6 dar mai ales Kiti. Am cerut o caracterizare de la şcoală şi am obţinut-o împreună cu toată frustrarea eruptă din neputinţa unei profesoare de a ţine cinci copii în frâu, frustrare pe care a mascat-o, poate neintenţionat, în chip de plângere 'mai sus' împotriva celui mai nou şi mai neconvenţional elev al clasei şi anume, Kiti. Şi, ca o potrivire miraculoasă, azi de dimineaţă, în ziua în care am fost chemată din nou la şcoală pentru a mi se înmâna caracterizarea copilei mele, reprezentanta părinţilor clasei lui Kiti, evident, o mamă, a dat dirigintei o foaie scrisă la computer în care ei, părinţii copiilor clasei a doua, se plângeau pe aceeaşi melodie falsă, cu aceleaşi versuri învechite, de Kiti, Kiti cea pe care abia au zărit-o de câteva ori în viaţa lor. Au pecetluit foaia trădătoare cu semnăturile lor laşe, uitând pentru moment că sunt şi ei părinţi. Nu i-am văzut la faţă pe ei, semnatarii, însă iscăliturile lor iresponsabile şi egoiste mi-au fost fluturate prin faţa ochilor de toate trei doamnele din faţa mea ca argument decisiv în favoarea...în favoarea unui fapt pe care n-au avut curajul şi temeiul legal să mi-l spună verde-n faţă. Le-am ajutat eu dar n-au recunoscut. Atunci what is the point? Am convenit, în ciuda lor, să încheiem anul şcolar în aceeaşi formulă de frecvenţă a lui Kiti la şcoală. Apoi, mai vedem. În definitiv şi paradoxal pentru tot circul ăsta toţi cei direct implicaţi recunosc că progresele lui Kiti sunt evidente. Tocmai de aceea cred că diriginta clasei s-a folosit, repet, poate nepremeditat, de cele trei probleme comportamentale ale lui Kiti pentru a îşi manifesta necontrolat frustrările legate de meseria ei şi condiţiile grele în care aceasta se desfăşoară.Ceea ce este profund nedrept si imoral.

Biscuitele refuzat

Biscuiţii au fost întotdeauna motivatorii principali şi cei mai puternici pentru Kiti. Dacă este vreun program mai dificil de asimilat pentru ea atunci ne gândim să o recompensăm cu biscuiţi. Nu mai folosim recompensele acestea primare cu o frecvenţă atât de mare ca la începutul terapiei însă există programe expresive destul de multe în orarul zilnic al lui Kiti iar aceste lecţii sunt extrem de dificile şi neplăcute astfel încât avem nevoie de motivatori puternici câteodată. Iar aceştia sunt deseori reprezentaţi de biscuiţi. Şi fiind atât de apetisanţi în ochii lui Kiti, biscuiţii au încă mai demult şi etichetă în guriţa fetiţei silitoare. Ei sunt "bite". Bite este asul din mânecă, este bagheta magică şi este deliciul absolut. Având aşa o putere curioasă şi dominantă, biscuite este printre cel mai frecvent cuvânt rostit de Kiti până acum. Vrea biscuite, spune "bite". Vrea des biscuite, spune des "bite". Atât de des încât atunci când se întâmplă să vrea şi altceva Kiti spune spontan tot "bite". Doar la prima sau a doua încercare, apoi se autocorecteaza.

Încă o menţiune: orice şi-ar dori Kiti în orice moment al zilei, dacă îi oferi un biscuite probabil că nu te va refuza.

Totuşi...

Ieri dimineaţă tati îşi pregătea o cafea la bucătărie. Cum Kiti este foarte atrasă de bucătărie cu misterioasele sale cutii şi sertare pline de surprize, a observat imediat că există un potenţial de ceva dezmăţ culinar acolo şi binenteles că s-a înfiinţat la uşa bucătăriei îngăimând ceva spre tatăl ei. Ce doreşti, o întreabă tati iar Kiti nu catadicseşte să se concentreze suficient ca să rostească clar aşa că repetă aşa-zisul cuvânt de dinainte. Tati insistă, nu înţeleg, poţi să repeţi şi Kiti scoate din mânecă asul ei:"bite". Tati, doar e duminică şi toţi merităm din când în când câte o bucurie mică pentru care nu muncim propriu-zis pe moment, scoate din cutia roşie de tablă un biscuite şi i-l dă lui Kiti. Ei, dar se întâmplă surpriza: Kiti ia biscuitele în mână, se uită la el, îl priveşte şi se gândeşte câteva secunde după care, contrar întregii istorii trecute a lui Kiti cu biscuiţii din viaţa ei, se îndreaptă spre cutia roşie cu biscuiţi, îi deschide acesteia capacul, repune biscuitele cruţat lângă confraţii săi, potriveşte capacul peste cutia de tablă şi, uitându-se la tati, spune: "apă".

Nu mai spun că a primit apa binemeritată de la tati însă spun că Kiti, pisicuţa, ne-a mai uimit o dată. Şi sunt sigură că o va mai face. Gestul ei este foarte complex. Privind la biscuitele din mâna ei, de nerefuzat altădată, ea se gândeşte şi hotărăşte singură să îl pună la locul lui. Acest fapt, atât de neînsemnat poate pentru unii, este plin de semnificaţie pentru noi. Iar înlănţuirea acţiunilor ce au urmat, cu atât mai mult. Din nou, bravo Kiti!