Șapte litere are cuvântul astilbe, precum șapte s-au strâns recitalurile de pian

Felix își pune cămașa, dându-și centura din fața pieptului în spate și numără la câte minirecitaluri de pian a îmbrăcat-o. Sunt vreo șapte, cu două pe an în medie, iar asta mă face pe mine o cumpărătoare isteață. Papionașul rezistă. Pantofii însă- nu. Îl strâng atât de tare, încât le împing călcâiele în interior, să calce pe ele pe drumul dinspre parcare către Conservator. Nu-i convine soluția, astfel că îndură, pășind rar, cu picioarele țepene, fără extensiile și flexiile necesare mersului firesc. Oprim la florărie, de unde aleg niște bujori sângerii, ireal de frumoși. Este un spațiu răcoros și parfumat, mai stăm câteva minute, cât căutăm să ne dumirim durerile picioarelor, căci și pe mine mă încalță arogant pantofii. Plecăm cu cuvântul 'astilbe' pe buze, sunt florile acelea fabuloase, moi, ca niște podoabe din pene de struț colorate, care ne cresc și nouă în grădină într-o mică tufă și cărora florăreasa le-a spus pe numele uitat. Înaintea sălii, copilele dansează un mic balet improvizat, iar Felix le observă ușor retras. Recitalul copiilor mari mai durează puțin, dinăuntru răzbat acorduri cunoscute și mai complexe decât ale micilor pianiști. Holul înalt are un aer ceremonios, iar lumina pătrunde îndrăzneț în el și-l estetizează, desenându-i pereții cu geometrii și înflorituri jucăușe de umbre, ce mă îndeamnă să fotografiez băiatul. Mai târziu îl filmez cât își cântă piesele. Emoția este de data asta mai blândă cu el sau este mai lămurit cu ținerea ei în frâu. Când redevine spectator, îl las să-și recompenseze efortul de ținere în frâu a emoției, oferindu-i o șuviță din părul meu, care poate să nu mai arate la fel de bine ca la începutul serii.

Nimic nu se întâmplă până se întâmplă ceva

Deși greșește ușor în două locuri, Felix își cântă dezinvolt piesele minirecitalului de pian, iar eu îi cunosc liniștea și siguranța cu care o face. "Nimic nu cunoaște delicatețe mai mare decât mama și câinii". Sare iarăși ca un căprior la final și scoate limba ca un câine între două piese, atunci când își privește emoționat publicul, iar eu îi cunosc și sfiiciunea. "Voi interpreta tema principală din coloana sonata..." Este timid și sigur pe ce știe, însă se ține împotriva sfielii de privirea mea plină de drag, pe care doar o cinstește cu câte un surâs fugar în timpul interpretării. "Ești foarte frumos când îmi spui povești!" Primește la finele recitalului în dar o înghețată și-un pupic. "Pentru Lego, strâng bani." Se simte mărinimos, mă întreabă mai târziu dacă știu care este balerina lui preferată. Încerc fără succes diverse fetițe din trupa de balet a școlii sale, deja plecată la un concurs internațional, dar nu reușesc să ghicesc. Este încântat, dar mimează dezamăgirea, "chiar nu știai că Kiti e balerina mea preferată?" Da, Kiti este bineînțeles și balerină, dacă el așa vrea, cum este orice-și poate imagina, în definitiv cine spune că n-ar putea fi? Da, da, știu că îți dă mâna să spui asta, și ție, știu, însă, scuză-mă, nu știi nimic. Felix se simte împlinit și obosit după o zi atât de plină, dar nu poate adormi. "Am lăsat cartea deoparte, am stins lumina, dar ochii nu mi se închideau. Atunci am mai citit un pic și mi-am găsit o poziție în care să adorm, dar tot n-am adormit. Până am adormit."

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Spre Crăciun cu spirit vesel-17 decembrie

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Recital de pian

Are emoții, dar ăsta nu este un lucru rău. Îi place să își cânte piesa, fiindcă o știe foarte bine. Când se termină, vrea la încă un recital, însă eu nu-i pot oferi deocamdată mai mult de o sută de recitaluri cu public restrâns acasă. Își amintește cât de dificilă i s-a părut piesa atunci când a primit-o, acum râde cu relaxarea pe care exercițiul ți-o dă. Îmi place poziția degetelor sale deasupra clapelor, nu observ neapărat asta decât prin comparație cu alți copii, ale căror degete îmi par prea întinse și rigide peste clape. Nu apasă destul de cinstit clapele, așa cum o face acasă, pun asta pe seama timidității sale. Are însă fluiditate și păstrează bine ritmul. Termină de interpretat partea lui și se aplaudă stingher, ca să se ascundă printre aplauzele spectatorilor, apoi vine către mine pentru o atingere de mâini. Se reașază în fotoliu alături de colega lui.

În așteptarea Crăciunului- 12 decembrie

Între atâtea obiecte artistice retrase voit către marginile încăperii largi a galeriei de artă, copiii cei mai mici ai școlii s-au încadrat armonios, ele, obiectele- mici, delicate, ei- mici, delicați; ele- expresii estetice ale creativității, ei- definiții desăvârșite ale Creației; ele- unice, atrăgătoare, ei- fiecare în parte, perfecți. Copiii, unii emoționați, alții, dezinvolți, dar toți de o naturalețe încântătoare, au interpretat câte una sau două piese pentru pian, la pianina școlii, care a sosit tocmai de departe cu camionul, îți imaginezi?, cu sau fără partituri în față, cu sau fără greșeli mai mici sau mai mari, cu sau fără ajutor de la doamnele profesoare, însă aplaudați cu toții negreșit. A fost un dar pentru părinți înainte de Crăciun, sper că a fost un dar și pentru ei, copiii, căci darul trebuie să bucure pe primitor, dar și pe cel care îl dăruiește. Felix a fost el însuși uimit de absența emoțiilor sale, cele anticipate, poate, dintr-o prea nenecesară îndârjire pentru perfecțiune, când perfecțiunea, în cazul acesta, nu ține de dobândirea măiestriei, ci este intrinsecă simplului fapt de a fi, do, re mi, do, re mi.

În așteptarea Crăciunului- 5 decembrie

 
Iată cerul dimineții de decembrie, un cer rece, dar frumos, pe care l-am privit împreună cu Felix încă din  întunericul zorilor de zi, căutând să identificăm stelele căii Lactee. Fotografia pe care nu am făcut-o este atât de frumoasă, o fereastră mare cât un perete, luminată doar de stelele îndepărtate și de reflexia luminii lor difuze în bobițele compacte de brumă de pe mașinile parcate în fața casei și de pe plantele zbârlite de frig, acoperită în partea prietenoasă a ei de o perdea fină, transparentă, ce, la rândul ei, acoperă delicat trupușorul băiatului curios, lipit cu nasul de sticla rece, aburită de partea cealaltă a ei, prins parcă magnetic cu palmele și cu degetele răsfirate de geam, numărând stelele. Obiectivul ochilor mei focalizează pe profilul strălucitor al băiatului cu pelerină de borangic în decorul fascinant al luminii astrale. De pe care stea vine ninsoarea, se întreabă el.
 
L-am luat pe Felix iarăși supărat de la școală, de data asta o ținea una și bună să îl 'descriu' de la clubul de pian, pentru că are doamna profesoară măiestria să îl facă din când în când să plângă, prin presiunea nepotrivită pe care o pune pe el, acum, când copiii își pregătesc recitalurile; i-am domolit înverșunarea cu promisiunea că repetăm acasă împreună Cuculeț cu pană sură, iar ajunși acasă, primul lucru, și-a luat partitura și a pornit să cânte piesa. A fost foarte încântat pentru că i-a reușit mai bine decât la școală, semn că blândețea atmosferei de studiu este condiția necesară și suficientă pentru bucurie. A repetat și de dimineață, cântând chiar cu vocea, ceea ce nu prea face, pe urmă și-a amintit, prin nu știu ce căi fantastice, de diferența dintre 'copi' și 'copii', spunând candid și râzând, 'stii, mami, că eu când eram mic credeam că cuvântul 'copii' se scrie cu un singur 'i''. Am râs și noi, părinții, de mostra de înțelepciune prematură, auzi, când era el mic, ha, ha.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Papionașele nu sunt pentru eleganță

Bucurie a existat, la fel ca atunci, dar nu am avut emoții la primul 'recital' de pian al lui Felix, pentru că mi-a spus încă de câteva zile 'mami, eu am emoții pentru serbare, dar pentru recital nu am', dar și pentru că nu s-a simțit nici o presiune pusă pe copiii de 6 ani, ce își așteptau rândul viermuitori pe canapeaua roșie de lângă scenă. Ceva trăiri stingheritoare însă s-au arătat pe trupul său subțirel, învelit de cămașa elegantă, datorită steluțelor și nu datorită papionașului de la gât, căci l-am văzut cum s-a deplasat stânjenit către pianină, atunci când a fost anunțat, niște brațe dezordonate, un cap lăsat asimetric pe un umăr, apoi niște torsiuni ale trunchiului, ca în cele din urmă să se adune curat cu tot corpul după mâinile ce au găsit timid claviatura. O clapă atinsă greșit, însă corectată imediat, o ușoară încetinire de ritm, gonită repede înapoi în rând, în rest, binișor, așa ca de început de drum l-au adus frumos la finele minirecitalului și l-au îndreptățit pe un băiețel mai mic din public să exclame: 'Felix, tu ești un pianist!'.