Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

Atent la fiecare nanometru

Cum se vede transformarea copiilor, altfel decât o revelare frustă, tulburătoare? Într-o curgere lentă, extremă, încât se pot lesne confunda cu o încremenire, prefacerile reale ale trupului de copil ni se arată aproape ireal atunci când îi privim cu atenție. Metamorfoza minții și spiritului lor este mai evidentă, mai matematică, fiindcă ei ne vorbesc, ne întreabă, ne surprind învățând zilnic diferite esențe ale lumii. Mințile noastre, copil-părinte, comunică continuu, așadar este natural să le înțelegem devenirea, ajustările pe care le facem ca să ne potrivim cu copiii noștri ne vin firesc, căutările și întrebările de părinte au alte naturi. Asta, binenteles, când le suntem alături și nu le stăm deasupra. Dar trupul? Cum devine el tot mai plin, tot mai larg și mai impunător? Într-un infim interval de timp, odată cu un salt către un fluturaș, niște celule noi se nasc, niște nanometri în plus se adaugă lungimii sale schimbătoare de copil, iar noi, de mult încremeniți în dimensiunile noastre trupești adulte, cu discreție și supunere față de inexorabilul vieții, noi avem șansa să le intuim transformarea, să ne retrăim transformările, uite-l cum i se mărește tălpița, uite-l cum i se împlinesc brațele, uite-l cum înflorește cu totul. Cu un efort de imaginație și cu iubirea cu care am fost binecuvântați, le putem anticipa augmentarea trupească, iar acest exercițiu mental, dar și atât de fizic, concret, ne aduce un imperceptibil plus de drag de ei, plus de care putem să ne agățăm la nevoie, pentru păstrarea sănătății și curățeniei legăturii dintre noi, părinți -copii.

Uite-l cum aleargă cu prietenii săi imaginari, dinozaurii de companie, 'noi, velociraptorii', în pantalonii săi, rămași în tristețe, ridicol de scurți, uite-i trupul depășindu-i duios cu încă un nanometru chiar în momentul ăsta jocul de-a dinozaurii!

Velociraptori albaștri pe tavane

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.

Transparență

A răsărit soarele după câteva zile, nu mai multe decât degetele grăsuțe de la unul dintre piciorușele de bebeluș, care, apropo, par mai multe, deși nu sunt, la fel precum zilele de toamnă fără soare, iar spiritul explodează, ce fraier, el simte primăvară, dar simte strâmb sau poate că nu. Oricum lui îi face bine soarele, lumina lui, în special, căldura o simte ca pe un dar neașteptat astăzi, acum, în vreme de toamnă târzie-iarnă, de aceea se tăvălește prin lumina din casă, e încă, la ora dimineții, destul de leneș să-și scoată tăvălirea prin lumină, direct sub ea, afară, însă am speranță că el își va rostogoli în tumbe sprintene percepțiile și definițiile indiferent de numărul de filtre de lumină ce se interpun între el și sursă.   Mai are la dispoziție în dimineața însorită niște secunde de orbire, inflamate de sunetele ancestrale magice ale unui oud fermecător, apoi se rupe prea brutal de rătăcirea intenționată, ca să își definească materia zilei ce începe, un norișor parfumat de praf de detergent de rufe, o emulsie dulceagă de uleiuri exotice, niște atingeri gingașe de povești și îmbrățișări de copil, duse mai departe înspre apus de zi și soare în definiții galeșe proprii spiritului său matern absolut.

Un film mut cu cântec

Filmul 'Înspre Kiti, cu curiozitate și înfrigurare' se urmărește în liniște, cu atenție și calm.

Ei, de liniște nu prea avem parte la sfârșit de săptămână, ba riffuri de chitară, ba eroi de desene animate hlizindu-se și dojenindu-se, ba triluri baritonale de fetiță pe fundal, ba chiote de băieți încălecându-se în bătălii bărbătești pentru supremație, în plus, o bormașină neobișnuită de prin vecini ține isonul conglomeratului sonor.

Iar unde liniște nu e, atenția abia mai pâlpâie timidă, ea viețuiește mai degrabă din oficiu, a rămas doar acea minimă stare de concentrare pentru câte un singur pas, nu mai mult.

Cât despre calm, acesta poate fi subordonat voinței noastre. Realizez că, numai debarasându-ne de prejudecățile în care ne este confortabil să trăim, întâlnim adevăratul confort mental de trai. Aici, în zona asta de echilibru, starea de calm se câștigă necesar, este de fapt acea dispoziție de pace sufletească, în care devii puternic ca un munte.

Dar cum scăpăm de prejudecăți? Cred că cel mai simplu mod ar putea fi să regândim decorul neliniștii noastre într-o perspectivă altruistă. Îmi este frică! Mă enervezi! Simt că nu îmi place! Acestea sunt strigătele zbuciumului meu și ele fac parte din prejudecata cu care ajungem să trăim, eu sunt cel mai important. De fapt, atât timp cât trăim în familii, comunități, această gândire ține în ea un sâmbure de neadevăr, o sămânță de conflict. Cred că avem nevoie neîndoios de momente de egoism, dar fundamental datorăm celor pe care îi iubim și îi respectăm înțelegere și compasiune.

Cum ne-ar fi nouă, regizorii și producătorii filmului de mai sus, dacă am schimba reflectarea imaginii filmului? Adică să ne privim câteodată în oglinda din ochii actorului. Să nu ne mai strigăm frica de a nu îi putea controla mișcările din fiecare clipă, ci să îi lăudăm intenția pasului ei apăsat. Sau să nu mai vedem răutatea din gestul ei, ci să îi descoperim gestului determinarea imediată, ca să o putem înțelege. Să nu mai interzicem la tot pasul, ci să mai relaxam din granițe.
 
 E un mic exercițiu de acomodare pașnică și calmă la lume. O lume imperfectă, așa ca noi.

Considerații despre dimensiunea lumii (în format standard și stil informal de dupăamiază)

Zice Laura, lumea e mică după numărul persoanelor în jurul cărora ne învârtim. Ai zice că are dreptate și chiar are, în fond, nici cea mai mare personalitate a lumii, dacă există așa ceva, nu are măcar un singur procent din oamenii Pământului drept admiratori (sau are?), dar apoi de prieteni pe facebook și ce să mai zici de prieteni în lumea reală? Așadar chiar e mică lumea în care ne mișcăm socotită după numărul de persoane întâlnite.

Și totuși. Ce mare, vastă e lumea adunată după intensitatea întâlnirilor noastre! Poți tu să te îndoiești vreo clipă de măreția sfintei tale adorații pentru copilul tău? Sau să negi într-o doară trăinicia sentimentului de prietenie neîndoios trăit și retrăit odată, măcar o dată? Sau ce spui despre forța încrederii și a iubirii, în general?

Lumea e chiar mică, atâta timp cât îi poți număra talia în pași omenești. Dar lumea e și mare, atunci când vrei să îi dai măsura cu ajutorul firelor ei de nisip sau stropilor de ploaie și lacrimi vărsate pe Pământ. Apoi, lumea este sfasaietor de necuprins când o cauți cu lupa pentru sufletele oamenilor ei.

Și ca să nu o supăr pe buna mea prietenă, Laura, închei cu o revelație de dupăamiază duioasă de august: cum finitul întâlnirilor noastre numărabile nu este altceva decât suportul material al infinitului din fiecare întâlnire în parte, să dăm mărimii mici ceea ce i se cuvine și anume, meritul de a fi matcă de creștere a apreciabilului  și dezirabilului mare.

Ai putea să juri că știi cine sunt?

'Ce vrei? N-am chef de discuții, lasă-mă! Hai că vin acum, dă-mi o secundă să așez puzzleul ăsta pe raft! Ok, ok, o văd pe mama, bună!, acum, însă, am altă treabă! Mă întorc o secundă în camera de lucru, nu sunt sigură că puzzleul stă în locul potrivit. De ce mă urmărești? Tu nu ai altceva mai bun de făcut? Da, am înțeles că a venit mama, dar poate să mai aștepte. Urăsc când încerci să mă determini să fac ceva, atunci când eu trebuie să fac altceva, mă înțelegi? Mă înțelege și pe mine cineva? Se pare că nu, mă încalț, dacă așa zici tu, ziceți voi, vă dați seama că mai întotdeauna fac ceea ce vreți voi să fac? Realizați că mă supun de cele mai multe ori doar ca să vă fac pe plac? Acum NU vreau! Acum aș dori să fac altceva, nu sunt sigură că știu ce vreau să fac, dar aș putea găsi ceva care să fie alegerea mea și numai a mea! De aceea, vă rog să mă scuzați, dar am să mă descalț. Poftiți, cu drag, sandalele mele în capul vostru, eu am tulit-o înapoi!

Unde e lemnul ăla? Ce să fac cu el, aș vrea să fac ceva cu el, îmi vine să urlu fiindcă nu știu ce să fac! Nimic nu e al meu, numai al meu. Degeaba te uiți îngrijorată la mine, tu ai ceva numai pentru tine, de exemplu, controlul asupra mea. Știu că ai acest control, e al tău, îl recunosc, dar astăzi, acum nu îl mai ai sută la sută, fiindcă așa am hotărât eu. Eu acum nu plec acasă. Orice ar fi, acum nu vreau să plec acasă! De ce vii cu sandalele la mine? Nu tot tu ai spus că locul sandalelor este în hol, sub dulap? Scuză-mă că te împing, te împing numai pentru că insiști să mă încalț, iar eu nu vreau asta! 

Nu știu cum reușiți, nu știu cum am ajuns așa, de mă supun întotdeauna voinței voastre. M-am încălțat din nou, ce zici acum, în semn de mulțumire, te dai, te rog, din calea mea ca să mă întorc în camera de lucru, fiindcă am o treabă neterminată acolo? Nu vrei, foarte bine, trebuie să te dau la o parte, am observat că am brațe puternice și lungi, nu îți prea plac brațele mele puternice și lungi, să înțeleg? Eu doar atât aș vrea să înțelegeți, acum, în acest moment, nu vreau să plec de aici. Urăsc să mă urmăriți cu toții, ce, jucăm un joc cumva, sunt eu infractorul, iar voi eroii salvatori? Nu îmi place jocul vostru, detest acest joc! Mi-a venit iar plânsul, îmi vine singur, nechemat, vă urăsc pe toți!

Nu vă înțeleg înverșunarea, păreți de-a dreptul îngroziți, nu ați mai văzut așa ceva în viața voastră, așa e? Văd că v-ați chemat ajutoare să țină ușa. Pe acolo nu se trece, atunci, măcar, dati-mi voie să plâng. Uite, am descoperit ceva ce îmi aparține pe deplin: plânsul. Plânsul e al meu. Plâng, eu plâng, acum plâng, plâng când vreau eu. Ai mai încercat uneori să-mi furi chiar și plânsul, dar nu ai reușit. Intelegi, nu e asa, ce este o frustrare? 

Ține-ți strâns ușa aia dragă și dă-mi sandalele! O să mă încalț cu ele și o să plec, fiindca asta îți dorești de la mine. Dar, te rog să mă scuzi, am să plâng cu plânsul meu! Al meu! Jumătate de oră am să plâng numai pentru mine!'

Atingeri

 Gâdilătura. O atingere alungită delicată, cu buricul degetului, a celui mai excentric nivel al pielii. Umbră a unei treceri lente. Apăsare infimă, cu urmare intensă. Fără efecte distructive în profunzime, dar cu efecte răsunătoare tot acolo. O manipulare respectuoasă, un contact subtil. Tratează-ți copiii ca și cum i-ai gâdila. Să râdă cu iubire, ca reacție spontană la primul lor contact cu tine; să îți răspundă din interior, fără să rămână afectat acolo; să înțeleagă respectul din gestul tău delicat. 

 Gâdilă-i cu iubire tălpița moale, înghețată, după ieșirea curajoasă de sub culcușul blând al plapumei ușoare, de peste noapte. Bucură-te și uimește-te de moliciunea catifelată a tălpiței de pisicuță, profită lacom de starea ei de semitrezie și învelește-ți obrajii cu talpitele ei. Anulează zvâcnirea cutremurată a corpului tău de la contactul rece și înlocuiește-o cu sentimentul bun ce îi urmează instantaneu, de drag și dor și mângâiere. Mulțumește pentru zâmbetul pur ce o face să strălucească precum un răsărit de primăvară și mulțumește pentru că îți acceptă veselă jocul matinal. Kiti. În dimineața asta, gata să răspundă la o gâdilătură!

Insula transformării noastre

 

Pe o insulă de smarald îndepărtată, într-o primăvară timpurie, demult, demult sau poate nu chiar atât de demult, însă acolo, pe acea insulă, poți lesne să crezi că ești într-un spațiu atemporal, noi ne-am transformat. Acum, în vremurile astea atât de impregnate cu temporalitate, e liniștitor să înțelegem că transformarea pe care am suferit-o s-a întâmplat acolo, acolo unde verdele e universal și etern, unde aromele trecutului se regăsesc neîntinate, îmbinate subtil în izuri moderne, datorită mării și a brizei ei purificatoare, datorită curățeniei și armoniei cerului cu pământul insular și cu apele. Pentru că orice transformare, trecere pe care o suferi trebuie recunoscută în primul rând de către tine însăți, apoi de către restul universului tău mic și mare. Transformarea noastră e acolo, o văd foarte limpede, aparține spațiului aceluia ca localizare fizico-geografică, un spațiu originar și pasaj pentru devenirea noastră familială de astăzi și este cu atât mai autentică, cu cât este învăluită de nuanțele infinite si ereditare ale lumii.

Primăvara este un anotimp aniversar, nu pot să uit de primăvara aceea, dar nu o fac cu nostalgie, ci doar cu sentiment bun de împăcare.

Primăvara chiar este un anotimp aniversar, privește-ți bucuria regăsirii ei, poate mai mare decât oricare altă regăsire a naturalului, și pentru asta, găsește-ți timp de sărbătorire candidă. Încălzește-ți inima în soare blând de primăvară și scoate-ți lupa din buzunar. Numai așa vei putea privi cu încântare particulele, evident infime, de fericire.

Începuturi

 Dintr-un martie ce-a trecut e fotografia, ceea ce-mi doresc și de la martie ce vine, vine, în două zile vine. Nu e în România de pe planeta albastră la fel de frumos ca în Australia de pe planeta lui Spotu-dinozaur, numită și Planeta-Fruct, pentru că e plină numai de fructe ca izocado, triunghiene, stopozane sau stopirile, dar, când răsare soarele, e minunat. 

 Am găsit un pattern de nefericire pentru Kiti, se întâmplă odată cu venirea primăverii, l-am identificat de anul trecut, îl regăsesc acum, cam de o săptămână și îmi este de folos descoperirea, întrucât pot să îl asociez cu o ușoară deficiență vitaminică și să iau niște măsuri conforme. Nu-i neapărat cu manifestări extravagante, e doar o agitație mai accentuată de anumite nemulțumiri greu de exprimat, în reprize relativ scurte. 
 
 Primesc în fiecare an, tot la început de primăvară, cu emoții mixte, intense, vizita la policlinică pentru eliberarea certificatului lui Kiti. Se perpetuează în acest secol de maturitate a civilizației omenești cutuma de a te programa la medic într-o anumită zi, și nu într-o anumită zi, la o anumită oră. În plus, primești recomandarea amicală de a te grăbi în ziua respectivă, deoarece se intră în ordinea sosirii. Așadar, venită cu cel puțin o oră înainte de începerea programului, care și el are o marjă de jumătate de oră întârziere, găsești inevitabil perechi părinte-copil, bunic-copil ajunși înaintea ta, după aceleași temeri cu ale tale. Ești încercată de experiențele anilor anteriori și ai suficient de multă experiență analitică încât să aranjezi aproape cu perfecțiune sosirea lui Kiti la policlinică, la momentul invitației în cabinet, scutind-o astfel și scutindu-te și pe tine de neplăceri nenecesare. Ție nu îți este așteptarea tulburătoare, ești mereu cu două-trei cărți în buzunar, pe care și-așa nu le poți deschide, căci devii spectator și actor într-o piesă de teatru repulsivă, ce se desfășoară ad-hoc și ține într-o continuitate diurnă nefericită. Vezi oameni sărmani în cei mai mulți dintre eroi, dar sărăcia materială este mult eclipsată de o sărăcie spirituală, care le îmbracă chipurile cu multă și covârșitoare umilință în fața asistentelor și medicilor ce se perindă, exact, se perindă pe holul îngust și insalubru al instituției ce, paradoxal, se îngrijește de sănătatea ta. Le plângi păcatul supunerii oarbe acestor oameni, dar le plângi și păcatul grav al aroganței micilor dumnezei ai cabinetelor aproape înghițite complet de egrasie. Le disprețuiești din toată inima celor din urmă disprețul, pe care îl etalează nerușinat și îți înăbuși pornirile de a îi pune într-o oglindă, mulțumindu-te cu imaginea ce-ți apare spontan în minte, și anume cea a unui plici de muște în mână, cu care o arzi usturător peste fundul gras pe asistenta blondă, ce toacă neînțeles de mult plasticul podelei, împărțind într-o mărinimie închipuită ordine de ordonare.
 
 Am trecut așadar de greul mare al evaluării anuale și mi-am eliberat gândul de o apăsare, se potrivește bine hopul ăsta la început de primăvară, ce soare arzător într-un sfârșit de iarnă!

Întâmplări

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina e oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții, aici în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă, acolo în spate. Stă cu ochii pe geam în scaunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu e lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care e pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu e rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. E la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoare are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoare le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?

Cât se poate de plastic despre un șnur elastic

Sunt un șnur elastic delicat, dar rezistent. Par scurt, dar am un coeficient de elasticitate impresionant. Aș fi putut să fiu gimnastă, să mă răsucesc de multe ori în jurul meu, să fac salturi spectaculoase și să mă agăț nedezlipită de bârnă, numai ca să revin grațios și întreg la poziția inițială. Dar când ești șnur elastic nu contează covârșitor ce ocupație ai, în principiu, exceptând ramurile sportive de forță, gen haltere sau mai știu eu ce, poți să te ajustezi ca să te potrivești în locul (pre)destinat. Când ești șnur elastic, numărul membrelor tale este irelevant. Noi, șnururile elastice, nu ne bazăm numai pe cele două mâini și cele două picioare comune oamenilor pentru a ne deplasa în spațiu. Suntem constituiți dintr-o rețea aglomerată de fibre subțiri și lungi de elastic, de unde ne vine delicatețea, dar și rezistența mare. Ne modelăm necondiționat, întinzându-ne, în cele mai neașteptate forme, spirala este preferata mea, pentru că e un fel de cuprindere protectoare laxă, discretă și, deasemenea, are o frumusețe aparte datorită rotocoalelor sale concentrice amețitoare. Ne modelăm condiționat, deformându-ne temporar sub presiuni necesare pentru creștere, dar nocive pentru suplețea organismului nostru întins, întins, întins. Tensiunile constante din profunzimea fibrei elastice lasă în timp mici deformări necompensate de reveniri impresionante. Atunci îmbătrânim câte puțin, dar numai puțin, pentru că șnururile elastice nu-și pierd niciodată complet elasticitatea.

Amintiri din debara

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…

Vibraţii

 Deşi nu este ceea ce pare a fi, ar putea să devină realitate cândva. Tra-la-la. 
 
 Pisicile sunt noaptea negre toate, iar clapele apăsate ale pianului împreună cu corzile ciupite ale chitarei scot sunete armonioase în fotografie. Lie-lie.
 
 Gravele sunt solemne, profunde ca Kiti, aşa cum înaltele sunt zglobii, vesele ca Felix. Ics-ics.

***

Horica e gata de petrecere. Horica a prins şopârla, deci e gata de petrecere. Şopârla e gata de petrecere în cutia de jucării, şopârla e cadoul lui Horica pentru Theo. Theo e motivul petrecerii şi verişoara lui Horica. Horica pleacă de acasă pentru seară, noapte, dimineaţă şi prânz, în această ordine, e gata de petrecere fiindcă şi-a luat ghiozdanul mare şi umflat în spate. Horica uită să îşi ia pijamaua şi periuţa de dinţi în ghiozdan, deşi ghiozdanul e mare şi umflat. Nu uită şopârla. Horica nu ştie ce are în ghiozdan, eu mă mir, cum nu ştii, el mă linişteşte, vreau să îmi fac o surpriză. Simt că mi-e dor deja de el, nu pleacă la petreceri extinse pe două zile de obicei. Omul, cât trăieşte, învaţă. Mama, cât trăieşte, învaţă. Şopârla s-a răzgândit, nu mai pleacă la petrecere. A plecat , în schimb, din cutie. Horica se lasă consolat de observaţia mea că şopârlele caută petrecerile în aer liber, aşa că nu văd de ce n-ar da măcar de una şi unde se duce el. Cât îl aşteaptă pe fratele meu în maşina cu care pleacă la petrecere, Horica se lasă surprins de conţinutul ghiozdanului său. Gadgeturile aflate în ghiozdan îsi merită calitatea de a fi surprinzătoare ieşind la iveală, îl bucură pe Horica. Maşina cu Horica pleacă la petrecere. Cu noi rămân în seara asta Kiti şi Felix. Şi şopârla e pe-aici, pe undeva.

"Curăţătorul de găinaţ din ceasurile cu cuc "...

 ...sau ce se întâmplă când îţi trec gânduri prin cap şi ai blog.
 
 
 E luna mai, luna pomilor în floare şi luna ieşirii mele din cizme. Regulă: nu dai cizmele jos până nu ai o confirmare certă că primăvara a sosit organic şi nu doar superficial. Să trăiţi, am înţeles, aşa de spălată pe creier sunt când îmi vorbeşte lăuntrul meu. Pe de altă parte chiar am încredere în el, m-a învăţat că ştie câte ceva. Ceea ce aş putea să vă doresc şi vouă însă mă abţin, poate nu toţi sunteţi atât de îndrăgostiţi de voi înşivă ca mine. Glumesc, binenteles, nici n-aş putea altfel, în definitiv aş reuşi să îi înşir instantaneu eului 'destept' din mine câteva erori de logică pe care mi le-a servit ca adevăruri inexorabile de-alungul, să zicem, anului trecut. Dar să revin, precum pomilor le trebuie câteva săptămâni bune de soare şi apă ca să înmugurească, la fel îmi trebuie şi mie câteva săptămâni bune de soare şi apă (da, aţi înţeles bine, şi apă!!!) ca să mă descalţ, ceea ce nu se întâmplă cu îmbrăcămintea mea. Ea se subţiază mult mai repede, ce n-aş da să îmi subţiez talia la fel de îndrăzneţ. De aceea, pot să declar: picioarele sunt cele mai conformiste dintre părţile corpului meu. Kiti, ei bine, deşi îmi seamănă atât de mult, e complet opusă mie din punctul de vedere al picioarelor şi, mai ales, al nevoii de libertate a picioarelor ei. Anotimpurile,pentru picioarele lui Kiti, nu există. Sau există şi e unul singur: anotimpul picioarelor libere, desculţe. Gestul înduioşător prin care, după ce desface şiretul, deschide fermoarului ochi cu ochi sau desface scaiul lipit haotic pe sârma-pereche, aruncă victorioasă pantoful/cizma/ sandaua din picior preferabil peste cât mai înalte obstacole are din măreţia şi patetismul gestului războinic de învingător. Mi-ar plăcea să am atâta curaj pentru frivolitate măcar pentru ca să scap mai repede din cizmele mele, calde atât cât sunt gata să le pot simţi.



* Kurt Vonnegut, Cutremur de timp