Mi-am scos lupa din buzunar

Eu nu mai plâng la grădiniță ,mami, dar câteodată sunt trist când mă gândesc la voi, dar știi ce fac atunci? Mă gândesc mami e frumoasă, Kiti e frumoasă, Horia e frumos, tati e frumos, Bicu și Ică sunt frumoși, Buni e frumoasă, Teo e frumoasă, Tudor e frumos, tanti Ghizela e frumoasă și mă simt mai bine. Câtă dreptate ai, și pe mine mă binedispune frumusețea în general. Dar, pentru asta, trebuie mai întâi să fiu atentă, să deschid ochii, urechile, în general, să-mi ascut simțurile, să le pregătesc să primească stimulii din jur. Dar să îi primească, pentru că mi se mai întâmplă uneori să fiu înțepată de stimuli din toate părțile, iar eu nici măcar să nu îi simt, mă străbat pur și simplu fără urmă ca pe femeia din lada străpunsă de săbii a magicianului de la circ. Să fii atent la ce mișcă sau stă imobil în jurul tău este un exercițiu bun pentru descoperirea frumosului. Când te uiți la detaliile lucrurilor, ale ființelor începi să înțelegi că frumusețea poate fi descoperită și în locuri despre care nici nu știai că există. Cu alte cuvinte, începi să vezi mai clar, mai mult, mai plin, începi să descoperi trăsături fine, unice ale lucrurilor, ființelor. Dar știi care e tristețea mare? Noi, oamenii începem să distingem foarte detaliat, un ton al unei voci, o culoare de iris, o delicatețe a unei mângâieri, apoi alte detalii minuscule ale lucrurilor de dimensiunea unui firicel de nisip, după care multitudinea de nuanțe se suprapun și formează culori care deși nu sunt uniforme, sunt percepute astfel din cauză că ne pierdem atenția pentru detaliile colorate individualizat ale vieții. Înțelegi tu, iubitul și meu băiețel? Înțeleg, cea mai frumoasă mămică a mea din toată lumea și universul!