Aproximativ, dar fidel

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Spre Crăciun cu spirit vesel-20 decembrie

Jingle bells în așteptarea Crăciunului, interpretat ad-hoc de Felix-pian și Horica-chitară . Enjoy!

Spre Crăciun cu spirit vesel-17 decembrie

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Recital de pian

Are emoții, dar ăsta nu este un lucru rău. Îi place să își cânte piesa, fiindcă o știe foarte bine. Când se termină, vrea la încă un recital, însă eu nu-i pot oferi deocamdată mai mult de o sută de recitaluri cu public restrâns acasă. Își amintește cât de dificilă i s-a părut piesa atunci când a primit-o, acum râde cu relaxarea pe care exercițiul ți-o dă. Îmi place poziția degetelor sale deasupra clapelor, nu observ neapărat asta decât prin comparație cu alți copii, ale căror degete îmi par prea întinse și rigide peste clape. Nu apasă destul de cinstit clapele, așa cum o face acasă, pun asta pe seama timidității sale. Are însă fluiditate și păstrează bine ritmul. Termină de interpretat partea lui și se aplaudă stingher, ca să se ascundă printre aplauzele spectatorilor, apoi vine către mine pentru o atingere de mâini. Se reașază în fotoliu alături de colega lui.

O revelație ca o mângâiere

Obosit după semifinala pierdută la prânz, apoi înfrigurat de ploaia tot mai rece a dupaamiezii, Horica n-a mai vrut să ne însoțească la concertul de aseară, e drept, fără să fi ajuns să îl asculte pe Dhafer Youssef vreodată. A cam bombănit indispus în mașină, dar recunosc că am insistat să uite de senzațiile neplăcute de moment și i-am promis o revenire spectaculoasă, oferindu-i jumătate de paracetamol. M-am ferit să îi promit înviorare datorată muzicii, fiindcă n-aș fi vrut să leg indispoziția sa de opera genialului artist în niciun fel. Am știut fără să știu de fapt că muzica lui Dhafer îi va fi o revelație, pentru că așa mi-a fost și mie, iar noi, amândoi, suntem croiți asemănător la buzunarul acesta al sufletului. Și chiar i-a mers, i-a mers acolo unde este menită creația artistică să meargă, direct, fără inhibiție, ridicându-i deodată colțurile gurii, dar, mai ales, privirea aceea curioasă și strălucitoare de iubitor al muzicii.

O mică notă: părintele nu știe mai bine decât copilul său ce îl fericește pe acesta, nu, nu știe, însă se întâmplă uneori să știe pur și simplu că este vremea să se încreadă orbește în instinctul lui părintesc și să ceară supunere. Când o face înspre bucuria copilului, ar fi bine să mulțumească oricui crede el că trebuie să mulțumească, în niciun caz să nu aștepte mulțumiri!

În așteptarea Crăciunului- 12 decembrie

Între atâtea obiecte artistice retrase voit către marginile încăperii largi a galeriei de artă, copiii cei mai mici ai școlii s-au încadrat armonios, ele, obiectele- mici, delicate, ei- mici, delicați; ele- expresii estetice ale creativității, ei- definiții desăvârșite ale Creației; ele- unice, atrăgătoare, ei- fiecare în parte, perfecți. Copiii, unii emoționați, alții, dezinvolți, dar toți de o naturalețe încântătoare, au interpretat câte una sau două piese pentru pian, la pianina școlii, care a sosit tocmai de departe cu camionul, îți imaginezi?, cu sau fără partituri în față, cu sau fără greșeli mai mici sau mai mari, cu sau fără ajutor de la doamnele profesoare, însă aplaudați cu toții negreșit. A fost un dar pentru părinți înainte de Crăciun, sper că a fost un dar și pentru ei, copiii, căci darul trebuie să bucure pe primitor, dar și pe cel care îl dăruiește. Felix a fost el însuși uimit de absența emoțiilor sale, cele anticipate, poate, dintr-o prea nenecesară îndârjire pentru perfecțiune, când perfecțiunea, în cazul acesta, nu ține de dobândirea măiestriei, ci este intrinsecă simplului fapt de a fi, do, re mi, do, re mi.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Aspirații

Do, si, la, sol, la, si, sol, do, își începe Felix piesa de interpretat pentru recitalul de pian, el cântă timid și cu vocea, îi cer voie să îl acompaniez, strâmbă din nas, întotdeauna strâmbă din nas când mă aude cântând, mămicile nu cântă, mămicile au grijă de puiuți, zice el, este gelos până și pe armoniile ce-mi ies din laringe, iată că folosesc cuvântul laringe în două texte consecutive, așadar cânt totuși alături de el, cânt tare, pentru că alt fel de a cânta nu cunosc, și accentuez fiecare notă, exagerând cu prețiozitate deschiderea gurii, sunt deja pe o scenă a unei mari Opere a lumii, spectatorii mă privesc admirativ, de pe scena înaltă am ochi doar pentru acei doi ochi negri care mă absorb cu nesaț, Felix apasă delicat clapele pianului, solul cade mai jos cu un semiton, dar asta nu îmi alterează concentrarea de a-mi duce reprezentația la capăt, deși nu pot să-mi înfrânez gândul îndreptat către agenda mea telefonică, oare am salvat numărul acordorului, acopăr corect eroarea pianului cu un 'soooooool' rotund și prelung, Felix îmi trage nemulțumit o ocheadă, spectatorii nu aplaudă încă, dar îl văd pe acela, spectatorul meu, cu gura larg deschisă, pare sufocat, pare că are nevoie să încorporeze cântul meu, atât de autentică îi este expresia trebuinței, pianistul încheie piesa cu un tempo rapid, iar mezzosoprana din mine trebuie să termine și ea, de aceea chiar termină, lăsând liniștea să se aștearnă peste noi, dar deodată tot publicul se contopește cu spectatorul cu ochi negri, ce încă mimează nevoia de a cânta, cobor către el, îl iau de mâini, el zâmbește ușor cu gura căscată larg, îl ating magic cu o vocaliză, vocaliză ce pătrunde în cavitatea lui bucală și iese reverberata de-acolo, lăsându-ne muți de încântare, spectatorul cântă, ce tainică îi este putința de a se bucura, formăm un duet într-un dialog ce-l cucerește și pe pianistul meu, performanța melomanului scump cu ochi negri nu trebuie să rămână neîmpărtășită, nici nu rămâne, ne emoționăm împreună cu ceilalți spectatori existenți în preajmă de frumusețea bucuriei ingenue a cântărețului care chiar cântă, la, la, la, cu gura păstrată larg deschisă, colțurile gurii trase excentric în zâmbet discret, voce puternică, baritonală, ochi blânzi și negri...

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Playing the blues

În zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
Auzi, în zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
De ce n-ai cânta cu noi, să-ți pierzi capul, baby?

În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi
Daca vii, În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi,
N-ai nimic de făcut, de zis, doar stai potolit în zi, baby!



Zi. Potolit. Cântec. Trândăveală. Noi.
Horica is playing the blues!

Calendar de advent, ziua 22

"Summertime" a lui George Gershwin mi-a sunat mie întotdeauna ca un 'wintertime', poate instrumentele de suflat să îmi evoce un câmp înzăpezit și viscolit, poate lirismul extrem să mă ducă cu gândul la iarnă, poate chiar versurile să mă transpună mental în corpul de copil ce se cere ocrotit acasă de către părinți, nu știu, însă ador să o ascult pe timp de iarnă.
 
Astăzi am ascultat-o într-o variantă superbă, cea a lui Stan Getz, pe care nu o găsesc pe Youtube, și am cântat-o împreună cu Kiti, da, da, cu Kiti, fetița care nu vorbește, dar care se găsește câteodată imitând cu vocea ei de bariton diverse instrumente muzicale.
 
Ascultați și vă bucurați, dacă vă  place, patru variante dintre zecile de mii de Summertime:

Calendar de advent, ziua 20

Muzica. Acea dispunere desăvârșită a vibrațiilor particulelor din aer, eminamente fizică, ce dezlănțuie, odată percepută potrivit, un val năucitor de simțiri ce te împrăștie inițial, apoi te reintregeste la nivel spiritual. Sunetul muzicii este literă a sensibilității umane, iar muzica luată ca un întreg este un mediu esențial de ființare și dăinuire a omului, deoarece cu fiecare respirație în acest mediu, avem șansa să ne regăsim ca la începuturi, curați, senini, liberi și frumoși, esența omeniei.

Un suflu de armonie, Abdullah Ibrahim:

Calendar de advent, ziua 19

Ceva frumos, direct din sufletul artistului: My Favorite Things, John Coltrane:

Camera de muzică

În casă avem o cameră de muzică. Nu-i așa că este minunat să ai acasă o cameră de muzică? La începuturile facerii acestei case, proiectasem imediat lângă intrarea în casă o cameră destul de mare destinată bibliotecii, însă în felul acesta intimitatea unei biblioteci ar fi lipsit, în plus, am fi pierdut destul de mult spațiu pentru... Pentru ce? Nu știm, poate pentru un oaspete sau vedem, ne-am zis atunci și am rugat constructorul să împartă printr-un zid încăperea în două. Acesta a împărțit-o exact în două, dar ce două! Una a rămas, binenteles, camera bibliotecii, o cămăruță luminoasă, datorită ferestrei înalte, aproape la fel de înalte cât toată camera, caldă, pentru că are un volum relativ mic și primește prin fereastra generoasă atât de multă căldură de la soare câtă nici nu îți poți imagina și încă o infimă cantitate în plus și maiestuoasă prin mobilierul din lemn masiv, sculptat manual, viu ca floarea verde din dreapta biroului, pe care mi-e drag să o îngrijesc. Iar cealaltă încăpere, jumătatea bibliotecii, a primit inițial o canapea și două fotolii vechi, dar încă suficient de arătoase pentru o casă abia construită, și chitarele lui Horica. Ulterior a ajuns și bătrâna pianină cumpărată de părinții mei încă din copilăria noastră în cămăruța-surioară a bibliotecii, iar astăzi, cel mai tânăr 'pianist' al familiei își exersează pe ea, doar atunci când are chef, cântecelele pe care le studiază la orele bisăptămânale de pian de la grădiniță.

Dar sâmbătă camera noastră de muzică s-a transformat într-un atelier al unor lutieri pasionați, căci Horica a primit de la Moș Nicolae o cutie mare, plină cu piesele ce compun o chitară electrică, bucățele mici, lemne, șurubele, corzi, bare, fire, sârme, pe care și-a desfăcut-o cu grijă, a întins piesă cu piesă pe masa de lucru, anume covorul de pe podea, apoi le-a studiat prin comparație cu cele ale chitarei sale celei vechi, prin mai multe căutări pe internet sau prin și mai multe apeluri telefonice la prieteni mai pricepuți decât el și la bunic de suflet. Cu tati și-a ales viitoarea culoare a chitarei din magazinul de vopsele, un portocaliu natural, pal, mai multe pensule și altele trebuincioase, iar împreună cu frații săi și cu mine ne-am adunat în atelier ca să începem să transformăm visul în realitate. Da, ce poate fi mai entuziasmant, mai recompensant pentru un băiat pasionat de chitare decât să și-o construiască singur pe a lui, să o vadă tot mai întreagă, tot mai legată și mai aievea ieșind din mâinile sale? Eu mi-am asumat mânuirea pensulelor, vopsitul așadar, în ciuda mirosurilor grele și pătrunzătoare ale amestecurilor chimice colorante și protectoare, ce îmi tulbură organic ușor echilibrul, sub îndrumarea lui Horica, 'atentie la marginea alba', 'atentie să nu se scurgă vopseaua', 'atentie să nu depășești intensitatea nuanței alese', apoi sub atenta fascinație a asistentului Felix, cel care mi-a răspuns prompt la fiecare cerere, ba să-mi dea scotchul, ba o pensulă subțire sau una mai groasă, și sub, deasemenea, atentă și timidă observație a lui Kiti, cea care și-a ocupat veselă locul obișnuit din camera de muzică, fericită pentru că ceva nou se va petrece aici.

Astăzi, atelierul lutierilor amatori este încă un atelier și va rămâne astfel câteva zile, căci vopseaua aplicată pe una dintre fețele chitarei încă nu s-a uscat, șuruburile nu au unit nici o piesă a chitarei cu alta, iar bucuria de a simți cum mâinile tale dau suflet unui obiect nou se vrea menținută și impregnată în spiritul cămăruței de muzică, acolo unde, numai din pasiune, niște suflețele își cresc aripi pentru a simți, a trăi și, poate, a crea frumusețea muzicii.

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Transparență

A răsărit soarele după câteva zile, nu mai multe decât degetele grăsuțe de la unul dintre piciorușele de bebeluș, care, apropo, par mai multe, deși nu sunt, la fel precum zilele de toamnă fără soare, iar spiritul explodează, ce fraier, el simte primăvară, dar simte strâmb sau poate că nu. Oricum lui îi face bine soarele, lumina lui, în special, căldura o simte ca pe un dar neașteptat astăzi, acum, în vreme de toamnă târzie-iarnă, de aceea se tăvălește prin lumina din casă, e încă, la ora dimineții, destul de leneș să-și scoată tăvălirea prin lumină, direct sub ea, afară, însă am speranță că el își va rostogoli în tumbe sprintene percepțiile și definițiile indiferent de numărul de filtre de lumină ce se interpun între el și sursă.   Mai are la dispoziție în dimineața însorită niște secunde de orbire, inflamate de sunetele ancestrale magice ale unui oud fermecător, apoi se rupe prea brutal de rătăcirea intenționată, ca să își definească materia zilei ce începe, un norișor parfumat de praf de detergent de rufe, o emulsie dulceagă de uleiuri exotice, niște atingeri gingașe de povești și îmbrățișări de copil, duse mai departe înspre apus de zi și soare în definiții galeșe proprii spiritului său matern absolut.

Către sunetele primordiale ale sufletului. InnerSound 2012.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.


Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.



Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?


Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.