Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu