Perfectibil

Dacă este perfect acceptabil să-ți detești într-un anumit timp imperfecțiunile, tot așa, poate veni o vreme când ajungi să ți le iubești. Asta înseamnă în timpul viitor pentru cei mai tineri, atunci când imperfecțiunile trupului pornesc a se autohrăni pentru creștere. Timpul se scurge așadar imperfect și nehotărât, spre deosebire de timpul perfect, absolut al trecutului. Din perspectivă cronologică, timpul scurs, împlinit nu are cusur, este axiomatică fidelitatea cu care se duce și se duce, ceea ce face ca valoarea celui mai îndepărtat dintre timpurile cunoscute să fie intrinsecă, trecutul nostru sau timpul solemn, mai mult ca perfect al devenirii. Gândurile perfectibile îmi vin în timpul perfect al întâlnirii noastre zilnice din intimitatea camerei de baie, Kiti și cu mine. Un fior îmi taie răsuflarea când îmi arată fața antebrațului ei moale, alb și atât de fin, căci nu mai este alb, deși a rămas moale și atât de fin. Este un antebraț însemnat, ca un stigmat al unei patimi copleșitoare, de fapt chiar asta este, suma urmelor pornirilor senzoriale nestăvilite, suprapuse în structură palimpsestică într-un curcubeu rece și lipsit de veselie. Aici nu vorbim despre imperfecțiuni pe care ajungi să le iubești vreodată.

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Spre Crăciun cu spirit vesel-5 decembrie

"Despre valoarea neînsemnătătii.(…) Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești. (...) Inspiră, D'Ardelo, inspiră neînsemnătatea asta care ne înconjoară, e cheia înțelepciunii, e cheia bunei dispoziții…" (Sărbătoarea neînsemnătății, Milan Kundera).


Kiti și Naoki sunt numele a doi adolescenți cu autism despre care puteți citi în două cărți ale Editurii Frontiera, dar nu doar asta vreau să spun acum. Nici despre abia suportabilă tristețe a respingerii pe care  acești părinți și copilul lor sunt nevoiți să o îndure, fiindcă, nu-i așa, în ciuda generalei impresii de însemnătate a propriei persoane (mă folosesc de ideea marelui scriitor citat mai sus), mai toți găsim în noi urme ale tristeții de a fi refuzați, nu insist. Ci despre această dublu dulce alăturare de nume, Kiti și Naoki. Kiti și Naoki. Deschid o paranteză morală, menită să atribuie, cum se cuvine, aparent absurda alăturare de cuvinte, 'dublu dulce' candidei intuiții, hilarului ilogic ale minții omenești, anume a cofetarului de la colțul străzii liceului în care am învățat, care își îmbia clienții, original sau poate nu, cu inscripția inestetică de pe o bucată maronie de carton, 'suc dublu dulce', închid paranteza. Așadar, Kiti și Naoki, de două ori dulce, o dată prin efectul stilistic al întâmplătoarei aliterații, apoi încă o dată prin ingenuitatea imaginii celor doi copii împreună, într-o fascinantă apropiere spirituală atemporală, deși întâmplată în același timp fizic, și aspatiala, desigur, cum sunt toate prefacerile copiilor în adolescenți și oameni adulți oriunde și oricând.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

O mie de mulțumiri și încă una

pentru mulțimea impresionantă de urări de bine și de drag către acest copil iubit, devenit astăzi oficial adolescent, el nu știe despre fiecare dintre voi în parte, dar știe, n-am nicio îndoială, despre urarea compusă din îmbinarea perfectă a tuturor, fiindcă am luat-o de mâna dreaptă (astăzi, mâna mai neastâmpărată), și am împins-o în valul efervescent al afecțiunii voastre, care a așezat-o cuminte într-o magnifică pace alături de noi, părinții și frații ei, (numai dac-ar fi să vină ziua în care să afle de la fiecare in parte ce iubită este), mulțumesc din suflet de o mie de ori, așadar, și încă un mulțumesc vă spun!

Niște accente adolescentine

Horica urmărește "Călăuza" lui Andrei Tarkovsky și are brusc o revelație: 'înainte să văd filmul, am jucat jocul'. Râdem împreună și fac observația că progresul uman are un fel de direcție centripetă, exact ca traseul călăuzei până la urmă, în definitiv pe vremea mea, înainte să citim cartea, aveam opțiunea să vedem filmul, ca astăzi, iată, să călcăm încă un pas către centrul necunoscut al lumii, tărâmul făgăduinței, putând să jucăm jocul, să vedem filmul, ca abia apoi să citim, eventual, și cartea. Ha! Una peste cealaltă, în ce succesiune se întâmplă asta, cât suntem îndrumați spre a ne pune întrebări este bine.

Tot Horica. Cu un trup firav încă, dar bine proporționat, pe care nu a fost obișnuit să îl includă pe deplin în ceea ce face, ci l-a cruțat sistematic, mai degrabă dintr-o dulce leneveală decât din narcisism, Horica învață, cum fac toți adolescenții, să se armonizeze cu sine însuși, așadar trage de mușchi și articulații sub îndrumarea tatălui său și aclamat chiar de pe salteaua imaginară ce delimitează spațiul virtual al sălii de sport încropită acasă de frații și mama lui, chiar eu, desigur. Băiatul se alintă ușor, însă respectă, chiar dacă împins de la spate, indicațiile instructorului, care îl ironizează pe erou, amuzându-ne pe toți, 'hai cu trupul tău de scientist la treabă!'. Felix execută și el, ca un gândăcel plin de mobilitate, exercițiile destinate fratelui mai mare, încurajându-l. Pe Kiti o provoc eu la sport, promițându-i mincinos un biscuite întreg, trupul ei, în ciuda lipsei de exercițiu, are profil atletic, bine legat, însă mișcările îi sunt niște imitații abia schițate ale modelului, care ne amplifică buna dispoziție. Echilibrul emoțional al dimineții sportive se păstrează, chiar dacă tati este prea serios, iar noi râdem prea mult, fiindcă din când în când Felix scade din entuziasmul general, smiorcaindu-se specific, ba pentru o ușoară lovitură, ba pentru ca Kiti mesteca fericita, ba pentru cine știe ce alt motiv original. Așadar ne încheiem seria sportivă în formație completă, pe care ne-o propunem cel puțin săptămânală, într-o moderată, așadar sănătoasă stare de spirit, gata să renunțăm fără regrete la profilul de scientist al fiului nostru, evident, în acordul său neîndoios.

Despre nefericirile pustiitoare ale unui agresor

Multe mărunte minuscule mărturii de nefericire în jur, copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, numărând doar puține încă alte nefericiri mărunte minuscule până la maturitatea din buletin, pe care, nu știu, Doamne, cum le vor transforma în altceva decât aceleași nefericiri, ce dor și dor, căci numai din durere pot ieși, lovind ușor în stânga și în dreapta, atenți perfid să nu lase urme vizibile, desigur, ignorându-le pe cele invizibile, cu inexorabilă ignoranță și chinuitoare nătângeală emoțională, îi urmăresc pe bieții copii deveniți adolescenți cu fizicul, cu anii, îi urmăresc din umbră adunându-se gregar în cete triste, cete animate de multele mărunte minuscule mărturii de nefericire anterioară, păi cum altfel să le lipsească cu desăvârșire lacrimile, de fericire, bucurie, tristețe, frumusețe, sfințenie, compasiune sau nefericire sau, dacă nu e secetă deplină, cum altfel să tot erupă, să erupă, să erupă?

Spațiu de creștere

Mă avertizează, mă lași în fața liceului și te faci repede nevăzută, să nu cumva să te vadă vreun coleg sau, completează el autoironic, să nu mă vadă pe mine coborând din spate. Ok, s-a făcut, boss, îi zic și îl las să treacă strada la pas lent, printre mașinile oprite, căci în felul ăsta curge firescul pe strada cu liceul, apoi nu îmi pot reține un 'asigură-te că te vede șoferul înainte să îi treci prin față', însă știu că vorbele mele reprezintă doar un fond imponderabil al legăturii mamă-fiu, știu și, totuși, nu înțeleg să mă opresc din zis. Asta îmi aduce amuzament în mașina în care rămân pentru o vreme doar cu șerpișorul lui Felix, ssss, ssss, ssss, sâsâie el din cutia în care l-a închis copilul să nu-l piardă, sau sâsâielile sunt gândurile mele șerpuind prin cap, mă joc cu focul, apăs claxonul cu obrăznicie, la fel cum făceam acum un an, pe vremea asta, de ce ai apăsat butonul, dar îmi permit joaca îndrăzneață, căci știu că Horica are simțul umorului. Mă deplasez în ritm sacadat, băiatul mă depășește și, fără să întoarcă privirea spre mine, îi întrezăresc zâmbetul superb de pe chip, un mix de veselie, reproș și bunăvoință față de mama lui, mă binedispun de-a dreptul și totodată mă înduioșează, pentru că îi văd, trei baieti, cum se salută bărbătește între ei, cu o întindere prietenească de mână, apoi intră în curtea liceului. Încă un claxon scurt, surd, ca un ecou al glumei de dinainte, de data asta atât de îndepărtat de mine, de el, încât e parcă de pe altă lume, însă aflu instantaneu că legătura mamă-fiu nu rămâne prea mult în imponderabilitate, deoarece primesc un sms și-o față zâmbitoare de la băiat, 'thanks a lot, overly attached mother', pe care le primesc cu toată iubirea de care sunt în stare și cu spășire. Sunt liniștită în dupăamiaza însorită de octombrie, îmi conduc mașina-dubiță învăluită de muzică profundă, caldă, suntem doar noi doi, șerpișorul și cu mine.

Inspirația dintr-o pălărie de paie

Se întâmplă să ne pierdem atenția pentru armonizarea timpilor de pregătire a ieșirii din casă cu dispoziția fetiței cu toane. Simplu, uităm să ținem cont de aceste capricii, la fel cum uităm uneori să fim durii în care pozăm. Dacă fetiței îi este bine, atunci nu-i prea pasă de ordinile noastre necesare, dar dacă ea se simte în vreun fel tulburată, ei, atunci nu ne iartă uitările.

Sâmbătă. Ne-am scos bicicletele din garaj, aerul din pompă, câinii din tufișuri, șepcile din debara, apoi am încălecat bicicletele, băieții și cu mine, nu înainte ca tati să redirectioneze aerul din pompă către roțile bicicletelor, am aliniat la un semn cei cinci câini în urma noastră și ne-am potrivit șepcile pe capete. Kiti n-are bicicletă, fiindcă nu știe să pedaleze și n-are nici șapcă, fiindcă așa vrea ea. Pe astea nu le are niciodată. Ieri n-a avut nici chef sau a avut, dar l-a pierdut în timpul inexact al pregătirilor. Dezordinea interioară s-a păstrat, fetița a explodat, iar tati a dus-o acasă, acolo unde își recapătă mai lesne liniștea.

Pe aleea din pământ bătătorit de roți puternice de mașină, paralelă cu malul lacului, îi văd de departe pe Kiti și tati venind, ținându-se de mâini. Kiti calcă apăsat, dar în ritm bun, de limpezime, iar apropiindu-se de noi, îi văd ochii într-adevăr senini. Ce bine că s-a liniștit, ce bine că au revenit! Dar ce-i cu pălăria de paie pe capul ei frumos și cum de o ține? Știu să nu întreb în gura mare, ca să nu schimb vreo ordine universală fragilă, de aceea ne semnalizăm între noi în liniște bucuria de a îi vedea fața încadrată sănătos de pălăria asortată întâmplător cu rochița. Kiti nu are șepci și nu are nici pălării, fiindcă așa vrea ea, dar iată că, în soarele torid de sfârșit de iulie, în mijloc de zi, ceva s-a rupt fericit în miezul voinței ei pătimașe, lăsând-o încă, după o jumătate de oră întreagă, cu pălăria de paie pe cap.

Duminică. La tenis, cu pălăria pe cap. Astăzi armonia ținutei ei nu mai este deplină, dar nu ne pasă. Cât timp ține pălăria de soare pe cap, alte armonii contează. Când n-o mai ține, echilibrul se cere restabilit. Pune pălăria pe cap, primește ea comandă fermă. Kiti, ascultătoare, o ia și și-o împinge peste față cu o mână, cu care o ține secunde bune acolo. Noi râdem de această nouă bizarerie, iar Kiti o repetă amuzată. Astăzi nu este timp pentru pălărie pe cap. Astăzi pălăria de paie există pentru inspirație. Pentru o inspirație fericită.

Ne facem dintr-un haos

Cuibărită în patul ei impregnat încă cu parfumul pădurii, pare căzută în somnul profund al nopții, fiindcă nu se mișcă, iar undele respiratorii îi par imperceptibile, copila ținându-și picioarele strânse pe abdomen. Mă văd transpusă în vremuri trecute, stau aplecată în beznă deasupra unui leagăn înfășurat în pânză albă, cu propria-mi respirație suprimată și cu disperare mută, cercetând cu pricepere de profesionist un puls firav de bebeluș. Nu îmi pot opri gândul superfluu, unde s-au dus anii, dar nu-mi fac griji pentru inevitabila înduioșare ce decurge din întrebarea venită din seninul somnului de copil, pentru că aceasta nu are nici o șansă în fața răspunsului tangibil din fața ochilor, s-au dus în frustrarea adolescentină a fostului bebeluș, care a scos o mare de obiecte din dulapurile lor și le-a împrăștiat cu nerv peste tot prin încăpere, doar așa, pentru a se lăsa știută și, poate, și pentru a etala o plăcere misterioasă.

Părăsesc calmă încăperea, fiindcă am uitat cu desăvârșire de nebunia ce mă cuprindea nu de mult la vederea haosului creat, îi apropii ușa în încercarea de a-i delimita subtil spațiul permis, iar Kiti sare instantaneu din pat și își continuă dezmățul naiv. Te rog, doar până la ușa camerei tale, îi spun în gând, deoarece dincolo de ușă stă un spirit monstruos care te va înspăimânta, deși știu că o astfel de idee n-ar putea să o impresioneze pe Kiti, ba sunt aproape sigură că dacă ar da nas în nas cu acel spirit, i-ar demonstra prin gesturile ei dragi semnul 'dă-mi un biscuite', fiindcă asta face cu toți străinii ce ne trec pragul casei. Sunt mulțumită pentru că rămâne în camera ei, acolo de unde se aud continuu pocnituri, foșnete, bubuituri și câte un cânt baritonal până când oboseala îi duce și reduce mișcările în pat, ca apoi somnul să o transporte în lumi onirice necunoscute.

În cealaltă cameră adolescentină un alt haos de obiecte o definește ca atare, compar fără să vreau cele două învălmașeli din încăperile vecine și trag o concluzie evidentă, copiii ăștia se încaieră cu sine mai degrabă decât cu alții, fiindcă asta le este natura umană, nu neapărat din alte motive, deși știu că nici acelea nu trebuie complet ignorate. Nicicând (dez)organizarea către maturitate nu s-a potrivit perfect cu orânduirea impusă de modelele părintești conservatoare, așadar nu-mi bat astăzi mai mult capul cu ordinea dezordonată a copiilor noștri mari, care trebuie doar ghidați, nu forțați să-și găsească echilibrul lor propriu.

Adecvare

-Domnule asfaltator, domnule asfaltator, strigă Horica prin geamul larg deschis al portierei din partea lui de mașină. Suntem pe drumul național aglomerat, așteptăm în rând să ieșim de pe el, iar Horica ar vrea să afle unde va duce drumul secundar din dreapta, pentru a cărui construcție mai mulți muncitori și utilaje funcționează în strânsă legătură de câteva săptămâni bune. 

   

'Domnul asfaltator', cățărat mândru pe șeaua vehiculului său modern, dezbate ceva împreună cu alți doi lucrători, de deasupra lor, așadar atenția îi este acolo în întregime, dar asta oricum n-are de-a face cu lipsa oricărei reacții la strigătul lui Horia, întrucât larma șoselei naționale este sălbatică. 

-Domnule asfaltator, insistă cu vocea ridicată băiatul, peste bolizii ce trec regulat pe lângă noi lăsând unde fonice reverberante ca niște cicatrice în urechile noastre suferinde, deoarece curiozitatea este intensificată de dilema iscată în mașină, o fi un nou mall, o fabrică sau un depozit? 

Nici pomeneală de vreun răspuns, deși exclamația copilului este mai mult un răcnet decât o apelare. În același timp pornesc ușor mașina înainte, iar disperarea de a nu afla secretul, îl determină pe Horia să găsească spontan soluția pentru a fi auzit, de aceea strigă cât îl ține laringele, cu efect garantat atât de intensitatea strigării, dar mai ales de apelativul potrivit un 'băăăăăăăăăă', ce întoarce instantaneu trei capete către el, gata să îl asculte, gata să îi recompenseze tenacitatea de a ști. Din păcate facem deja stânga, lăsând o porțiune din șantierul din dreapta într-o nedumerire hilară, care accentuează comicul stârnit de spontaneitatea dibace a băiatului. 

Iubesc ploaia calmă a primăverii noaptea

Apăsată de toată încărcătura zilei pline ce s-a cuibărit, chiar înainte să se facă praf, în fragmente mici prin memorie omenească și electronică, m-am descotorosit de griji și papuci de casă, ca să aterizez cât mai lin pe patul meu de-acasă, încă înaintea celui mai viteaz dintre copiii noștri, rugându-mă cu disperare la Dumnezeu să îmi dea măcar șapte ore de liniște în noapte, astă-noapte și nu altădată, din acel moment și numai de atunci încolo, doar acum și numai acum, până data viitoare. Insistența rugii mele a fost răsplătită cu o ploaie zdravănă și prelungă, nu găsesc nimic mai liniștitor în noapte decât allegro-ul ploii stăpânite, cu antifonia ropotelor ei dulci, intuite în fiecare clipă înainte de adormire. Interesant cum ritmurile calme, constante păcălesc mintea, o absorb ademenitor în starea perfectă de relaxare, îi adorm conștiința, lăsând-o liberă de orice prejudecată sau judecată, dovadă certă, prin negarea hipnotismului indus de tempoul cadențat, a nevoii de ritmuri schimbătoare ale spiritului uman, totodată argument trainic pentru armonizarea complexă prin muzică a intelectului nostru. Căci agitația minții, mai repede decât a trupului, s-a cerut degrabă calmată după trei nopți în care aurora vestitoare a dimineții s-a pierdut prin lumina albă, seacă a becului aprins în noapte, din cauza unui nuștiudincenăscut monstru ce ne-a supărat fetița dragă, nepotolită în durerea-i atât de misterioasă și chinuitoare a neștiutului. 

Dar ploaia scumpă ne-a adus tuturor alinarea unei nopți dormite adânc, de aceea bucățile rupte din ziua dusă și așezate deja frumos în sertărașe importante ale minții mi-au permis să zâmbesc cu bucurie în amintirea frumoasei zile albastre de ieri, a revederii cu oameni asemenea nouă, a dupăamiezei petrecute între prietene noi, dar deja drage, a serii de-acasă, cu copii veseli, fizică distractivă, ceva muzică de chitară și o trupă de roboți răi, convertiți la bunătate prin adoptarea de animale de companie robotice, binenteles de către povestașul nostru iubit, cine altul? 

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Anotimpuri părintești

Astăzi nu mă interesează anotimpurile, deși în drumul spre școală am oprit mașina de două ori ca să fotografiez niște păsări plutitoare pe lac, ceea ce nu aș face dacă nu ar fi motivul transformării așteptate din iarnă în primăvară, nu ar fi-predicat verbal, am oprit și m-am frustrat în ambele rânduri din cauza telefonului inapt să realizeze o distanță focală acceptabilă, ce ar fi surprins o delicată lebădă, apoi o pestriță rață sălbatică, înotând amândouă visătoare și fără griji, poate totuși cu ceva îngrijorare pentru suratele lor cineștiepeunderătăcitoare, cum se cade printre rude. Chiar dacă astăzi nu sunt interesată de anotimpuri, îmi permit să îmi sugerez atenție la dorința greu de stăvilit de a fotografia păsările naturii înconjurătoare în care trăim, atenție ce mă va împiedica să uit aparatul de fotografiat de câte ori voi pleca de acasă. Mulțumesc. Astăzi poate primăvara să vină sau poate iarna să stea, mi-e indiferent, pentru că resimt în aerul zilelor calmul acela dat de fluiditatea din comunicarea cu cei iubiți, după un tumult epuizant de înfruntări inerente în familia cu adolescenți, în plus, o lebădă pe lac nu mă lasă niciodată indiferentă.

Comunicarea este mai mult decât o vorbă, o înștiințare, este-tot predicat verbal, comunicarea presupune o legătură strânsă și subtilă între oamenii ce încearcă să comunice între ei, o dorință de înțelegere, o deschidere pentru acceptarea refuzului sau a diferențelor, presupune considerație pentru celălalt, dar mai cu seamă presupune înfrângerea propriilor prejudecăți și frici ce se activează ca urmare a dificultăților eventual percepute la inițierea contactului dintre cei doi comunicatori. Când ești părinte și educator în același timp te poți găsi în posturi nefericite, căci prin firescul lucrurilor, părintele își exprimă emoția puternic și unic pentru copilul său, elevul, pe când profesorul este nevoit să își împartă echilibrat emoția către toți elevii pe care încearcă să îi ajute, așadar dispune de privilegiul de a fi rațional cu mai multă ușurință. E extenuant să fii părintele-profesor, dar în același timp este o bucurie mare, pentru că intri devreme într-un dialog profund cu copilul tău și te găsești neașteptat la un nivel al minților libere de prejudecăți sociale date de tipul clasic de relație părinte-copil, ajungi să realizezi mai simplu decât dacă nu ai face-o că tu, părintele, în ciuda faptului că ai o experiență de viață și de învățare mai bogată decât copilul tău, ești pentru cel cu care tot experimentezi comunicarea, în afară de omul pe care îl iubește fiindcă ăsta este datul, și omul, simplu, omul pe care înveți să îl respecți pentru ce este el, nu doar pentru cine este el. Binenteles că ajungi să găsești un optim al comunicării după mai multe încercări eșuate sau la limita eșecului și, fără îndoială, că acest optim absolut se construiește în timp și treptat, dar se poate construi.

Vijelioasele și consumatoarele vârfuri comportamentale adolescentine sunt deosebit de valoroase pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. A le experimenta ca părinte este o șansă bună la cunoaștere, autocunoaștere, împlinire, încredere și împlinire a iubirii părintești, iar pentru a te întregi ca părinte este vital să perfecționezi arta comunicării cu copilul tău. Să fim elastici în comunicare cu copiii noștri! În  sfârșit, să fim elastici-predicat nominal.

'Mi-e frică'

Mi-a spus Felix de dimineață în mașină 'mami, mie mi-e frică atunci când mergi cu viteză', după un minut sau așa de când am accelerat motorul mașinii ca să depășesc o altă mașină al cărei șofer părea nehotărât, fiindcă încetinise prea mult. M-am interesat dacă se simte neliniștit în general în mașină, m-a asigurat că nu este cazul și am înțeles că a perceput accelerarea bruscă ca pe o viteză mai mare, așadar mai neplăcută. Apoi a zâmbit. Dar viteza și accelerația sunt mărimi fizice vectoriale ce nu constituie subiectul mesajului meu, în schimb exprimarea emoției copilului nostru pare mai degrabă în legătură cu tot mediul ăsta în care ne aflăm acum. Ieșită ieri din ședința cu "miss" de la pregătitoare, constatam cu bucurie că Felix, deși un 'puiut sensibil' și pe alocuri timid, este un copil deschis căruia îi vine natural să își arate și să își ceară a fi îndeplinite nevoile afective, repet, constatam cu bucurie. Cred că ușurința în exprimarea emoțiilor are un rol terapeutic intrinsec, pentru că atunci când ajungi să exprimi, practic ai încercat să deslușești ce ți se întâmplă în interior, ce te dezechilibrează afectiv, ce te tulbură. Adică ești în punctul în care începe 'vindecarea' de angoasă. Este greșit să credem că sinceritatea și inocența ce îl definesc pe copil, în general, sunt suficiente pentru ca acesta să reușească să verbalizeze un zbucium al sufletului, iar, mai mult, să uităm de umilință și să ne încredem orbește în calitatea noastră generică de părinți siguri și atotștiutori în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru. Vedeți așadar de ce sunt astăzi bucuroasă și de ce voi căuta și mâine acest sentiment, atunci când măcar voi încerca să îl încurajez pe copil să spună ce simte, mângâindu-l cu drag pe creștet. Nu este ușor, ba este tot mai complicat pe măsură ce copiii cresc, dar cu exercițiu pot măcar să am încredere că lejeritatea în exprimarea trăirilor le poate aduce crâmpeie de fericire.

Un gest curajos

I-a destăinuit tati secretul renunțării la jocurile de calculator. Precum în îndepărtarea unei patimi adânci și rele, doar a-ți limita accesul la ceea ce îți dorești ardent, crezând că poți rezista tentației de a i te supune pe de-a-ntregul, este o amăgire. Așa că Horica s-a retras în bibliotecă cu o mimică gravă, a desfăcut hotărât în decizia pe care a luat-o capacul laptopului și a pornit a șterge joc după joc după joc de-acolo, eliberându-se de povara vinovăției și a risipirii cu sentimente contradictorii, amărăciune și veselie, slăbiciune și fermitate, angoasă și liniște. Și-a reconfirmat trăinicia gestului vitejesc trâmbițându-l printre prietenii lui, a căror reacție frustă de stupoare i-a adus un plus de încredere în sine și chiar simpatie pentru 'pierderea' înregistrată. Apoi și-a scos "Viața lui Pi" din bibliotecă și s-a cufundat mental în aventura din carte.

Calendar de advent, ziua 14

Astăzi despre sunetele înalte, ascuțite ale zăpezii și alte scârțâieli cunoscute, căci e momentul să începem să ne încălzim glasurile pentru colindele de Crăciun.

Zăpada înghețată călcată lent cu tălpile cizmelor din picioare scârțâie caracteristic, scârțâiala zăpezii călcate în picioare este singura scârțâială din lume care nu doare. Toți scârțâim zăpada cu călcătura noastră, dar această congruență de simptome este imperfectă, căci Kiti nu reușește să provoace decât un freamăt șters al zăpezii cu picioarele ei goale. Lui Felix nu îi pasă de muzica zăpezii pentru că este prea entuziasmat de zăpada însăși, iar când adori ceva sau pe cineva, o faci cu toată ființa ta emoțională, cea care inhibă rațiunea, așadar nu te poți aștepta să îi vezi limpede toate trăsăturile. Scârț-scârț-scârț, Horica  calcă zăpada mai elevat, adorația să infantilă pentru zăpadă este aceeași cu cea din copilăria mică, însă copilului crescut adolescent i se adaugă peste trăiri un văl de cumpătare, specifică trecerii către maturitate, iar, fără îndoială, muzica ancestrală a naturii este imposibil de ignorat, căci o avem în noi, așadar ea merită căutată până și în cea mai simplă și mai melodioasă scârțâială de pe lume.

Să ștergeți bine picioarele de zgură în zăpadă, i-am rugat, pentru că țin la curățenia de acasă, așa cum ții la ceva ce ți se oferă mai rar, ha, ha, glumesc desigur, însă Felix a uitat de rugămintea mea, așadar a intrat în casă cu tălpile pline de zgură udă și nu s-a mulțumit să rămână în hol, ba a înaintat până mai adânc în casă, evident, lăsând în urma sa dâre urâte de zgură roșie amestecată cu zăpadă topită. Vederea petelor inestetice m-au înnebunit și mi-au dat o stare de iritare profundă, pe care m-am hotărât instantaneu să o anulez printr-o atitudine autoritară, în care nici eu însămi nu am crezut. Din fericire, fericire pentru detensionarea atmosferei, Felix m-a crezut, așadar porunca mea fermă, Ia cârpa din baie și șterge pe jos, l-a dus pe Felix, micuțul Felix, scumpul Felix, răsfățatul Felix, direct în baie, acolo unde, cu smerenie și interes pe chipul său flexibil, cu glas suav m-a întrebat: unde este cârpa, nu știu care este cârpa. I-am scos o cârpă din coșul cu cârpe, i-am clătit-o în chiuvetă și i-am dat-o. Apoi l-am urmărit din spate, mititel, aplecat deasupra urmelor de murdărie, cu cârpa albastră în mâna lui mică, ștergându-le cu stângăcie, dar sârguincios, vorbindu-mi neîncetat, întors cu spatele la mine, am uitat, mami, uite ce frumos șterg, îți place, iar imaginea lui m-a înduioșat, când a crescut atât de mult încât să șteargă cu cârpa pe jos, când au trecut clipele în care și el a înțeles rosturile și orânduirea vieții, și-a însușit regulile și empatia. 

Scârțâielile lumii nu trebuie să fie zadarnice, ca orice muzică, fie ea și o scârțâială, ele pot realiza o îmblânzire.  

Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții 'savante' cu băieții mai 'experimentati', Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu 'nuuuuuuuuu!'.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Velociraptori albaștri pe tavane

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.