Spațiu de creștere

Mă avertizează, mă lași în fața liceului și te faci repede nevăzută, să nu cumva să te vadă vreun coleg sau, completează el autoironic, să nu mă vadă pe mine coborând din spate. Ok, s-a făcut, boss, îi zic și îl las să treacă strada la pas lent, printre mașinile oprite, căci în felul ăsta curge firescul pe strada cu liceul, apoi nu îmi pot reține un 'asigură-te că te vede șoferul înainte să îi treci prin față', însă știu că vorbele mele reprezintă doar un fond imponderabil al legăturii mamă-fiu, știu și, totuși, nu înțeleg să mă opresc din zis. Asta îmi aduce amuzament în mașina în care rămân pentru o vreme doar cu șerpișorul lui Felix, ssss, ssss, ssss, sâsâie el din cutia în care l-a închis copilul să nu-l piardă, sau sâsâielile sunt gândurile mele șerpuind prin cap, mă joc cu focul, apăs claxonul cu obrăznicie, la fel cum făceam acum un an, pe vremea asta, de ce ai apăsat butonul, dar îmi permit joaca îndrăzneață, căci știu că Horica are simțul umorului. Mă deplasez în ritm sacadat, băiatul mă depășește și, fără să întoarcă privirea spre mine, îi întrezăresc zâmbetul superb de pe chip, un mix de veselie, reproș și bunăvoință față de mama lui, mă binedispun de-a dreptul și totodată mă înduioșează, pentru că îi văd, trei baieti, cum se salută bărbătește între ei, cu o întindere prietenească de mână, apoi intră în curtea liceului. Încă un claxon scurt, surd, ca un ecou al glumei de dinainte, de data asta atât de îndepărtat de mine, de el, încât e parcă de pe altă lume, însă aflu instantaneu că legătura mamă-fiu nu rămâne prea mult în imponderabilitate, deoarece primesc un sms și-o față zâmbitoare de la băiat, 'thanks a lot, overly attached mother', pe care le primesc cu toată iubirea de care sunt în stare și cu spășire. Sunt liniștită în dupăamiaza însorită de octombrie, îmi conduc mașina-dubiță învăluită de muzică profundă, caldă, suntem doar noi doi, șerpișorul și cu mine.