Năzdrăvănii strălucitoare

Ieri dimineață, în drumul spre școală, varianta doi plus unu, (amândoi părinții plecăm diminețile în câte două variante neapărat complementare de acasă, doi plus unu și unu plus unu, adică doi copii plus un părinte, ceea ce duce la: ȘI, complementul său, un copil(celălalt) plus un părinte(celălalt), închid paranteza), așadar în drum spre școală am remarcat că era cam liniște în mașină, de aceea l-am și întrebat pe Felix dacă nu are vreo poveste pe limbuță. Cum nu avea și cum pe Kiti nu mă puteam baza să facă ceva gălăgie, mai ales că nici nu părea să se simtă prea bine, am preferat să îi cinstim memoria lui John Coltrane, în ziua în care se născuse acum peste optzeci de ani, ascultându-i acordurile geniale. Însă seara, înapoi în drumul spre casă, în aceeași variantă ca de dimineață, nimic nu l-a putut împiedica pe Felix să povestească și să povestească și să povestească. Da, da, chiar așa de intensă și de aglomerată de întâmplări, și de plină de suflet i-a fost povestea serii, care nu doar că mi-a amăgit răbdarea de a mai pierde ceva vreme la volan, ci m-a și amuzat suficient de mult, încât să râd, nu doar să zâmbesc, care râs  a declanșat alt râs, al lui Kiti, și alt râs, desigur, al lui Felix. Și nu mai știu ce alte râsete ar mai fi putut să stârnească, dar cert este că nouă ne-a ajuns pe întreaga seară. Nu știu care este măsura parabolei în poveștile inventate în ritm viu de Felix, cât este el în toate aceste întâmplări născocite, dar spunându-și el cu patos gândurile, parcă ceva-ceva aducea și nu prea cu unii dintre noi. Se făcea că părinții lui Spotu erau foarte năzdrăvani, periculoși și războinici, calități (sau excese) ce au reieșit din comportamentele nebunești sau, poate, de justițiari(?) ale acestora, mama lui Spotu fiind într-atât de cuprinsă de patimă, încât să își pună unul dintre puiuți la volanul mașinii sale, să se ridice în mers în afara geamului mașinii sale și să împartă dojenitor pumni și palme șoferilor din jur, iar tatăl lui Spotu intrând și el într-o febră a răzbunării, prin deghizarea într-un costum de director și pătrunderea în instituții pentru corijarea fizică cu bastoane și pumni a lucrătorilor vinovați pesemne, nu se știe pentru ce (sau da), apoi prin revenirea la costumul de om normal, nu că cel de director ar fi anormal neapărat (nota mea). În continuare am mai reținut și alte minunății din întâmplările cu arătări și eroi fantastici și reali ale băiatului creator de poveste, ce mi-a atras atenția a fost descrierea unui monstru (bun sau rău, n-am reținut, dar asta nu prea contează, întrucât am observat versatilitatea eroilor săi, care își schimbă frecvent calitățile și principiile morale), monstru care avea cap de fier, un fier chiar mai puternic decât fierul obișnuit, coarne din diamant, ochi de cristal, două picioare, unul de robot și celălalt din diamant, motiv pentru care mersul monstrului făcea niște sunete ritmate înfricoșătoare, boinggg, cling, boinggg, cling, în funcție de ce picior punea pe pământ în mers. Monstrul mai avea trupul astfel construit: o jumătate din fier, o jumătate din diamant, o jumătate din cristal, o jumătate din tablă de robot și o jumătate din nisip, nu vă întrebați ce este cu atâtea jumătăți, în febra povestirii, adevărata valoare a unei jumătăți a fost ignorată. Monstrul acesta îi urmărea pe frații lui Spotu, care, fiecare, conduceau câte un vehicul, care mai de care mai impresionant, ce am reținut: un frate și Trabantul său prețios, construit din aur și diamant, iar o surioară (nu cea cu autism, ci alta) și Ferrariul său motocicleta din cristal. Final de episod.