Camuflaje

Desculță pe zgură, cu un biscuite între două degete, desenată haotic cu praf roșu pe față, cu hăinuța ei morcovie tăiată în clopot îmbrăcată intenționat cu fața în spate, proaspăt tunsă baieteste, Kiti râde zgomotos, atunci când se îndreaptă către o minge împiedicată de fileul de tenis. Băieții se opresc pentru câteva momente din jocul lor, pentru că prietenul lor, un alt băiat, de opt ani, o privește pe Kiti cu curiozitate. Nu este de pe Pământ, știi, uite, vino să vezi! Horica se joacă cu băiatul, se apropie cu toții de Kiti, care râde și se așază turcește direct pe pământ în fața lor. Kiti știe să îi facă pe plac fratelui său, deoarece dovada pe care i-o oferă acestuia este cum nu se poate mai puternică, băiețelul fiind impresionat. Mă îndrept către Kiti, o sărut pe obraz, ea îmi răspunde zâmbind, la urma urmei nu este nimic înfricoșător în a fi de pe altă planetă. Înfricoșător nu este, dar uneori misterios, da, o, ce misterios!

Ni se spune că în general (în afara actului artistic) este sănătos să acționăm rațional, după ce emoția se domolește, astfel încât răspunsul la stimuli să fie unul echilibrat, care nu lasă loc regretelor. Asta înseamnă că uneori emotivitatea este regretabilă. Nu este neapărat așa, exercițiul autoironiei poate fi revelator și eliberator. Să răspunzi autocritic provocărilor cere îngăduință față de propria-ți ființă, față de propriile tale limitări și daturi. Cere încredere si iubire.