marți, 21 februarie 2012

Un vultur pentru fiecare înger

Când pășești în lumea copiilor, sintagma sky is the limit apare, ea însăși, limitată. Când ascult poveștile lui Felix, mă las purtată într-o dimensiune fantastică, aproape dureros de iluzorie pentru mintea mea închistată în repere palpabile, într-o dimensiune celestă dată de simplitatea și frumusețea minții ce o creează. Expresia cerul este limita trebuie completată astfel: cerul este limita de trecere, întrucât abia când treci de înaltul nesfârșit al cerului, pătrunzi în poveste. Acolo unde noțiunea de infinit are, paradoxal, o dimensiune finită, nu atât pentru că nu este suficient de largă încât să se poată califica pentru o definiție de nemărginire, cât pentru că, grație magiei, ea poate fi cuprinsă numai cu un gând, cu o vorbă sau un gest. Este uimitor de simplă și de neprihănită trecerea din real în imaginar, e atât de necomplicată precum o pocnire scurtă din degete, iar lipsa prejudecăților ce o face posibilă îi dă o frumusețe divină. Te minunezi și te lași sedusă de atâta candoare și realizezi cât de delicată îți e misiunea de părinte, căci te împarți întristător în două, o dată să îl ții de-a pururea în fericire absolută, apoi să-i dai instrumente prefăcute de judecată, cu care să își calculeze pașii pe Pământ. Și mă întreb cum am ajuns aici, și nu mă mai întreb cum de-am ajuns aici, căci răspunsul e limpede, e rotunjimea atomului și a Universului, e echilibrul din tot și toate, e viața însăși. 

Și a zburat departe doar așa, de fericirea zborului în nesfârșit, impunător și albastru, căci s-a colorat de azur și fiindcă are o anvergură neverosimilă a aripilor larg deschise, un vultur singuratic, cam singuratic într-adevăr, cine să i se alăture, cine să i se potrivească? Și s-a pierdut de văi, de munte și de nori în zborul său spre infinit, până a obosit de fericirea zborului, când a aterizat pe prima bilă planetară ce i-a venit în cale. Acolo a întâlnit neașteptat, dar binefăcător, câte ființe vor să trăiască în izolare?, un înger alb, frumos și cu aripi pufoase, cu care s-a împrietenit pe loc. L-a luat în spinare, aripioare peste aripi puternice și l-a dus către zări necunoscute, până au întâlnit o altă bilă planetară galbenă, strălucitoare. Acolo, vulturul l-a rugat pe îngeraș să închidă ochii doar pentru zece secunde, iar după cele zece secunde, atunci când îngerașul a deschis din nou ochii mari și albaștri, și-a primit darul de prietenie de la vulturul, și el, albastru, anume un castel complet din aur, cu uși, și scaune, și mese, și lămpi, și paturi și chiuvete din aur strălucitor. Și mai departe nu știu ce s-a mai întâmplat, dar după zâmbetul mulțumit și cald al povestitorului, aș crede că e pace și prietenie în castelul de aur și astăzi, ca ieri, și mâine, ca astăzi.

luni, 20 februarie 2012

Olimpic sau nu?

Am un sentiment neclar în legătură cu olimpiadele școlare pentru copii. Îmi plac și nu îmi plac. Pregătirea pentru olimpiadă, însă, îmi surâde, deoarece favorizează întâlniri spectaculoase, uneori chinuitoare, dar mai întotdeauna recompensante cu diferitele probleme de soluționat, apoi și pentru că antrenează mintea pentru judecăți riguroase științific, dezvoltă spiritul analitic și critic al copilului, iar aceste calități nu sunt deloc des întâlnite printre oameni. 

 Mult prea frecvent însă, copiii pornesc în aceste întreceri foarte populare nepregătiți. Cauza nu aș pune-o în principal pe seama lipsei de motivație a copilului pentru învățare sau chiar pentru antrenare intensivă, ci, mai degrabă, pe  rațiunea hipercompetitivitatii ce ne mână de la spate în a îi arunca pe copiii aflați în pregătire tot mai în față, tot mai departe, nu neapărat departe de capacitatea minții lor de adaptare la efort cognitiv, ci departe de achizițiile de comun acceptat ca rezonabile pentru o vârstă dată (de altfel cunoscute fiind ca foarte avansate comparativ cu alte țări). Ca atare, copiii sunt forțați, deseori în acordul lor conștient, către asimilarea unor noțiuni încă neparcurse în mod 'ortodox', adică prezentate, explicate, exersate, sedimentate într-un timp fizic absolut necesar pentru însușirea lor trainică. De aceea vom întâlni printre 'olimpicii' noștri, copii ce operează timid sau mai sigur pe ei cu instrumente neajustate perfect dimensiunilor lor, încă mici. E ca și cum i-am explica unui copil de zece ani, să zicem, clar și pe înțelesul lui pașii pe care trebuie să îi facă pentru a conduce o mașină, după care i-am da cheile și mașina și l-am trimite în trafic, acolo unde micuțul, al cărui contur al capului abia dacă se zărește din scaunul prea jos de șofer, se va găsi intimidat de noua perspectivă și de vasta complexitate a noii situații în care se află și va reacționa în voia întâmplării. 

 Nu zic că această zorire în formarea intelectuală a copiilor nu poate să le netezească calea sau nu poate să îi dezvolte armonios, însă pare o cursă robotizată excesiv, o cursă dificilă chiar pentru mulți dintre profesorii copiilor, o cursă nedreaptă pentru cei mai mulți dintre participanți, din care unii ies șifonați, frustrați și timorați în fața viitoarelor examene inevitabile. Dar mai ales pare o cursă căreia îi scapă poate cea mai importantă, mai simplă și mai dezirabilă rațiune de a exista, și anume stimularea curiozității științifice, pentru absurdul și modernul motiv că nu mai avem timp pentru asta.
 
 Vouă cum vă crește motivația de a vă trimite copiii la olimpiade?

marți, 14 februarie 2012

Fericită pentru viitoarele amintiri ale zăpezilor copilăriei copiilor mei



Ieri a nins superb la noi în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscoredelilor absurde ce-mi ocupau, tot ieri, aparatul vorbirii regulat, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case înalte, frumoase, boierești, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, 'bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare totuși, și cât e de frumoasă!'. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.

Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli...Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.

Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.

Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.

duminică, 12 februarie 2012

În spirală






Ai trecut și tu, tu-cel mai calm și răbdător om, știu, prin zile strâmbe, cotite nefiresc, asta dacă firescul tău e linia dreaptă și eu asta cred, că da, tu, omule calm și răbdător, calci mai mereu pe drum drept, nu-i zic de consistență perfectă, îi zic doar drept, așadar îmi înțelegi tulburarea și amețeala ce vine cu atâtea viraje acum, când m-am găsit întoarsă în mine pe dos, acolo unde emoțiile nu sunt bine conturate, ele sunt doar ecourile și trenele unor conexiuni neurologice aglomerate, care mă fac să simt dezorientare și neputință. Sunt la un nivel la care rațiunea nu ajunge, ea apare ceva mai sus, de aici, din perspectivă subcorticala, auzi prea strident urletul slăbiciunii sufletești. Dar nu mă sperie, am o antenă înaltă pe care am dezactivat-o involuntar, apoi voluntar, e supapa mea de siguranță.

Simt o nemulțumire sâcâitoare pentru pașii mult prea mici pe care îi face Kiti. Simt deliberat deznădejde din timp în timp, dar, fericit, emoția asta negativă nu e pe deplin instalată, presupun că necuprinderea plenară este salvare de la depresie. O văd cum își caută rostul cu disperare în sutele ei de pași apăsați și neliniștiți, în vocea prea țipata, apoi o văd ceva mai împăcată în acceptare a condițiilor noastre de viață. Și nu mă simt bine, apoi mă simt mai bine. Reacționez, căci sunt la un etaj inferior de înțelegere, mă blamez pentru reacție, fiindcă urc imediat un etaj mai sus. Simt pentru fracțiuni de secundă gust de tristețe, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mă lasă în tristețe prea mult.

Ciclicitatea e binefăcătoare. Îți oferă certitudini, te ajută să anticipezi, îți lustruiește pământul pe care calci, te pune în gardă. Și emoțiile se succed în cicluri. Nu te știu nici măcar pe tine, omule calm și răbdător, într-o fericire permanentă, deși, recunosc, aceasta îți este ție mai accesibilă decât celorlalți. Fără rotunjime, fără întoarcere, ai mai ști tu că vin și zile bune? Poate că ai spera la ele, dar neindoiala te lasă cu siguranță într-o stare bună de optimism. Eu așa sunt. De aceea știu că o să simt mai frumos, de fapt deja parcă o și fac. Mulțumesc!

miercuri, 8 februarie 2012

Visezi la o viata usoara? Atunci danseaza!





In seara asta am dansat iarasi.

Extenuati, dupa o zi inceputa inca inainte ca ea insasi, ziua, sa fi inceput de fapt, zi pe care am traversat-o (oare zilele se traverseaza sau se parcurg?) lent, dar cu multa concentrare, ceea ce a impovarat-o sanatos (se pare ca nici nu se traverseaza, dar nici nu se parcurge, ci se cara in spinare) si ne-a cocosat, am ajuns acasa catre seara, o seara din ce in ce mai insinuata in zi, semn iubit de vestire a primaverii, acasa unde am rupt randurile, adica randul, si ne-am imprastiat in cele patru zari sau, oricum, pe-aproape.

Ne-a animat, o ora mai tarziu, mezinul cu spiritul sau ludic viu si ne-a invitat fara vorbe, doar prin miscari zvapaiate de trup in dans. Da, aseara am dansat iarasi cu totii si voiosia dansului ne ridica la un nivel mai frumos de trai, in plus ziua in care dansam cu totii ca ritual de seara este usoara, n-o mai simti asa incat nu mai conteaza daca o traversezi, o parcurgi sau o cari in spinare.

marți, 7 februarie 2012

Iarna noastră

Mă amuzam deunăzi de vecinul căruia i s-a strâns un munte Himalaya al furnicilor din zăpadă în fața intrării în casă, imaginându-mi-l resemnat și consecvent cu sine însuși, deoarece se ghidează în ceea ce privește curtea și grădina casei sale după principiul logic, pentru ce să cureți, dacă oricum se murdărește din nou? Asta, înainte de viscolul doi. Acum, cu ocazia noii vijelii, vecinul nu poate spera decât că muntele se va nărui, ceea ce nu e neapărat garantat, el poate chiar crește, depinde de noroc sau de direcția vântului. Cert este că e un exercițiu reconfortant de imaginație să îl conduci pe principialul nostru vecin către interiorul casei sale, apoi către exterior, întrucât nu văd cum digul natural înghețat din ușă poate fi dislocat sau depășit, iar cu toate astea, vecinul dispare din casă în timpul zilei, apoi reapare seara. Iarna noastră e frumoasă!

Nu mă amuză deloc, ba mă îngrijorează înghețarea într-o încovoiere nefirească a tinerilor noștri copaci, împovărați de îmbrăcămintea perfect mulată a fiecărei crenguțe, îmbrăcăminte rece și grea, cu irizații metalice și transformați parcă printr-o magie în piatră de vreo vrăjitoare malefică a iernii nemiloase. Ei privesc încremeniți către ferestrele în spatele cărora ne încălzim fără ei, iar ramificațiile întinse înspre noi parcă cerșesc îndurare. E o tristețe grea în postura lor gârbovită și când îi privesc simt urât pentru iarnă, asta nu e iarna noastră frumoasă!

Cu toate astea e vreme perfectă pentru aventură, căci aventuroase sunt toate ieșirile din ultimele săptămâni, cu concentrare simultană de simțuri către deslușirea căii de ieșire din viscol, escaladări de straturi suprapuse de zăpezi și iar zăpezi, cufundari adânci în hăuri formate neașteptat, apoi senzații aspre dureroase de membre înghețate imediat după contactul cu zăpada, ochi înlăcrimați și îngenuncheați în fața bătăii continue de vânt și tensiuni musculare acute acumulate de mersul încordat și sacadat de teama pierderii echilibrului și-așa precar. Apoi minivacantele care se leagă în lanț și bucură copiii, e raritate demnă de amintiri memorabile pentru toată viața, toți le avem căci iarna vine inevitabil cu astfel de daruri.