Andrii Popa. Solist-Felix

Absurd

El e Spot. L-aţi mai întâlnit, poate, dacă aţi mai trecut pe-aici. Cei mai mulţi dintre noi ar spune, este un căţel de pluş, dacă ar fi întrebaţi ce/cine este Spot. Felix îl vede însă un băieţel deşi, chiar şi el recunoaşte, Spot a fost căţel când era mic. Dar acum a crescut. Că Spot este prietenul cvasi-nedespărţit al lui Felix este lesne de înţeles, altfel nu ar apărea pe-aici. Dar ce legătură are el cu mine? Sau, mai bine zis, există vreo legătură între mine şi Spot în afară de legătura "prin alianţă"?

Mărturisesc: mi-e drag Spot pentruca este preferatul unuia dintre preferaţii mei dar îmi place şi pentru ceea ce este el, un căţeluş de pluş tare simpatic cu fătucă de câine cumsecade, urechiuşă neagră şi bleagă şi un ochi pătat, că de-asta i se spune defapt Spot.

Ce face Spot însă toată ziua şi chiar noaptea? Fiindcă vorbeşte şi se comportă precum un băieţel adevărat, exact ca Pinocchio, graţie lui Felix care încă nu a auzit despre păpuşa de lemn însufleţită, putem să ne imaginăm cu uşurinţă că el, Spot, este reflexia fantastică a tuturor emoţiilor, persoanelor şi întâmplărilor din viaţa lui Felix. Şi cum eu, mama lui Felix, am bucuria de a fi personaj principal al acestei ficţiuni mai mult sau mai puţin reală, iarăşi se subînţelege (pare că până la acest moment vorbele mele au fost superflue întrucât totul a avut un subînţeles evident), deci se subînţelege că eu reprezint pentru Spot un adevărat model. Şi, precum discipolii pentru maestrul lor, la fel şi Spot visează să se identifice cu mine şi cum el este reflexia mea prin mintea lui Felix, şi eu cu el, asta, deşi nu sunt de pluş, n-am o ureche neagră şi bleagă, nici un ochi pătat şi nici nu (prea) latru. Recunosc însă că mai muşc din când în când dar nu mai tare decât o face orice căţeluş. Chiar azi, la prânz, când mi-am scos colţii să-l muşc în joacă pe Felix de mână, am fost mustrată de acesta:"să ştii că Spot nu muşcă!".

Spot a învăţat totul bine şi drept de la părinţii săi spirituali aşa încât niciodată nu greşeşte în ciuda faptului că maestrul l-a învăţat şi despre eşec (vezi şi rândul de mai sus). Spot face absolut tot ceea ce fac şi eu sau Felix. Spot e umbra noastră. Spot conduce chiar şi aceeaşi maşină, are aceleaşi hobbyuri. Spot frecventează aceleaşi locuri ca noi şi se îmbracă foarte asemănător (deşi parcă rochii nu am auzit să aibă). Spot cântă la chitară şi joacă tenis. Ba chiar îşi construieşte şi o casă şi, this is unbelievable, lucrează cu aceeaşi echipă de muncitori!! Vorbeşte şi engleză şi cunoaşte câteva cuvinte în germană. Spot este prezent în viaţa reală şi imaginară a familiei noastre şi prezenţa lui este cât se poate de vie şi perceptibilă atât prin fizicul său dar mai ales prin voinţa şi glasul lui Felix. Spot face ca mine tot ceea ce eu fac bine şi face exact pe dos de cum fac eu atunci când eu greşesc. La fel se întâmplă şi cu ceea ce face Felix. Deci Spot este mister perfect. "Spot nu se speie de monstii", "Spot îndoaie genunchii când loveşte mingea de tenis şi o dă întotdeauna peste fileu", "Spot pune benzină în rezervor, el nu rămâne niciodată fără benzină", etc.

Ştii ceva, deşi mi-e drag Spot, parcă a cam început să mă calce pe nervi. Spot nu vorbeşte niciodată urât, Spot nu-şi pierde cumpătul niciodată, mai că-mi vine să-l rog elegant să mă mai scutească. Prea le face pe toate bine! "Ştii, mami, că Spot are pantaloni de militar ca ai mei?" Nu, nu ştiam dar mi-am imaginat!!!

Şi ca un argument pentru puternica personalitate emanată de Spot spun doar că stând în maşină cu Felix şi...Spot şi povestindu-i surorii mele la telefon despre mister right şi redându-i cu gelozie replicile admirative ale lui Felix râdem. Dar nu doar atât, telefonul e pe speaker şi sora mea evită să comenteze pe seama lui Spot...ca să n-o audă! Spot probabil că nu ar face asta!

Prin ochi de copil

Ieşind din Bucureşti într-o scurtă plimbare vedem zeci de afişe electorale şi pornim o discuţie despre alegerile din decembrie. Ajungem să ne amintim de oameni inteligenţi, culţi care l-au susţinut pe actualul preşedinte, astfel pomenim de Andrei Pleşu. Horica vrea şi el să fie informat şi ascultă cu atenţie. Acum intervine: "Andrei Pleşu este ăla care seamănă cu un bionicle?" Noi tăcem pentru câteva secunde, apoi izbucnim în râs, iată o comparaţie la care nici măcar Andrei Pleşu nu cred că a sperat!

Acasă îi cerem lui Horica să ne arate şi nouă bionicle-ul cu faţă de intelectual. Iată-l, e Toa Hewikii, cum vi se pare asemănarea?


Si masca lui (hihihi):

Spot, engleza şi scumpetea. Sau din seria să notăm ca să ne reamintim cu drag. Reloaded.

"Ştii cum zice Spot la maşină?", Felix, despre prietenul său nedespărţit, căţelul Spot, pentru care a plâns într-o zi când l-am lăsat la sora mea pentru scurt timp atunci când aceasta l-a întrebat sigură pe ea:"spune Felix ce jucărie vrei?", gândindu-se că nu poate cere decât una dintre jucăriile de pluş de la Ikea pe care ea le-a văzut la noi acasă şi pe care le are şi băieţelul ei. Răspunsul a venit rapid şi încuietor,"pe Spot, de la eici end em" (sîc).

"Cum zice Spot la maşină?", eu.

"Caîî!"

"Aha, Spot vorbeşte engleză, tu l-ai învăţat?"

"Nuuu, şi-a făcut singur rost de o gură de engleză şi şi-a fixat-o!"

"Ha, ha, ha, ştii că iar mi se pare că eşti scump? De ce eşti aşa de scump?"

"Fiindcă m-am rătăcit într-o lumină!", mi-a zis. Asta e prea greu de interpretat.

De ce eşti tu aşa de scump?

Este o întrebare retorică pe care o mai pun când şi când din prea plin de drag în faţa lui Felix. El îmi răspunde însă de fiecare dată:

"Nu sunt scump, sunt urât!"-perioada "nu"-totul e invers decât îl credem noi;

"Că aşa m-am născut eu!"-perioada evidenţelor-nu poate fi altfel decât aşa cum este;

"Pentu că m-am intainit cu tine!"-perioada deducţiilor-dacă eu îl văd scump atunci el e scump fiindcă s-a întâlnit cu mine.

Gânduri de după şedinţa cu părinţii

Mă gândesc nemulţumită la clasele noastre mult prea mari din şcoli. Şi nu doar pentru că ne aflăm în plină epidemie de gripă. Nemulţumirea mea vine mai ales din faptul că din cauza numărului mare de copii dintr-o clasă, scade şansa ca fiecare copil în parte să poată beneficia de atenţia profesorilor. Ştim cât de diferiţi sunt copiii şi ştim că se tinde, din păcate, să se eticheteze copiii după note sau, mai rău, după provenienţa familiară ca fiind copii inteligenţi , copii mai puţin buni sau chiar elevi slabi. Într-o societate înalt-competitivă ca a noastră, deci şi în şcoală, atenţia obsesivă pentru cantitate în defavoarea calităţii are ca rezultat formarea unei aşa-zise elite, în cazul meu particular copiii care obţin note maxime la aproape toate materiile, elită spre a cărei performanţă toţi indivizii tind pentru a obţine recunoaşterea generală, mult prea mult valorizată pozitiv. Şi pentru că tindem să ne omogenizăm binenteles că şedintele individuale cu părinţii devin superflue.

Există totuşi în şcoală, pentru respectarea realităţii, ore săptămânale pentru consultaţii când dirigintele clasei sau poate şi alţi profesori pot fi întrebaţi despre comportamentul şcolar şi social al copilului nostru. Dar acestea sunt opţionale şi aici cred că intervine problema. Deşi există mulţi profesori binevoitori care ne aşteaptă în orele prestabilite să îi consultăm, noi, părinţii, suntem deseori prea ocupaţi, neîncrezători sau poate ignoranţi ca să o facem. Noi, părinţii copiilor mei, facem parte din a doua categorie de mai sus, suntem neîncrezători. Avem nevoie de mai mult decât o uşă deschisă în sala de consultaţii. Şi anume de mai mult interes pentru copilul nostru dar şi pentru ceilalţi copii în egală măsură, interes mai mult decât declarativ. Mă interesează o caracterizare făcută de mai mulţi profesori pe criterii clare, abilităţi sociale, de limbaj, autocontrol, simţ critic, mă interesează arii deficitare de dezvoltare, slăbiciuni remarcate. Nu atât nivelul abilităţilor cognitive, pentru asta mă uit în carnetul de note. Mi-aş dori să se dea mai multă atenţie dezvoltării armonioase a copiilor, să se ţină cont de valorile pe care toţi profesorii aşteaptă să le găsească în elevii lor, respect, responsabilitate, creativitate, şi în orele de matematică, chimie sau biologie, nu doar în cele de etică sau dirigenţie.

Dar se poate aşa ceva când ştim cu toţii cât de solicitant este să faci faţă la 30 de copii? Poate că da, dacă există un plan pentru asta. Spun cât se poate de sincer, până acum nu am participat la nici măcar o şedinţă cu părinţii care să mi se pară interesantă. Înafară de generalităţi de genul copiii dumneavoastră nu lucrează suficient, din partea profesoarei şi puneţi-i la treabă, daţi-le multe teme, din partea părinţilor, urmate de discuţii lărgite despe vacanţe, petreceri, baluri, strângeri de fonduri, cadouri etc, altceva nimic. Pe când mi-ar fi fost de zeci de ori mai de folos să aflu că băiatul meu este prea succint în compunerile pe care le întocmeşte sau că fata mea a plâns resemnată învinovăţită pe nedrept sau că se găseşte deseori în mijlocul unui conflict etc. Deaceea aş organiza în locul şedinţelor cu părinţii cu iz telenovelistic şi a orelor libere de consultaţii şedinţe scurte individuale cu fiecare părinte în parte. Şi pentru asta m-aş pregăti pentru că dacă îl chem pe părinte la şcoală vreau să o fac cu un scop bine determinat, acela de a-l pune la curent cu dezvoltarea emoţională, cognitivă şi socială a copilului său. Pare o utopie pentru aici, acum, nu?

Uniforme, batistuţe, bentiţe şi mascuţe

În drum spre casă aud la radioul din maşină că suntem asediaţi puternic de celebra deja viroză gripală, motiv pentru care deschid televizorul pe ştiri odată ajunsă acasă. Aflu că sunt deja şcoli închise chiar la noi, în Bucureşti, şi că elevii primesc de astăzi măşti de protecţie în şcoli. Mi-l imaginez pe Horica cu mască pe faţă, la fel şi pe colegii lui, chinuindu-se să respire prin ele, ai nevoie de un pic de antrenament ca să le suporţi, şi descoperind, cu siguranţă, latura amuzantă din toată povestea asta. Pentru că ăştia sunt copiii. Poţi să le repeţi de nenumărate ori să respecte regulile de igienă personală, da, asta poţi să o faci şi nu e efort irosit întrucât din toată lista cu "aşa să faci" tot rămâne ceva în mintea, atitudinea şi comportamentul copilului. Dar nu-i poţi interzice să fie copil şi să se joace, chiar şi sub asediu. Fie şi cu masca pe faţă. Mă gândesc deci la Horica cu mască pe obrajii lui bucălaţi şi moi pe care i-am ţinut aseară în palmele mele întrebându-l pe tati şi provocându-le zâmbete amândurora când îi creşte barbă lui Horica, mă gândesc aşadar la Horica şi sunt oarecum îngrijorată, cum să-l feresc de boală? Nu-mi las gândurile să o ia razna şi bine fac pentru că sună telefonul pe care îl ridic de pe masă ca să văd pe ecranul său faţa zâmbitoare şi gura ştirbă a băiatului meu aflat singur şi neajutorat în gura milioanelor de viruşi, la şcoală. Răspund repede, ah, ce s-a întâmplat, niciodată nu mă sună în mijlocul orelor. Aflu urgent că situaţia din şcoală e cuminte şi deasemenea că Alex i-a tras jerseul băiatului meu de pe el şi l-a aruncat în gunoi. Ah, doar atât?-pentru sinea mea; spune-i lui Alex că mă supăr pe el dacă face astfel de lucruri-pentru Horica. Oare cine o fi Alex? Dacă tot m-a sunat şi dacă ziarele scriu bombe balonate despre monstrul-gripă, mă asigur scurt că nu tuşeşte nimeni în clasă şi că nu sunt râuri de muci sub nasuri şi închid.

Of! Simt că trebuie să scap de infuzia de panică şi chiar evadez de-acolo cu o poveste citită lui Felix. Îmi pare rău că iar a adormit înainte să se termine povestea cu cei doi şoricei. Este a doua oară când încerc să aflu ce se întâmplă cu ei, cu şoriceii, şi nu reuşesc. Nu vreau să o termin singură, când se trezeşte trebuie să o iau de unde a rămas şi ar fi la fel de neplăcut ca şi cum ţi-ar povesti cineva dinainte deznodământul unui film poliţist. Aşa că nu pot decât să le ţin pumnii strânşi şoriceilor ca să nu fie prinşi de stăpânii humanoizi ai casei unde locuiau. Ceea ce însă nu aş putea face cu eventualii şoricei din casa mea. Iată-mă cu latura mea duplicitară!

Kiti e în vacanţă trebuie să îmi fac un plan şi pentru ea. Cu siguranţă Kiti nu ar purta nimic pe faţă, nici măcar un fular la gât nu prea acceptă, însă ea e mereu însoţită, îngerul ei păzitor are ajutoare. Dimineaţă s-a cam supărat, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea pentru tratamentul la care o supunem. Dar nu vă închipuiţi cine ştie ce, ca întotdeauna şi la toate nivelurile e de vină şi acum deficitul de comunicare si frustrarea la care acesta te duce. Cel puţin acum e veselă şi dornică de stat la taclale. Kiti e o domnişoară, a zis Felix.

Oare de ce încă nu am învăţat că dacă cineva(nu vorbesc despre prieteni) îmi spune că mă sună în jumătate de oră s-ar putea să nu o facă?


Later edit: Horica a fost extrem de dezamagit la vederea mastilor "banale de chirurg la mana a doua". Pai cum sa nu fie cand se astepta la o masca de gaze???

Lenjerie-pe etape

Felix nu e mândru de noii lui boxeri, de fapt părerea lui este că "sunt nişte poicăii boşcăii ăştia!"



PS zambetul are legatura cu poza si nu cu chilotii!