Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

Esențial întâmplător

Mă uit cu drag la locul ăsta, așa cum te uiți cu drag în urmă la copilul care ai fost, asta mi-e expresia, de drag și duioșie, nu sunt suficient de curajoasă cât să cred că eu depind cu totul de mine însămi, mi-e devenirea adesea condusă de întâmplare, întâmplător sau neîntâmplător mă are în centrul ei sau nu mă are chiar deloc, în felul ăsta îmi rezerv eu dreptul la împăcările mici, igienice, necesare, mă închin pioasă în fața aventurosului meu început scriitoresc, știu că este excesivă exprimarea mea, dar este chiar despre ceea ce scriu în clipele astea, întâmplător sau neîntâmplător să nu-mi găsesc vorbele potrivite, aceasta sunt eu, iar locul acesta este tot atât de al meu, precum ale mele îmi sunt și gândurile coerente, și cele incoerente, cât Horica experimentează, condus de o incidentală pasiune fericit descoperită, căi ce-l definesc tot mai rotund, eu mă învălui de acea seninătate solară ce ți-o aduc amintirile frumoase, răsfoind cu clicuri scurte jurnalul meu întâmplător, ah, întâmplarea universală de ființare a oricăruia dintre noi și a oricărei entități pe lume, poate și în afara acestei lumi, desigur, amin.

Visul s-a împlinit!

O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.

Adecvare

-Domnule asfaltator, domnule asfaltator, strigă Horica prin geamul larg deschis al portierei din partea lui de mașină. Suntem pe drumul național aglomerat, așteptăm în rând să ieșim de pe el, iar Horica ar vrea să afle unde va duce drumul secundar din dreapta, pentru a cărui construcție mai mulți muncitori și utilaje funcționează în strânsă legătură de câteva săptămâni bune. 

   

'Domnul asfaltator', cățărat mândru pe șeaua vehiculului său modern, dezbate ceva împreună cu alți doi lucrători, de deasupra lor, așadar atenția îi este acolo în întregime, dar asta oricum n-are de-a face cu lipsa oricărei reacții la strigătul lui Horia, întrucât larma șoselei naționale este sălbatică. 

-Domnule asfaltator, insistă cu vocea ridicată băiatul, peste bolizii ce trec regulat pe lângă noi lăsând unde fonice reverberante ca niște cicatrice în urechile noastre suferinde, deoarece curiozitatea este intensificată de dilema iscată în mașină, o fi un nou mall, o fabrică sau un depozit? 

Nici pomeneală de vreun răspuns, deși exclamația copilului este mai mult un răcnet decât o apelare. În același timp pornesc ușor mașina înainte, iar disperarea de a nu afla secretul, îl determină pe Horia să găsească spontan soluția pentru a fi auzit, de aceea strigă cât îl ține laringele, cu efect garantat atât de intensitatea strigării, dar mai ales de apelativul potrivit un 'băăăăăăăăăă', ce întoarce instantaneu trei capete către el, gata să îl asculte, gata să îi recompenseze tenacitatea de a ști. Din păcate facem deja stânga, lăsând o porțiune din șantierul din dreapta într-o nedumerire hilară, care accentuează comicul stârnit de spontaneitatea dibace a băiatului. 

Eu, cu stângăcii cu tot

Drumurile mele se tot intersectează între ele, ca diagonalele unui poligon cu multe laturi, uneori aproape că mă văd pe mine înaintea mea, atât de curând revin în același loc, pe același drum, căci acesta îmi este rostul și țin mult la el, iată-mă în șirul de mașini oprite la semaforul din fața școlii lui Horica, iată-mă cu concentrarea pe conținutul genții mele, în care caut ceva de zor, iată-mă tresărind ca prin vis la auzul unui glas familiar care mă strigă: 'mama, mama'! Nu sunt într-un vis, din parcul rotund al intersecției vine chemarea, ridic ochii din geantă, în stânga mea îl văd la marginea șoselei pe Horica, astăzi îmbrăcat colorat intenționat pentru fotografii de grup, de sfârșit de ciclu școlar, pe Horica alături de prietenii lui, gesticulând larg, în zâmbete la fel de largi, datorate întâmplării neașteptate, atât pentru el, cât și pentru mine, de a ne întâlni nas în nas, în timp de școală, în afara școlii, mie întâmplarea îmi pune pe chip lumina bucuriei de a privi frumosul deodată în față. Apăs instantaneu butonul geamului electric al mașinii, emoția întâlnirii mă face să greșesc fereastra, mă corectez imediat, răgazul roșului din semafor nu este satisfăcător, și-l văd nemijlocit direct în față, aș putea să îl ating ușor pe brațele dezgolite prematur în dimineață, ca să-l încălzesc puțin, dar nu o fac, doar zâmbesc din inimă, apoi sunt somată cu un claxonat scurt din spate să pornesc, iar eu pornesc mașina ușor, ridicând mâna pe fereastră și strigând prostește, cu degetul întins, 'e frig!' și plec. Trec de semafor și închid geamul, căci vânticelul rece nu e confortabil, nu înainte însă să aud o erupție vulcanică de râsete adolescentine, stârnită de gestul și cuvintele mele.

Când mimul vorbește, spectatorii amuțesc

Kiti nu vorbește, Kiti 'iăie'. Kiti însă râde și își folosește mimica foarte sugestiv. Kiti vorbește numai la comandă, însă acasă, după opt ore de terapie, refuzăm să îi mai fim comandanți. Dar astăzi de dimineață, pe când îl așteptam pe Felix amândouă, Kiti și cu mine, să își termine micul dejun, m-am năpustit ca o fiară asupra ei și am îmbrățișat-o, obrajii ei rotunzi și ochii adânci mă ademenesc să o fac, și în îmbrățișare, i-am simțit buzițele moi mișcându-se a vorbă. Atunci nu mi-am putut stăvili nevoia intrinsecă de a 'educa', suntem adesea, cu toții știm, sclavii propriilor noastre obiceiuri, și i-am 'comandat' niște răspunsuri la o serie neîntreruptă de întrebări, aruncate în plin cu bazooka, nu pentru că fetița asaltată nu se recunoștea învinsă, ci dimpotrivă, pentru că își primea stoic fiecare 'lovitura', iar eu simt o plăcere pătimașă când o văd chinuindu-se vorbind. Kiti mi-a răspuns așadar la fiecare întrebare, cu răspunsuri scurte sau mai lungi, de zece cuvinte chiar (numărând), mi-a răspuns în atmosfera caldă a bucătăriei dimineața, pe limba ei, care, surprinzător, a început să semene mult cu limba noastră, ceea ce l-a determinat pe Felix să ridice ochii din farfurie, amuțit de admirație. Băiatul a făcut un ultim efort să-și treacă bolul alimentar prin faringe și esofag, înainte de a exclama, cu totul luminos, din trup și suflet, 'mami, ea e surioara mea, vezi de ce o iubesc?' Eu i-am privit recunoscătoare pe cei doi copii, am aruncat un gând similar fugar către cel de-al treilea, aflat în excursie cu școala, apoi am scos din sertarul cu surprize un biscuite din ovăz pentru Kiti, care l-a luat și mi-a mulțumit, modificându-și simpatetic fizionomia, fiindcă, știți, Kiti nu vorbește, doar 'iăie', însă este un mim desăvârșit.

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Intrușii

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.

Calendar de advent, ziua 11

Întâmplător sau neîntâmplător? Depinde mult de felul în care ești construit și învățat să percepi realitatea lumii. Când ești predominant un om emoțional, atunci tinzi să consideri că întâlnirile vieții tale sunt întâmplătoare. În schimb raționalul va căuta mereu să găsească o relație de cauzalitate a evenimentelor la care ia sau nu parte, pentru acesta aproape nimic nu se produce neîntâmplător. Cum toți regăsim în noi momente în care suntem profund emoționali și altele în care latura noastră rațională ne domină gândirea și reacțiile, putem spune că distincția întâmplător/neîntâmplător este irelevantă. Cu toate astea a considera că astăzi suntem într-un anume fel datorită sau din pricina unei întâmplări ori, din contră, că nu este defel o întâmplare faptul că astăzi ne regăsim așa cum suntem ține mult de dispoziția poetică în care ne aflăm. Întâmplătoare sau neîntâmplătoare, când evenimentele vieților noastre sunt fericite, avem un motiv să ne simțim artiști și să ne emoționăm. Sau măcar să zâmbim.



Michel Tournier povestește în Jurnal extim despre o întâmplare și o neîntâmplare, ambele frumoase: "Vizita lui Pascal Marechaux. În urmă cu cincisprezece ani, când scriam 'Picatura de aur', am cutreierat împreună Sahara pe motocicletă. Ajung să-i vorbesc de numele meu și-i spun că mama se numea Fournier. S-a căsătorit cu un Tournier din întâmplare. El îmi spune că mama lui se numea Maréchal și că nu e o întâmplare că s-a căsătorit cu un Marechaux. În școala ei, copiii erau puși în bănci în ordine alfabetică. Mama sa, Maréchal, era așezată lângă o mică Marechaux. A mers la ea acasă și a făcut cunoștință cu fratele ei mai mare-și atât de bine a făcut cunoștință, că s-a căsătorit cu el, trecând astfel cu numele de la singular la plural."

Calendar de advent, ziua 9

O poveste pentru copii:

Cum cresc cățelușii de pluș?

Felix își duce cana cu lapte la gură pentru ultima înghițitură și o face cu niște mișcări nefirești ale trunchiului, brațelor și capului, ce îi aduc câteva picături de lapte pe tricou. N-are încotro, cu mâna stângă ține o placă pătrată din plastic crem, cu dreapta-o hârtiuță și cana cu lapte, iar de sub strânsoarea brațului stâng pe trunchi iese sugrumat capul lui Spot. Spot are două urechi molatice, atârnătoare, un botic rotund și scurt ce se închide într-o linie neagră, cusută într-un arc de cerc concav, ce îi dă un aer de bleg și doi ochi negri, sticloși, cel stâng fiind așezat pe o pată neagră, perfect rotundă, de unde îi vine și numele, Spot. Spot este un cățeluș de pluș și poartă cochet un batic bleu cu dungi albe, fine în jurul gâtului.

Nu știu în ce an s-a născut Spot, dar aș putea să presupun că nașterea lui s-a petrecut undeva prin anii 2006-2007. Însă în definitiv asta nu contează, întrucât cățelușii de pluș, precum și celelalte jucării, primesc viață reală de jucării abia atunci când un copil devine proprietarul lor. Până în acel lăudat moment tristețea de a nu-și trăi propriu-zis viața de jucărie le copleșește și le țintuiește în cutii de carton, frumos colorate și ermetic închise cu benzi adezive transparente lipite pe marginile cutiilor. Sau nu. Cel puțin pentru Spot, căci pe el mâhnirea l-a cuprins din alte motive decât pe confrații lui, jucăriile. Atunci când Felix l-a întâlnit, Spot era un cățeluș pufos de pluș, răsfățat printre zeci de veșminte din cele mai variate materiale, singur-cuc, dar liber să privească de pe raftul încărcat de haine oamenii, de fapt femeile, căci raftul de pe care Spot își trimitea în zare privirile triste se afla într-un magazin de îmbrăcăminte pentru femei. Este adevărat că din când în când câte un copilaș mai apărea prin fața raftului cățelușului de pluș, ținându-se de mâna mamei sale, însă abundența de lucruri și culori, umbre și  forfoteli îl împiedica pe copilaș să primească privirile disperate de dorință ale lui Spot.

Până într-o bună și frumoasă zi de iarnă albă, când, aproape lipsit de speranță, Spot, adormit de oboseala așteptării, s-a trezit deodată zburând prin fața căsuței sale adoptive, raftul de haine, agățat de un picior, cu capul în jos și urechile blege, pentru prima oară în viața lui, depărtate de cap. E drept că sperietură neprevăzutului i-a dat un tremurici prin corpul lui moale, dar tocmai acest neprevăzut i-a trezit din nou speranța, astfel încât tremuriciul l-a ajutat să se dezmeticească chiar mai rapid decât ar face-o un cățel adevărat. Puternic, așa cum speranța te face, și-a așteptat aterizarea în cap, nu uitați, el zbura încă cu capul în jos, apoi, spre surpinderea sa, a simțit niște cleștișori moi, călduți, umezi prinzându-i o ureche, iar cu cealaltă ureche a auzit un glăscior de copil, 'ga-ga'. Odată întors în poziție firească, cățelul de pluș s-a văzut în mânuțele grăsuțe ale unui bebeluș, s-a văzut tot mai aproape de fața copilului, și mai aproape, mai aproape, până, 'hap', cleștișorii de dinainte l-au apucat și de nas. Spot n-a mai apucat să strâmbe din nas nemulțumit de un atare tratament, pentru că în clipa când bebelușul l-a eliberat din strânsoarea blândă a gingiuțelor sale lipsite de dinți, acesta i-a zâmbit cuceritor, 'ga-ga', apoi l-a strâns în brațe.

În timpul ăsta, mama bebelușului, atentă mai mult la frumoasele haine expuse în magazin decât la bebelușul din cărucior, și-a ales o rochie albastră și s-a îndreptat, cu cărucior cu tot, către casa de achitat, acolo unde, văzând privirea ezitantă îndreptată spre cărucior a casieriței și urmând-o cu propria-i privire, a observat în brațele copilului ei un cățeluș de pluș, molatic, cu ochi blegi, alături de un zâmbet larg al copilului, 'ga-ga'. Binențeles că a achitat și cățelușul, fără ezitare, fără vorbe, ochii rotunzi și mari ai bebelușului au convins-o că acest haios cățeluș de pluș a devenit brusc prietenul copilului ei, căci el, bebelușul, l-a ales, el, bebelușul, l-a ridicat de pe raft, el, bebelușul, l-a îmbrățișat și l-a adoptat.

De atunci, cam cinci ani să tot fie, Spot este prietenul nedespărțit al lui Felix, Spot este cel cu care își împarte visele în noapte și Spot este cățelușul de pluș care l-a inspirat pe Felix în alegerea numelui eroului său imaginar, deja celebrul Spotu-dinozaur. Deși Spot este ca înfățișare aproape același ca cel de acum cinci ani, are totuși din alura unui om bătrân, înțelept și bun. Oare și cățelușii de pluș îmbătrânesc?

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

O seară

Am regăsit-o pe Kiti în același fel în care o regăsesc seară de seară, aproape adormită, molatică, flămândă după o zi întreagă petrecută la școală, stătea, în seara trecută, mai cuminte decât în alte seri, încercând, în ciuda efortului fizic măricel pentru starea de lene și atonie ce o cuprinsese, dar și a tutorilor ce o împiedicau, să își descalțe iarăși picioarele de șosetele ei, albe odată, în zi. Nu pot ști de unde vine acest comportament de îndepărtare obsesivă a pantofilor, șosetelor de pe picioarele ei, înghețate mai nou, dintr-o prea intensă și sâcâitoare senzație de disconfort sau poate dintr-o tulburătoare percepție de privare de libertate, asigurându-și prin gestul eliberator supapa ei pentru respirație proprie, nemijlocită? Oricum îi suntem datori cu întemnițarea picioarelor în șosete călduroase, măcar în vremurile astea reci de toamnă târzie-iarnă, dar, totodată, perseverența fetei pare de bun augur la sfârșitul zilei, pentru că ea tinde uneori să își alunge oboseala serii într-un mod chinuitor de-a dreptul pentru ea însăși, iar obsesia cu șosetele îi pune chinului piedică.

Kiti își cuibărește neliniștile într-o încăpere mică-mică, cât un buzunărel, de fapt chiar este un fel de buzunar al spațiului școlii, o mică debara goală, fără fereastră parcă, deschisă spre holul de trecere, doar cu o saltea pe jos, nu văd ce alt rost ar mai putea căpăta o astfel de încăpere decât să preia angoase în pereții ei și să le schimbe cumva frecvențele de vibrație, căci miraculos chiar asta face, altfel cum răstoarnă o biată cămăruță o ditamai stare apăsătoare?

Cum dă ochii de mine, devine un robot, se ridică, aruncă un 'pa' șters și o fluturare fulgerătoare și rășchirată de mână și degete din mers și o taie apăsat prin hol, sala mare și camera de primire. Mă țin rapid după ea, acum pornim un contra cronometru important pentru următoarea ei bună dispoziție din seară, ce bine ar fi dacă totul ar merge ca uns de-acum încolo, o pereche de cizme corect încălțată, un jerseu încheiat în ritm alert, o haină fără mâneci întoarse pe dos și un ghiozdan gata încărcat cu cutiile de mâncare ar putea face minuni cu mimica fetiței. Și chiar face de atâtea ori!

Dar aseară, odată ieșite în aerul rece deja pe înserate, Kiti mi-a dispus brațele strâns în jurul toracelui ei, așa, în mers, și și-a ghemuit căpșorul în șanțul pe care antebrațul meu drept l-a făcut cu trupul ei, lăsându-și întreaga greutate prin cap, parcă. După ce am traversat bulevardul încărcat, mi-a luat palma și mi-a lipit-o de fruntea ei, eu i-am susținut-o cu drag, dar și cu o ușoară îngrijorare, de obicei nu este atât de dependentă de spijin fizic, ba chiar am realizat în mersul ei alături de mine o nesiguranță accentuată a  pasului, o pierdere scurtă a tonicității musculare din picioarele ei zvelte. Am numărat împreună pașii până la mașină, număratul îi dă o anumită siguranță, a anticipării finalității a ceea ce face în momentul respectiv, dar o și trezește oarecum în realitatea frustă a vieții concrete. Mi-am amintit că a fost ziua de piscină a copiilor, ziua de bălăceală și de leac pentru serenitate, căci apa, fie ea și a piscinei, asta le face, îi liniștește, îi conectează mai bine cu ei înșiși, îi distrează. Mi-am amintit de poveștile entuziasmate ale bravelor fete de la centru, sunt întotdeauna foarte impresionată de bucuria din descrierea vreunei noi reușite de-a lui Kiti, pe care o regăsesc, mereu cu uimire și recunoștință, în aceste minunate ființe, așadar despre cum Kiti a ținut colacul în jurul ei, cum s-a lăsat de fiecare dată, chiar pentru câte un scurt timp, pe apă, apoi în apă, despre cum 'a inotat' ea către o pernuță supărătoare prin prezența ei neavenită pe o margine a piscinei sau cum și-a păstrat calmul și întrebările de nedumerire întreaga oră de piscină.
 
Și amintindu-mi de toate astea, am strâns-o mai puternic în brațe pe mica noastră temerară, iar în mașina caldă i-am binecuvântat gest dezrobitor pentru picioare, lăsând-o într-o veselie bună, probabil iscată de regăsirea unui liman mititel și a unui colț proaspăt de pâine.

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Însăilez un zâmbet

 Mă stimulează primăvara, ce și-a arătat doar nasul din spatele dunelor de zăpadă neagră, îmbâcsită, întărită, dar, mai ales, rece, mă stimulează să o caut în motive desenate pe coli de hârtie, pe fundaluri de blog, pe rochițe de fetițe. Mi-e dor așa, dintr-odată, de mașina mea de cusut și, chiar mai mult, de tiparele împăturite din revistele Burda, ooo, unde-s zilele calde de vară din căminul de la Leu, acolo unde mi-am cusut sârguincioasă pantaloni, și vestă, și rochie și, iarăși, rochie, cu mâinile și doar cu ele, încât i-am smuls fratelui meu, zgârcit cu vorba și exigent în perfecțiune, aprecieri sincere, atât pentru fețele, cât și pentru dosurile impecabile ale hainelor mele? Nici măcar nu știu dacă revistele mai există, în definitiv aș fi putut să cad întâmplător cu ochii pe ele, pentru că intru de cel puțin două-trei ori pe săptămână în chioșcurile de ziare, atât de tare mi s-a estompat atenția pentru lucrurile astea. Dar tot vine ea vremea în curând și pentru croitorie, prea mă întorc des cu gândul acolo!
 
 Ei, dar până atunci, să stăm cuminți în cojocele descheiate, cu șaluri din lână sau bumbac în jurul gâturilor, să ne îndreptăm privirile spre cer primăvăratic, ca să ne protejăm ochii de reflexiile orbitoare ale razelor de soare în grămezile dizgrațioase și inoportune de zăpadă și să rămânem încă cuminți în cizme și ghete, ca să mimăm mulțumirea omenească, ce vine din senzația de cald și bine, atât de râvnită. Și să ne pregătim pentru anotimpurile calde cu niște exerciții ușoare de generozitate, căci primăvara, vara fără dărnicie, fără bunătate sunt precum școlile fără elevi, adică triste și seci și astea nu sunt doar vorbe în vânticel de primăvară, ci chiar așa stă treaba, e un fel de fiziologie a vieții împlinite, cu căldura, ce emană stare de bine, bucurie și iubire, în rolul sângelui oxigenat curgător vital. E simplu, sigur că e simplu să îți exersezi dărnicia, începe grațios cu un zâmbet.
 
 Nu intra în panică înaintea nestăpânitului tău copilaș, înțelege că are și el dreptul, ca tine, de altfel, să ia atitudine tumultuoasă în fața celui care își dorește să i se recunoască autoritatea hodoronc-tronc, doar pentru privilegiul închipuit de a fi crescut mare și (încă) mai tare decât un puștiulică de cinci ani, fie el și o bătrânică, bunicuță de țânc omolog ca vârstă cu copilașul tău. Și lasă-te amuzată, cu riscul de a fi privită ca pe o mamițică, atunci când, enervat de atâta cicăleală intempestivă din partea bătrânicii, băiatul tău reacționează, întorcăndu-i spatele femeii și confesându-se bosumflat profesorului de tenis, 'nu vreau să mai vorbesc cu baba aia stupidă!'. În definitiv nu vrei să îl înveți pe copil docilitatea cu orice preț.

Mi s-a-ntâmplat să joc într-o-ntâmplare

 Bună ziua. Sunt eu, da, da, eu, aș vrea să ies cu mașina din parcare, însă nu pot, mașina mea este blocată de o altă mașină parcată pe șosea. Mă puteți ajuta? Am reușit după mai multe încercări eșuate să prind la telefon poliția din zonă și i-am vorbit. Da' unde sunteți, doamnă? Mi-a strigat o voce mustrătoare din oficiu sau mustrătoare din nerăbdare, pentru că în fraza scurtă de prezentare a mea și a problemei mele nu i-am dat și coordonatele mele spațiale sectoriale. Sunt un punct orbitant discret în jurul axei mele, i-am răspuns, și mă definesc complet două valori concrete, iată-le, acestea sunt, deși ne învârtim haotic într-un spațiu tridimensional. Cum ziceți, doamnă, pe care parte? Chiar așa, ați auzit perfect, urmează doar să mă reprezentați grafic mental, așa, așa, vă apropiați, stau neîmpietrită la o aruncătură de un zâmbet de o ieșire discretă dintr-un spațiu colateral, la fel de tridimensional ca cel al domeniului ce mă definește, pasaj îi zice, aha, mă bucur că m-ați înțeles! Ce mașină vă blochează, doamnă? E o mașină cu profil de desen de copil, seamănă cu o pălăriuță de uriaș în vârstă, că e neagră și e prăfuită, împrăștie un iz de vechi în jurul ei, nu cred să vă fie pe plac, îmi păreți destul de tânăr după voce, în plus, nu îmi păreți a fi genul care să poarte pălărie atunci când dați jos chipiul, am dreptate? Nu înțeleg nimic, doamnă, vreți să repetați, mă roagă, iar vocea de tânăr nepurtător de pălărie trădează încă niște nerăbdare în afară de tinerețe și gust vestimentar nesofisticat. Bine, bine, îi repet informațiile despre mașina blocantă și adaug amănuntele ce par să facă diferența între suficient și insuficient, neuitând să împrumut micile trucuri din limbajul telefonistelor de altădată, acelea ce clarifică și simplifică percepția auditivă, ca în U-ngureanul, F-rancezul și O-lteanul, să zicem, dintr-un banc, de ce zâmbiți, domnule polițist? Noi nu zâmbim, doamnă, în exercițiul funcțiunii, noi acționăm!  Dar, domnilor polițiști, un zâmbet o să vă scoată din monotonie exercițiul de funcționare. Foarte bine, doamnă, venim îndată! Îmi armonizez pașii, în dinamica lor, cu spațiul întâmplării mele și îmi continui dubla așteptare, pe o parte, a polițiștilor în misiune de salvare, pe altă parte, a bătrânului uriaș în recuperarea pălăriei sale. Cele două așteptări sunt întrecute de un apel neașteptat, ce anticipează prima așteptare, ne vedeți, doamnă? Nu, nu vă văd, domnilor polițiști, cum să vă recunosc, purtați un nino-nino bicolor în creștetul capului dumneavoastră sau vă-ndreptati încoace pe spinarea unui elefant cu trompă-macara, ridicătoare de pălării gigante? Cum, doamnă, ce să căutăm pe spinarea unui elefant, venim cu nino-nino, dar ieșiți din mașină, ca să ne vedeți, mai dați-ne o dată coordonatele spațiale. Cum nu, iată-le din nou, dar luați aminte și cu minte urmăriți-mi așezarea, sunt aici, pe tronson, mă veți recunoaște ușor, mă învârt în cerc tremurător, afară din mașină, binenteles, ca să cuprind fără greșeală opt zări și zarisoare, deci n-avem cum să ne ratăm! Venim, venim, venim...

Găsiți, dar mai ales, analizați diferențele!

Femeie, cam 35 de ani, vânzătoare în magazin de lucruri pentru copii, rezervat-amabilă. Și noi doi, Felix și cu mine, mai rar rezervați în amabilitate.
Caut înlocuitor pentru pantalonii noi ai lui Kiti, defectuos apreciați de mine ca potriviți cu câteva zile înainte. Felix, și el, într-o perpetuă căutare.
Între timp, Felix se plimbă printre rafturile doldora de haine și dă peste un obiect interesant, breloc sau ceva, pe care îl strânge la pieptul lui cu un zâmbet promițător de ceva, dar lasă, mai bine să nu anticipăm.
Găsesc alți pantaloni, deși nu pentru Kiti, norocul meu că am mai multe variante de vârstă și sex din care să aleg ceva la fel de redus. Pentru Felix.
Plătesc o diferență mică, hainele mici de copil se echilibrează prin preț, mai mare, normal. Femeia își menține încă amabilitatea, dar mimica îi trădează o nemulțumire. Pe care n-o mai poate reține și îl somează pe Felix să îi dea brelocul. Felix nu o crede când aceasta îl amenință cu apariția iminentă a bodyguardului și râde de ea, 'o să te ia pe tine'. Se petrece un schimb întreg de replici copilărești, m-aș fi bucurat să asist la unul pe jumătate copilăresc, dar e nevoie de un mediator ca să mulțumim măcar o parte. Mulțumesc, mă ofer eu, îl conving pe Felix să dea brelocul înapoi și plecăm.


Bărbat, cam 30 de ani, agent de vânzări de cosmetice, amabil fără rezerve.
Mă oprește, sunt în mers, și îmi pune în mână un paralelipiped alb, magic, zice el, pentru unghiile mele.
Magic? Unde, cum? Felix pornește tirul de întrebări către bărbat, vorbitor nativ de engleză. Acesta uită de unghiile mele, e entuziasmat că un copilaș român îi vorbește în engleză, astfel că se concentrează pe Felix, câți ani ai, cum te cheamă, ce mai zice cățelul din brațele tale, iar Felix, și în engleză, ca în română, dă-i și dă-i cu vorbe, vorbe, vorbe.
Binenteles, vrea și el paralelipipedul magic, îl primește, Felix, 'can I keep it forever?'.
Cu o spontaneitate de invidiat, bărbatul face teatral trei pași înapoi, ridică amplu brațele în aer și tot plin de dramatism, cu voce îngroșată, îi strigă lui Felix: 'throw, throw!'. Felix, jucăușul i se mai zice, răspunde vesel invitației și aruncă obiectul magic înapoi bărbatului, care îl prinde iar cu o mișcare de clown. Apoi îndreaptă repede obiectul spre mâna mea și îi demonstrează lui Felix, dar și mie, ce luciu fantastic așterne acesta pe unghiile mele. Ne entuziasmam amândoi, mulțumim pentru demonstrație și plecăm veseli spre casă.


Care or fi diferențele? În definitiv, 'problema' e aceeași în ambele cazuri, într-un magazin un copil apucă un obiect pe care vrea să îl păstreze, dar pe care părinții nu vor (sau nu pot) să îl cumpere neapărat. Este o situație atât de frecventă încât aș putea crede că soluțiile ne sunt foarte la îndemână. Și totuși, reacțiile noastre, ale adulților, sunt deseori atât de defensive, atât de neempatice, încât ar putea provoca lacrimi de compasiune unui privitor neutru, atât pentru micuțul asupra căruia se dezlănțuie contraofensiva nemiloasă, cât și pentru adultul dominat de frustrări ce țin de autovictimizare, o necruțătoare consecință a unei educații alienante. Lipsa acută a atenției pentru mințile copiilor, din cauza tendinței exagerate de uniformizare în grădinițe, școli, hipercompetitivitatea patologică ce dezvoltă nearmonios și nefiresc și presează spre limite creiere maleabile de copii, împreună cu frustrările individuale ce decurg din micile eșecuri inevitabile acestor condiții și, deasemenea, împreună cu perpetuarea unei relații profesor-elev de subordonare și sumisiune, transformă copiii în mici soldăței nemulțumiți, ce vor crește și, mai ales, au crescut, în adulți timorați și frustrați.

Make love, not war or, simple, let's dance!

'Bite, bite', s-a ridicat hotărâtă și m-a apucat de mână, ba m-a cuprins cu brațele, învârtindu-mă cu fața către dulapul cu dulciuri. Brusc m-am văzut mică, cumsecade, reacționând teleghidat, dar nu neapărat împotriva voinței mele, și îndeplinind prompt comanda pentru care am fost programată. O fac mai rar, sunt încăpățânată în regulile de igienă a vieții în care cred, iar Kiti și-a dezvoltat acest simț subtil cu care surprinde slăbirile temporare și neapărate ale dârzeniei cu care îmi țin regulile vii și puternice.

Apoi a mai încercat o dată, e perseverentă. Însă nu și-a reglat acordul fin care să îi releve granița dintre acceptabil și inacceptabil. Sau miza e prea atractivă. Așadar, din partea mea verdict: inacceptabil, deci refuz. Nu s-a lăsat doborâtă de neacceptare, astfel că și-a construit strategie de obținere de recompensă. L-a încercuit gingaș cu brațele pe Felix, ocupat cu micul lui dejun, apropiindu-și obrajii de caputul rotund al fratelui și l-a mângâiat original pe cap prin 4-5 bătăi mărunte, iuți. Trebuie să recunosc că e o lovitură grozav țintită, cât de riguros să fii să reziști la o astfel de exprimare?

Numai că nu e vreme întotdeauna de contemplație, Felix ne-a adus pe amândouă mai aproape de palpabil, mai indirect pe mine și mai în plin pe Kiti, pe care a surprins-o cu o răsucire subită din trunchi, condimentată cu zbatere smucită de brațe. Normal, Kiti, cu sensibilitatea ce o caracterizează independent și neafectat de autism, s-a retras imediat doi pași înapoi, calmând pe moment un spirit înfocat.

Dar mi-a venit să o ajut să se revolte, în definitiv știu de unde îi vine inhibiția asta îngrijorătoare de expresie, astfel că i-am apucat cu mâinile antebrațele, imprimându-le cu transparență mișcări de împotrivire. Felix, mai înverșunat, dă-i și dă-i, iu-huu, la luptă! Dar...surpriză! Odată cu dezlegarea de contactul cu mine, reamintesc, eram întrupare silită de spirit bătăios, Kiti, în plină incăierare, a făcut din senin cel mai netulburat, autentic, sublim gest de pace, a exprimat numai cu mișcarea mâinilor cel mai pur 'make peace, not war', mai degrabă un 'let's dance, not war', pentru că, cu brațele în aer, a strâns delicat pumnii, pe care a început să îi rotească în aer unul în jurul celuilalt, în același timp conducându-i cu mișcări line, de dans, deasupra capului. Și dacă, în afară de bucuria ce mi-a produs-o mie prin imaginea blândă, frumoasă și inedită a corpului ei dansând pur și simplu, a reușit să îl potolească pe frățiorul impulsiv, ba i-a întors invers mimica, din războinică, în plină de veselie, atunci pot să declar fără îndoială că înțelegerea între oameni e cât se poate de la îndemâna oricui, e doar la un singur gest depărtare de noi.

Ca atare, am făcut și eu gestul, se putea altfel?, gestul ce îl am totuși, în ciuda rigorii cu care mă laud, gestul pe care îl am așadar atât de aproape de mine, căci stă în buzunarul de la inimă, și anume de a îi oferi o turtă dulce. Offf!

Iarnă de poveste, poveste de iarnă

E întuneric în casa bântuită de viscolul netot. Cum aș putea să nu-l 'alint' astfel când se străduiește obraznic să pătrundă cu totul în casă, șuieră și vâjâie din toți bojocii, zău că nu știam cât de mult îl încape, aruncând în falduri tremurătoare perdea și draperie grea din altlaz și ținându-mi copiii lipiți la piept de frică. E întuneric, dar e un întuneric luminos, trag draperiile descoperind ferestrele, iar albul strălucitor al zăpezii proaspete ne domolește disconfortul. Acum ne redescoperim, trei siluete foarte diferite sau poate nu chiar atât de diferite, una mititică, subțirică ce mă îmbrățișează aici, în stânga, una plină de rotunjimi pe care și le împinge în mine, aici, în dreapta, și cea de-a treia, e silueta mea. Stăm așa, în nemișcare, doar noi trei, nu-i baiul mare cu-ntunericul, dar vântul rece și deconectarea previzibilă de la sursa de energie electrică răcesc caloriferele dezamăgitor de repede, infrigurandu-ne. Ne povestim istorioare, ne mai văicărim de revoltă absurdă, ne amuzăm cu filmulețe caraghioase de pe internetul meu mobil și iar ne mai văicărim. Ce-i drept, fetița, mai puțin, dar simte și ea insolitul întâmplării, căci nu se desprinde defel de mine.

Și îi apelez din timp în timp pe tati și Horica, blocați, deja de trei ore în mașină în drumul lor spre acasă, de același viscol urâcios. Dar nu mai pot s-o fac prea des , bateria telefonului pierde substanțial energie, mă limitez la a lumina cu ecranul aparatului încăperea din diferite necesități. Așadar nu ne rămâne decât să continuăm să ne înghesuim în vârful canapelei, acum cu câte un jerseu peste tricouri, și să ne așteptăm înzăpeziții sau, măcar, curentul electric cuvenit.

Dar curentul electric se mai abate de la traseul prestabilit, însă, de cele mai multe ori, nu pribegește în neștire, astfel că începem să suspectăm o disfuncționalitate strict limitată la tabloul electric al casei, care, din păcate, rezistă stoic în plin viscol, în afara curții. Dar cum ajung acolo? Am două probleme mari. Prima, recunosc, mi-e cam frică. Încerc să deschid ușa de la intrare, însă am nevoie de ambele brațe să o fac, atât de puternic împinge curentul de aer format între ferestre și ușă. Apoi, să zicem că îmi iau suficient curaj cât să ies în nebunia de afară, dar ce fac cu Kiti? În casă, pe întuneric, cu Felix adormit deja pe canapea, Kiti poate face năzbâtii destul de mari, se poate răni, îl poate răni pe frățiorul ei, sunt îndreptățită să judec astfel, situația e total bizară, iar reacțiile fetiței de neanticipat.

Totuși, mașina lui tati, cu cei doi în ea, stă în continuare deznădăjduită pe undeva, pe lângă Otopeni, noi trei începem să simțim adânc frigul din casă, așadar trebuie să îmi iau inimă în dinți...

Sunt gata, o rog pe Kiti să stea liniștită lângă Felix, intru cu totul în canadiana imensă și ghetele largi, ambele ale lui tati, scot prevăzătoare cheia din ușă și o arunc în buzunarul generos, n-aș vrea să mă văd încuiată pe dinafară pe vremea asta câinoasă și ies. O iau la fugă pe alee, spre poarta trântită încolo și-ncoace de vijelie, ies din curte împinsă de la spate de griji multiple, dar și de vânt, și ajung în fața cutiei electrice. E complet acoperită de zăpadă viscolită, mai mult, e înghețată tun. O eliberez de zăpadă cu o mișcare smucită din cot cu dosul antebrațului stâng, iar cu degetele mâinii drepte încerc în zadar să ridic ferestruica din plastic, ce protejează întrerupătoarele de siguranță. Mă ajut și cu vârful cheii din buzunar, dar nu reușesc nici de data asta. Mă apucă panica, îl văd pe Felix zburând periculos din pat, aruncat de Kiti ca pe-o pernă, o văd pe Kiti împiedicându-se de mobile și plonjând dramatic pe podea, mă văd într-un pustiu siberian înhățată de o haită flămândă de câini ce iese subit de sub perdeaua iluzorie de zăpadă viscolită. Reacționez, înfrunt cu fața vijelia și revin în casă tot în pas alergător. Pe întuneric. Dar cine are vreme să îl vadă? Arunc bocancii plini de zăpadă și îmi continui fuga până în cameră unde regăsesc cele două siluete, neașteptat în poziția în care le-am lăsat. Felix doarme în continuare netulburat, Kiti îmi mulțumește c-am revenit cu un zâmbet colorat cu armonicele ei de bucurie.

Încă un telefon, tot același răspuns exasperant, iarăși decizia de a-mi lua inima-n dinți. De data asta trebuie să reușesc. Și ca să reușesc, o voi lua pe Kiti cu mine.

Ești gata, Kiti, eu sunt, hai! Ieșim amândouă din casă, suntem înfofolite, dar nu e atât frig, cât dificil să te strecori prin viscol. Ba foarte dificil și mai ales extrem de ciudat. De îndată ce simte palmele usturătoare ale zăpezii aruncate aspru în față, Kiti o ia la fugă de-a dreptul, nici n-apuc să închid ușa, hei, stai, unde fugi, Kiti, Kiti! Ar vrea să scape din tirul în care am aruncat-o, așa că fuge, mănâncă pământul. Eu cred că vrea în mașina parcată în fața porții. Ea iese pe poartă din curte și, în loc să se oprească la mașină, întoarce cap, trunchi, membre către stradă, în jos. Odată întoarsă, realizează că nimeni nu-i mai biciuieste fața, vântul suflă din spatele ei, așa că o ia în jos la fugă. Eu după ea s-o prind, asta mi-ar mai lipsi acum, să facem maraton în viscol, în plus, vai, mamă, dintr-o depărtare destul de apropiată se îndreaptă către noi, de data asta chiar mâncând pământul, doi câini în alergare mare, ce premoniție sumbră am avut adineaori? Mă arunc pur și simplu disperată la gluga căzută de pe cap a hainei lui Kiti, o apuc și o opresc brutal din fugă. O trag de mână înapoi și fugim ca nebunele în curte, împingând cu piciorul ușa în nasurile adumelcatoare ale celor doi câini, uf, suntem salvate! Kiti se prăbușește la pământ, de vânt, alunecuș și întâmplare, iar eu apuc să recunosc cele două nasuri din poartă, nu-s nimeni altele decât nasurile prietenoase ale lui Xoco și Pericle, câinii de pe stradă.

Insist pe lângă Kiti că poate ar fi bine să perseverăm, ea e fericit de înțelegătoare, date fiind condițiile excepționale, astfel că pornim iară vitejește, de data asta fără temerea atacului haitei sălbatice de câini, doar îi avem aici pe-ai noștri, către cutia buclucașă. Pe care acum reușesc să o deschid și odată ce ridic butoanele căzute, vedem artificii, stele și steluțe ce aprind magic întreagă casa noastră, ce bucurie! Tot alertată de viscol, Kiti trântește poarta și ușa de la intrare și evadează fericită în casă urmată de bucăți serioase de zăpadă și de mine.

E aproape miezul nopții, ușor casa începe să se încălzească, copiii dorm în paturile lor, iar eu aștept înfășurată în pătură să le deschid și celor doi înzăpeziți ușa. Sunt mai mult de cinci ore de când au plecat de la școală spre casă și știu că din clipă în clipă trebuie să sosească...

5 minute in 437 de cuvinte

Mimica destinsă îi fluidifică trăsăturile. Îmi amintește de mimica dintre trezie și somn a bebelușului căruia, cu trecerea delicată a unui singur deget dinspre înaltul frunții, spre rădăcina nasului și mai departe către proeminența bărbiei, îi ștergi magic orice tensiune musculară perceptibilă și imperceptibilă, lăsându-l în somn folositor.

E o căprioară neajutorată înaintea leoaicei înfometate de căprioare fragede și visătoare. E timp prielnic pentru atac. Profit de momentul prețios de relaxare și mă transform într-un iepuraș neputincios. Sunt abilă, reușesc să o păcălesc, așa că ajung să mă lingușesc în brațele ei, îmi ține capul în poale, așa ceva nu s-a mai văzut pe lume. Suntem doi iepurași, boticurile noastre se ating și nasurile se adulmecă mișcându-se ritmic. Îi e teamă de fericire, îmbrățișările ei sunt sincopate, privirea căprioarei fuge, dar revine. Nu mi-e teamă de fericire, îmbrățișările mele o sufocă, ochii mei lucesc prea tare, o orbesc, ai senzația. Însă mi-e teamă că devin leoaica ce-am vrut să fiu. Sunt lacomă, gingășia te poate înnebuni s-o strivești. Nu mușc cu dinții, dar mușc cu privirea, cât de crudă pot să fiu de-mi mai vine și să râd?

Deschid ochii și ies din pădure. Hipersensibilă la contactul fizic strâns și de durată, Kiti îl acceptă cu intermitențe, așadar îmbrățișările ei sunt fulgerătoare. Ceea ce îi poate lungi îmbrățișările este predictibilitatea, și anume faptul că știe la ce să se aștepte. Ritualul nostru de noapte bună se încheie mai nou cu o îmbrățișare prelungă. Ea devine prelungă doar pentru că îi amintesc la câteva secunde că aș vrea să continue să mă îmbrățișeze. Astfel contactul fizic cu mine crește ca durată. În afară de predictibilitate, un alt aspect pozitiv pentru învățare, poate nu neapărat astfel pentru personalitatea lor, în cazul copiilor cu autism este faptul că răspund la anumite cerințe în condiții bune sau mai puțin bune ale stării lor de spirit și fizice, ei devenind complianți prin natura intensivă a terapiei aplicate lor. Îmi vine să clipesc.

Căprioara blândă și bună îmi întoarce la cerere fiecare sărut, dar mimica ei oglindește anxietate. Nu renunț ușor, nu mă blamați, am o sete neostoită de primit și numit dragoste explicită din partea ei, astfel că închid ochii, strâng din dinți și risc, sunt o jucătoare înrăită. Numai că pariez cu tot trupul pe îmbrățișările mele și...pierd. Ea nu mai e căprioară de mult, e leoaică și, cu brațele ei lungi și neașteptat de puternice, mă aruncă într-o mișcare subită direct la pământ, acolo unde aterizez destul de amuzată pentru ditamai echimoza pe care, din cauza durerii ascuțite, știu că o voi purta câteva zile mai departe.

Sunt o jucătoare împătimită și durerea pierderii potului celui mare nu înseamnă nimic pe lângă bucuria jocului. Momentul glorios al atingerii prelungi nas pe nas a meritat fiecare firicel de sânge extravazat pe coapsa mea dreaptă. Sunt o mamă nebună și pasională. Așa ca tine.


(sursa foto2)