Ne facem dintr-un haos

Cuibărită în patul ei impregnat încă cu parfumul pădurii, pare căzută în somnul profund al nopții, fiindcă nu se mișcă, iar undele respiratorii îi par imperceptibile, copila ținându-și picioarele strânse pe abdomen. Mă văd transpusă în vremuri trecute, stau aplecată în beznă deasupra unui leagăn înfășurat în pânză albă, cu propria-mi respirație suprimată și cu disperare mută, cercetând cu pricepere de profesionist un puls firav de bebeluș. Nu îmi pot opri gândul superfluu, unde s-au dus anii, dar nu-mi fac griji pentru inevitabila înduioșare ce decurge din întrebarea venită din seninul somnului de copil, pentru că aceasta nu are nici o șansă în fața răspunsului tangibil din fața ochilor, s-au dus în frustrarea adolescentină a fostului bebeluș, care a scos o mare de obiecte din dulapurile lor și le-a împrăștiat cu nerv peste tot prin încăpere, doar așa, pentru a se lăsa știută și, poate, și pentru a etala o plăcere misterioasă.

Părăsesc calmă încăperea, fiindcă am uitat cu desăvârșire de nebunia ce mă cuprindea nu de mult la vederea haosului creat, îi apropii ușa în încercarea de a-i delimita subtil spațiul permis, iar Kiti sare instantaneu din pat și își continuă dezmățul naiv. Te rog, doar până la ușa camerei tale, îi spun în gând, deoarece dincolo de ușă stă un spirit monstruos care te va înspăimânta, deși știu că o astfel de idee n-ar putea să o impresioneze pe Kiti, ba sunt aproape sigură că dacă ar da nas în nas cu acel spirit, i-ar demonstra prin gesturile ei dragi semnul 'dă-mi un biscuite', fiindcă asta face cu toți străinii ce ne trec pragul casei. Sunt mulțumită pentru că rămâne în camera ei, acolo de unde se aud continuu pocnituri, foșnete, bubuituri și câte un cânt baritonal până când oboseala îi duce și reduce mișcările în pat, ca apoi somnul să o transporte în lumi onirice necunoscute.

În cealaltă cameră adolescentină un alt haos de obiecte o definește ca atare, compar fără să vreau cele două învălmașeli din încăperile vecine și trag o concluzie evidentă, copiii ăștia se încaieră cu sine mai degrabă decât cu alții, fiindcă asta le este natura umană, nu neapărat din alte motive, deși știu că nici acelea nu trebuie complet ignorate. Nicicând (dez)organizarea către maturitate nu s-a potrivit perfect cu orânduirea impusă de modelele părintești conservatoare, așadar nu-mi bat astăzi mai mult capul cu ordinea dezordonată a copiilor noștri mari, care trebuie doar ghidați, nu forțați să-și găsească echilibrul lor propriu.