Atent la fiecare nanometru

Cum se vede transformarea copiilor, altfel decât o revelare frustă, tulburătoare? Într-o curgere lentă, extremă, încât se pot lesne confunda cu o încremenire, prefacerile reale ale trupului de copil ni se arată aproape ireal atunci când îi privim cu atenție. Metamorfoza minții și spiritului lor este mai evidentă, mai matematică, fiindcă ei ne vorbesc, ne întreabă, ne surprind învățând zilnic diferite esențe ale lumii. Mințile noastre, copil-părinte, comunică continuu, așadar este natural să le înțelegem devenirea, ajustările pe care le facem ca să ne potrivim cu copiii noștri ne vin firesc, căutările și întrebările de părinte au alte naturi. Asta, binenteles, când le suntem alături și nu le stăm deasupra. Dar trupul? Cum devine el tot mai plin, tot mai larg și mai impunător? Într-un infim interval de timp, odată cu un salt către un fluturaș, niște celule noi se nasc, niște nanometri în plus se adaugă lungimii sale schimbătoare de copil, iar noi, de mult încremeniți în dimensiunile noastre trupești adulte, cu discreție și supunere față de inexorabilul vieții, noi avem șansa să le intuim transformarea, să ne retrăim transformările, uite-l cum i se mărește tălpița, uite-l cum i se împlinesc brațele, uite-l cum înflorește cu totul. Cu un efort de imaginație și cu iubirea cu care am fost binecuvântați, le putem anticipa augmentarea trupească, iar acest exercițiu mental, dar și atât de fizic, concret, ne aduce un imperceptibil plus de drag de ei, plus de care putem să ne agățăm la nevoie, pentru păstrarea sănătății și curățeniei legăturii dintre noi, părinți -copii.

Uite-l cum aleargă cu prietenii săi imaginari, dinozaurii de companie, 'noi, velociraptorii', în pantalonii săi, rămași în tristețe, ridicol de scurți, uite-i trupul depășindu-i duios cu încă un nanometru chiar în momentul ăsta jocul de-a dinozaurii!