Welcome Mr. Krish!

'A sosit Krish', a anunțat miss Maria cu vocea ei subțire și dulce de copil, zâmbind larg, cum zâmbește în orice imagine cu chipul ei din memoria mea, a anunțat în fața clasei ei sau familiei ei, întrucât, în afară de acești copii mici, doar mama ei și încă două pisici o așteptau acasă. Copiii au amuțit surprinși pentru câteva clipe, apoi au dus surprinderea în tot felul de expresii sufletești și verbale, curiozitate, tăcere, vorbărie, șovăială, entuziasm, toate unindu-se într-un murmur scump, firesc copilăresc. Miss Maria a ieșit doi pași afară din clasă și a revenit imediat, zâmbind desigur, îmbrățișând un băiețel cât un degețel, chiar mai mărunțel decât era în realitate, fiindcă timiditatea îl făcea să pară astfel. Băiatul, fiul unei familii de indieni abia sosită în Europa, nu înțelegea nici limba celorlalți copii, nici suficient de limpede zâmbetul Mariei, nu pentru că acesta nu ar fi fost unul dintre cele mai autentice zâmbete din lume, depun mărturie pentru asta, ci pentru că el se săvârșea poate la o înălțime prea mare pentru micuțul Krish. De aceea băiatului îi clocoteau lacrimile pe canalele lor de scurgere de tristețea propriului său exil inițiatic. În acel moment, un copilaș din familia Mariei s-a ridicat sfătos din grup, era un băiețel înalt, subțirel și blonduț, și, prietenos și protector, s-a îndreptat către micuțul indian și i-a înconjurat umerii cu un braț, spunându-i: 'bine-ai venit, domnule Krish!'. Iar Krish a început brusc să înțeleagă limba care se vorbea în familia domnișoarei Maria, știu asta, fiindcă lacrimile nu i s-au mai tulburat, ci au căzut înapoi de unde au venit și Krish a surâs. Îmbrățișarea lui Horica către domnul Krish nu se va pierde niciodată, rămâne vie în amintire si fotografie, ca zâmbetul și glasul de zână ale Mariei.

  

  

*Amintire stârnită de textul acesta frumos.

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

Tinerețe prin ochii copiilor nostri

Trecem lin dinspre grădiniță către școală. Felix a urcat astăzi, ultima lui zi de gradinitar, treptele grădiniței, cu brațele supraîncărcate, o mână ridicată de la nivelul ei de repaus până în dreptul umărului, așa încât să lase libere în aer cele două buchete de flori pentru educatoarele lui, ambalate excesiv de către florarul de la colțul străzii, în ciuda insistențelor mele pentru simplitate, 'lasa, frumoaso, că așa trebuie', cealaltă mână încleștată pe mașinuța din Lego mic, creată de el de dimineață, și, totodată, pe mânerul 'blue-blegului'(așa îi amintesc eu înainte de plecare, ia-ți blue-blegul, de la blue bag, așadar geanta albastră), iar cu brațul stâng aplicat strâns pe torace susținând o cutie mare de bomboane de ciocolată, de dăruit cu drag doamnei 'bodyguard', prietena sa din fiecare ultime câteva minute ale fiecărei zile de grădiniță, ce se termină astăzi de numărat. Nici nu știu cum de a reușit să apese butonul soneriei, privirile mele se împart necesar în mod egal și către surioara lui,agitată în dimineața de astăzi, ce așteaptă de obicei cuminte și silențioasă în mașină, deseori lipindu-și fața de geam și făcându-i pe eventualii trecători să își lipească, la rândul lor, privirile curioase de fereastra decorată de Kiti cu al ei obraz, atât de caraghios și nepăsător la insistența publicului.

Oricum, e băiat mare Felix, așadar a reușit să își deschidă ușa și, cu un zâmbet din suflet și o strâmbătură delicată din rușine, a oferit cutia cu ciocolată așa cum singur mi-a sugerat că ar vrea să facă, iar pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc, deoarece în tumultul nebunesc al plecărilor noastre matinale de fiece zi uit mereu câte ceva, de data asta să închei un capitol din viața fiului meu cu un gest simplu de mulțumire. Dar mi-e dulce uitarea asta, pentru că mi-l arată pe puișorul nostru iubit atent și empatic cu cei din jurul lui, așa cum îmi place să îi văd pe copilași.

E
lină trecerea lui înspre școală pentru că îl așteaptă anul de pregătire pentru școală, ce face parte teoretic din școală, însă practic ce se va desfășura tot în grădiniță. E lină și trecerea noastră înspre școală pentru că, aflat încă un an în incinta grădiniței, vom respira ușor de grija lui, mai ușor oricum decât dacă l-am fi știut într-o școală. Copilul de grădiniță este ultima oglindă a primei noastre tinereți. Iată cum părinții cu mai mulți copii au șansa unei tinereți mai îndelungate! Să ne simțim tineri! Să ținem copiii în grădinițe pentru încă un an! Bucurie!

Să creștem flori, cu drag

 

Astăzi este sărbătoarea florilor, iar în grădinița noastră (cea cu plante, nu cea cu copilași) putem să începem să numărăm florile, adică floricelele. Florile roz ale prunusului decorativ își confirmă calitatea estetică, au înflorit la noi pentru prima oară, sunt încă mici, delicate și discret colorate. La fel și sălcioara (nu sunt excesivă în diminutivare, însă întregul aspect al curții noastre tinere este de mic, de drăgălaș), așadar sălcioara își demonstrează vitalitatea, ea a fost greu încercată de zăpadă și vijelie, care au frânt-o, a pornit să-și crească mâțișorii ei pufoși. Apoi, din bulbii pe care i-am plantat în toamna târzie trecută văd cum se ivesc firicele drepte, săgetate, verzi, pe tot conturul rondului cu trandafiri, știu sigur că una este o narcisă albă, căci o văd. Chiar și pătura de pământ îngrășat natural, așternută discret pe un colț de grădină, își pregătește timid roadele, deja frunzulițe în mănunchiuri, dispuse pe o linie ușor deformată, se arată ca niște tinere balerine de grădiniță, în tutuuri de trifoi cu patru-cinci foi, oare ce-or fi, salate sau ridichi, deocamdată și vederea mea este la fel de neexperimentată precum pământul foarte recent preparat să dea roade. La multi ani de Florii! La multi ani, tata!

 Cât despre cealaltă grădiniță, ea are tot felul de sedii, în diminețile sfârșiturilor de săptămână se mută în patul generos al lui Horica, fostul bebeluș cu față cumsecade, actualul adolescent miop cumsecade, ce îi răsfață pe frățiorii lui mai mici, acceptându-le necugetatele asalturi prietenești, ce încep pe canalele auditive, cu niște serii de "cucurigu" strigate de Felix-jucăușul și pe receptorii tactili și dureroși, cu niște plonjări nesimțitoare și grele, la propriu, ale lui Kiti-săritoarea. Mi-e drag să-i văd în formație completă, e un fel de plăcere vinovată ascunsă sau mai libertină, în definitiv îmi etalez, vezi bine, bucuria. 

Găsiți, dar mai ales, analizați diferențele!

Femeie, cam 35 de ani, vânzătoare în magazin de lucruri pentru copii, rezervat-amabilă. Și noi doi, Felix și cu mine, mai rar rezervați în amabilitate.
Caut înlocuitor pentru pantalonii noi ai lui Kiti, defectuos apreciați de mine ca potriviți cu câteva zile înainte. Felix, și el, într-o perpetuă căutare.
Între timp, Felix se plimbă printre rafturile doldora de haine și dă peste un obiect interesant, breloc sau ceva, pe care îl strânge la pieptul lui cu un zâmbet promițător de ceva, dar lasă, mai bine să nu anticipăm.
Găsesc alți pantaloni, deși nu pentru Kiti, norocul meu că am mai multe variante de vârstă și sex din care să aleg ceva la fel de redus. Pentru Felix.
Plătesc o diferență mică, hainele mici de copil se echilibrează prin preț, mai mare, normal. Femeia își menține încă amabilitatea, dar mimica îi trădează o nemulțumire. Pe care n-o mai poate reține și îl somează pe Felix să îi dea brelocul. Felix nu o crede când aceasta îl amenință cu apariția iminentă a bodyguardului și râde de ea, 'o să te ia pe tine'. Se petrece un schimb întreg de replici copilărești, m-aș fi bucurat să asist la unul pe jumătate copilăresc, dar e nevoie de un mediator ca să mulțumim măcar o parte. Mulțumesc, mă ofer eu, îl conving pe Felix să dea brelocul înapoi și plecăm.


Bărbat, cam 30 de ani, agent de vânzări de cosmetice, amabil fără rezerve.
Mă oprește, sunt în mers, și îmi pune în mână un paralelipiped alb, magic, zice el, pentru unghiile mele.
Magic? Unde, cum? Felix pornește tirul de întrebări către bărbat, vorbitor nativ de engleză. Acesta uită de unghiile mele, e entuziasmat că un copilaș român îi vorbește în engleză, astfel că se concentrează pe Felix, câți ani ai, cum te cheamă, ce mai zice cățelul din brațele tale, iar Felix, și în engleză, ca în română, dă-i și dă-i cu vorbe, vorbe, vorbe.
Binenteles, vrea și el paralelipipedul magic, îl primește, Felix, 'can I keep it forever?'.
Cu o spontaneitate de invidiat, bărbatul face teatral trei pași înapoi, ridică amplu brațele în aer și tot plin de dramatism, cu voce îngroșată, îi strigă lui Felix: 'throw, throw!'. Felix, jucăușul i se mai zice, răspunde vesel invitației și aruncă obiectul magic înapoi bărbatului, care îl prinde iar cu o mișcare de clown. Apoi îndreaptă repede obiectul spre mâna mea și îi demonstrează lui Felix, dar și mie, ce luciu fantastic așterne acesta pe unghiile mele. Ne entuziasmam amândoi, mulțumim pentru demonstrație și plecăm veseli spre casă.


Care or fi diferențele? În definitiv, 'problema' e aceeași în ambele cazuri, într-un magazin un copil apucă un obiect pe care vrea să îl păstreze, dar pe care părinții nu vor (sau nu pot) să îl cumpere neapărat. Este o situație atât de frecventă încât aș putea crede că soluțiile ne sunt foarte la îndemână. Și totuși, reacțiile noastre, ale adulților, sunt deseori atât de defensive, atât de neempatice, încât ar putea provoca lacrimi de compasiune unui privitor neutru, atât pentru micuțul asupra căruia se dezlănțuie contraofensiva nemiloasă, cât și pentru adultul dominat de frustrări ce țin de autovictimizare, o necruțătoare consecință a unei educații alienante. Lipsa acută a atenției pentru mințile copiilor, din cauza tendinței exagerate de uniformizare în grădinițe, școli, hipercompetitivitatea patologică ce dezvoltă nearmonios și nefiresc și presează spre limite creiere maleabile de copii, împreună cu frustrările individuale ce decurg din micile eșecuri inevitabile acestor condiții și, deasemenea, împreună cu perpetuarea unei relații profesor-elev de subordonare și sumisiune, transformă copiii în mici soldăței nemulțumiți, ce vor crește și, mai ales, au crescut, în adulți timorați și frustrați.

După vacanță Pământul e prea larg

Luni dimineață, sună prima oară în an alarma telefonului deșteptător. Felix începe grădinița. El e treaz încă de vreo jumătate de oră, se joacă în camera lui. Vine sfios în dormitor la auzul soneriei ritmice și enervante. Știe de ce sună și nu e deloc împăcat cu asta. Începe să plângă. Arată ca un bebeluș care plânge, cu caputul rotund, fără prea mult păr după tunsoarea pregătitoare de aseară, și cu emoția nestăvilită. Îl mângâi pe cap și pe obrăjori. Îmi spune înțelegător că ar vrea ca vacanța de la anu' să dureze până poimâine. Îl liniștesc amintindu-i că vacanța de vară este de zece ori mai lungă decât cea care astăzi s-a încheiat. Zâmbește. Strânge în mână papagalul din ceramică sosit tocmai din America de Sud (îl mai știi, Stefana?). L-a găsit de dimineață printre jucării și l-a numit 'Papagalul care mănâncă tot', ceea ce îl face pe noul purtător de nume unul dintre apropiații lui. Sunt buni, calzi și mărinimoși prietenii din lada cu jucării, ei preiau din micile nefericiri ale copiilor, lăsându-i pe aceștia cu sufletelele mai ușoare. 'Mami, să știi că lui 'Papagalul care mănâncă tot' nu prea îi place la grădinița de papagali, așa că o să-l iau cu mine azi la grădiniță!'

Serbăm în continuare

Iarăși o serbare frumoasă de Crăciun la gradi la Felix. Tema: Ice Age. O mică scenetă cu decizia animalelor de a-și începe migrația, câte două replici pentru fiecare copil, muzică dansata și cântată cu veselie și mult ritm. Bravo!

Felix și-a ales să fie personajul dinozaur-monstru marin. Am găsit un costum de pește și, fiindcă nu avea nici o specificație gen dimensiune, habitat, epocă în care a trăit, am hotărât împreună cu Felix că este exact ceea ce căutăm, adică peștele nostru va fi un monstru marin.

Observații:

Cu cât ai mai puțini copii, cu atât vii la serbarea copilului tău în gașcă mai mare și, ca atare, vei deține mult mai mult material fotografic și video cu care să te lauzi. Corolar: mai mulți copii înseamnă material foto/video mai sărăcăcios. Eventual luat pe fugă cu telefonul cu mâna dreaptă, stânga fiind așezată protector pe alt copil.

Moș Crăciun, deși bine intenționat, vorbește prea mult. Evident, în dezavantajul copiilor. Moș Crăciun, schimbă placa!

În afară de spectacolul propriu-zis, să urmărești expresia emoției fiecărui copil este, pe un alt plan, un spectacol încântător. Un degețel care se rotește stângaci în jurul unui pufuleț din barba prea albă a lui Moș Crăciun, Un zâmbet candid și tremurat, de fetiță delicată, la un milimetru să dea în plâns din prea multă timiditate. O replică strigată în gura mare, contrastând cu un trupușor firav și un chip blajin de băiețel. Un degețel ronțăit cu stăruință pe toate părțile unghiei sale. Iată doar câteva acte autentice din minunata și mereu surprinzătoarea piesă Copilăria.

Jaguarul australian

Halloween este sărbătoarea spiritelor, fantomelor, duhurilor. Mai mult sau mai puțin, toți copiii găsesc ziua de astăzi și seara de ieri, unii chiar și zilele următoare, împrejurare binevenită pentru a se costuma la grădiniță și școală, pentru a exagera cu dulciurile și a își exersa îndemânarea și creativitatea sculptând dovleci (nevinovați), eventual alcătuindu-le figuri cât mai infricosatoare. Nouă ne-a adus o seară specială această îndeletnicire, toți am participat la procesul de creație, necontând în ce etapă a procesului am contribuit. În definitiv, în afară de bucuria propriu-zisă dată de decorarea terasei cu chipurile, iarăși, mai mult sau mai puțin, înfiorătoare ale celor trei stranii omuleți fără trunchi și membre, dar (cu urechi, unii dintre ei) și cu spirit înflăcărat, ne-am entuziasmat surprinși de descoperirea în interiorul dovlecilor a semințelor de...dovleac (ce uimitor!), pe care le-am spălat, copt, spart și ros în cor armonios, în noapte rece și bântuită de spirite de sfârșit de octombrie.

De dimineață i-am oferit lui Felix variante de costume de Halloween, din care să își aleagă, e drept, nu am prea avut diversitate, o salopetă neagră cu un schelet alb desenat pe ea și un pseudocostum de vrăjitor/vrăjitoare, mai mult pălărie decât costum, în schimb, i-am propus copilului să își dea frâu liber imaginației ca să se închipuie costumat cumva, urmând ca eu să îl ajut cu plăsmuirea imaginației. Ei bine, Felix a strâmbat din nasul său nemonstruos în fața costumelor din dotare și a realizat spontan și firesc că își dorește tare mult să se deghizeze în celebrul(?), înfricoșătorul, temutul jaguar australian. Evident, fără să par altfel decât impresionată de alegerea lui, am cerut (deși nu mai era nevoie) detalii despre acest siret erou al noptii și al răului, în ciuda numelui său extrem de caraghios, și nu numai atât. Jaguarul australian este, evident, un jaguar, care trăiește numai si numai pe insula României si al cărui nume vine de la strămoșii săi, lesne de imaginat, australiani. Jaguarul australian este un exemplar de animal redutabil de sălbatic, care atacă în timpul nopții si acționează fără frică, netemându-se nici măcar de Anaconda (n.a. firmă de securitate), actiunile sale devastatoare vizeaza casele locuitorilor acestei insule, case pe care le prădează și le distruge fără milă, în principal de dragul răului și numai de asta. Ce să zic? Chiar dacă sursa de inspiratie mi-a fost doar descrierea plină de patos a lui Felix, am încropit costum pentru băiat, ce a plecat mulțumit de aspectul său exterior și impresionat de puterile-i imaginare dobândite de întruparea sălbaticului personaj, la grădiniță, cu o mască bicoloră, cu urechi si cu pete de jaguar pe ochi și nas și infășurat de o piele largă de păturică, multicoloră, cu pattern aborigen ce ilustrează genele ancestrale australiene, o păturică din care am croit mai de mult poncho cat se poate de american pentru Horică, pentru alt carnaval.

La grădiniță, printre vrăjitoare, schelete, prințese, Frankensteini sau Dracula, căra, ușor stingher, un coșuleț plin de ursuleți, viermișori și păianjeni gumați, un temut și original jaguar australian.

Raze de gânduri

Am apreciat pozitiv prin răspunsurile mele la chestionarul de la grădiniţă programa lor, pregătirea profesională a educatoarelor, comportamentul lor faţă de copii dar le-am împărtăşit şi o mare nemulţumire: Felix nu îşi doreşte (încă) să meargă la grădiniţă. Pisicilor nu le plac grădiniţele.
 
 Am apreciat negativ întreaga caracterizare, cu fişă psihologică şi de evaluare educaţională, primită de la şcoală şi întocmită cu lipsă de competenţă lui Kiti şi am făcut această apreciere conştientă de faptul că pentru cei ce o semnează, părerea părinţilor nu contează. Profesorilor nu le plac copiii.
 
 Horica a scăpat fără să vrea sau să îşi dorească asta de grija de a cânta cu vocea mâine la concursul de interpretare. Profesoara de muzică nu l-a auzit niciodată cântând, cu vocea, şi nu îşi poate lua un asemenea risc. Fără să ştie, a scăpat şi ea de-o grijă. Acum am glumit. Pentru Horica e precizarea asta. Profesorilor de muzică nu le fac bine necunoscutele într-ale cântatului.
 
 Horica are tot timpul din lume care încape în trei, hai cinci, minute ca să se dezlănţuie pe corzile chitarei sale. Atât şi nimic mai mult. Ne place generozitatea lor.
 
 Catincai i s-a strâns (iarăşi) tot bretonul într-o floricică albă de primăvară şi odată cu soarele, i s-a luminat şi ei faţa frumoasă. Unora ne plac bretoanele dacă nu stau prea mult pe frunţi. 

Am înţeles să apreciez puţinul ca mult ca să zâmbesc mai des. Nu crezi că zece grade pe fond de soare plin e mult? Eu da! Pisicilor le place căldura. Dar mamelor de pisici şi mai şi!
 
 
 E martie cu soare şi maşina mea e iar curată! Ura, a sosit primăvara!

Hoinareli

Nu era nici o oglindă pe-acolo. Ochii minţii mele nu se consideră, ei mă văd dacă nu tânără şi frumoasă, măcar tânără, hai, şi drăguţă. Dar aveam meci de tenis cu o fetiţă mică, mai mică decât Horica, care va să zică, eram şi eu mică, poate nu atât de mică, însă totuşi mică. Şi ne aflam într-o cameră de zi întunecată, cu covoare urâte de plastic, deci dublu-urâte. Şi eu ţopăiam pe două picioare, cu racheta de tenis în mână, alesesem să joc cu rachetă, aş mai fi putut alege un beţişor, aşa cum alesese adversara mea, fetiţa mică-mică. Şi eram foarte nerăbdătoare să sune soneria de start. Şi eram atât de nerăbdătoare să aud soneria de start încât nici nu am auzit-o deşi ea suna, de două minute tot suna. Şi pentru că suna neîncetat, m-am trezit din somn până la urmă, cu un uşor regret că n-am mai jucat meciul cu fetiţa chiar dacă el era plănuit doar în vis. Însă în afară de regrete visul mi-a mai dat o stare de spirit copilărească, deci optimistă cu care să merg în ziua asta. Apoi am zâmbit cu ochii grei de somn adânc de dimineaţă, de la optimismul de mai sus mi s-a tras, altfel aş fi bodogănit ursuz, şi am aprins lumini după lumini ca să trezesc echipa (echipă se numeşte astăzi nu inerţial sau clişeistic ci în spiritul visului meu, spirit ce mă va domina toată ziua). Coechipierii n-au părut la fel de zâmbitori ca mine însă mi-au dat credit, ştie ea ce ştie, şi rând pe rând au deschis ochii mari concomitent cu deplasarea spre bucătărie. Acolo unde i-am îndulcit pe copii cu nişte lapte şi miere sau lapte şi gem de caise astfel că au început şi ei să vadă viaţa în roz aşa cum este dealtfel de aşteptat să o facă la vârsta lor. Taticasul lor s-a îndulcit singur cu nişte alimente sau poate prin autosugestie şi a rămas aşa pentru o scurtă perioadă, atâta cât mi-a luat mie până să-mi amintesc de probleme triviale ale zilei dar şi-a revenit relativ repede la starea de graţie datorită unor fapte de interes personal cu impact favorabil. Puncte, puncte. Pe drumul spre şcoli copilaşul încearcă trucuri imposibile de genul rugăminţi fierbinţi să las copiii în ordine descrescătoare a vârstelor pe la şcoli astfel ca el să fie ultimul care părăseşte aripa confortabilă a mamei. Din păcate asta nu se poate întâmpla, mereu Kiti e prima, apoi el, apoi Horica. De aceea, după ce o lăsăm pe Kiti la şcoală, mă roagă ca, dacă tot e rândul lui să coboare din maşină, măcar să oprim la Starbucks să îmi iau o cafea că ştie el că n-am băut azi nici o cafea. Asta nu pot să i-o refuz. La grădiniţă e frumos şi bine că doar azi e marţi, o zi fără sfaiănsfan , o zi ce se termină la doişpe jumate, yeiiii! Problema e însă că de după anul nou Felix crede că doişpe jumate e la ora doişpe şi douăzeci. Cam atunci simte Felix că e ora la care trebuie să apară zâna lui cea bună, fără coşite aurii sau rochie lungă, strălucitoare dar cu o baghetă magică fantastică sub chipul unui zâmbet. Şi dacă orele ceasului nu-i dau băiatului decât maxim un reper virtual în spatele căruia să-şi descarce toate temerile, fixurile şi de care să îşi sprijine nevoia de certitudine şi reconfirmare a iubirii materne, atunci e de înţeles cum cursa circulară interminabilă a bietului arătător îl lasă indiferent şi, deşi arătătorul încă n-a trecut a treisprezecea oară pe ziua în curs de cifra şase, lui Felix încep să-i curgă şiroaie lacrimile pe obraz, se scurg apoi de pe bărbie pe picioare, picioare care încep să se scuture nervos de podea. Degeaba să-i explic că arătător, că şase, că patru e înainte, că uite am venit chiar mai repede, la arătător pe cinci, că degeaba, Felix susţine că trebuia să vin la doişpe jumate şi n-am venit. Şi încă mă mir cât de exact se percep intervalele de timp la vârsta lui întrucât cred că venirile mele repetate tot mai devreme de doişpe jumate din ultimul timp l-au adus aici.

Suna clopotelul

Tihna vacanţei e cea mai regretată de mâine, când reincepem alergătura. Şi nu trezitul devreme în sine ci alerta în care intrăm imediat ce sună ceasul la prima oră în a cărei inerţie rămânem până pe la 5-6 seara când ne adunăm (aproape) toţi în cuib, acasă. Din fericire nici n-o să înceapă bine mâine şcoala că şi începem numărătoarea inversă de dinaintea vacanţei de iarnă dintre semestre ce vine tot în luna asta. Binenteles că Felix refuză să vorbim despre grădiniţă, 'de ce trebuia să-mi aminteşti?' dar singur se gândeşte, of, deja la patru ani şi cu griji, pentru că altfel nu l-ar fi visat azi-noapte pe colegul Eric. În plus, grădiniţa îi reduce întâlnirile cu Scooby-Doo, noul său erou preferat, 'pisicuţelor le plac numai desenele cu Scooby-Doo, miau-miau.' Chiar aşa? Ar fi bine să se mai gândească pisicuţele, poate dau şi de alte plăceri, că ar cam fi nevoie. Fraţii mai mari ai pisicuţelor au destule pasiuni şi plăceri, pentru ei ziua devine categoric mult mai neîncăpătoare. Numai în după-amiaza asta Miaunel cu m mare a stat trei ore jumate la şi cu problemele de matematică de-a şasea, a mai citit din Legendele Olimpului, a jucat şi tenis, a butonat Ipadul şi a cântat la chitară, ooo, ce boierie! Zău dacă nu mi-aş dori ca şcoala să nu ţină mai mult de trei ore pe dimineaţă şi specific dimineaţă că tare nepotrivite mai sunt orele după-amiezii pentru învăţat. De fapt sunt mai degrabă propice pierderii de timp, exersării neatenţiei, lipsei concentrării, acumulării de oboseală, prinderii de învăţăminte neadecvate vârstei, vezi: 'mami, Mihnea mi-a zis că el a făcut 12 french kissuri cu colegele în toaleta'. Deocamdată ne bucurăm de programul scurtat de iarnă al orelor, măcar ajungem pe lumină acasă. Iar Kiti, ea, blânda şi buna Kiti, nu îşi exprimă nici o frustrare legată de şcoală, sper să nici nu aibă prea multe, au trecut trei luni de şcoală absolut fără probleme dar mai ales cu bună dispoziţie. Şi serbarea de Crăciun a curs bine şi cu multă veselie din partea ei, iarăşi a dansat şi a dansat şi în noaptea anului nou şi acum, de foarte curând, paşii ei aduc din ce în ce mai mult cu o zbenguială obişnuită de dantuiala. Doar că nu stă, deşi îi place evident, prea mult la 'treaba', câţiva paşi, 10-20, poate mai mult, şi o ia la fugă fix în vârful patului râzând, numai ca să revină în 'ring' după o scurtă pauză. Sau cum s-ar mai zice, curaj şi optimism ne dorim de mâine şi să nu uităm, în trei săptămâni vine vacanţa!!!

Calendar pentru Craciun*- 21 decembrie

Este 21 decembrie, mai sunt doar trei zile până la Crăciun, bradul împodobit s-a acomodat cu noi şi cu Yucca şi ne zâmbeşte încântându-ne vizual dar şi olfactiv. Canapeaua din camera de zi mai are doar puţin ca să fie gata de sărbătoare, am reuşit să îi cos noua haină pe jumătate, pernele sunt gata mai de mult. Vacanţa mai stă agăţată doar într-o treime de zi ca să fie stăpână deplină pe zilele şcolarilor şi preşcolarilor noştri iar Felix o apreciază cum se cuvine: 'îmi vine să mângâi vacanţa şi zilele de weekend!' Horica vede şi el în zilele de vacanţă, cel puţin în primele, numai relaxare şi joc, mă avertizează precaut: 'probleme vreau să fac de săptămâna viitoare!'. Kiti, pentru ea vacanţa este, poate, cel mai binevenită, zilele ei de şcoală sunt pline-pline, aproape cât încape în ele. Ieri a avut şi ea serbarea de Crăciun. Toţi copiii au fost foarte frumoşi, au primit costume populare ca să joace o horă, să cânte colinde, să recite poezii, apoi să danseze în perechi. Kiti , nimeni nu se mai poate plânge de ea, este perfect confortabilă în mediul clasei, îşi ştie rolul de elevă cumsecade şi îl spune pe de rost. După serbare l-am luat şi pe Felix de la grădiniţă, chiar de la masă ('multumesc că m-ai luat de la grădiniţă', oare când n-o să-mi mai mulţumească pentru asta?) şi am plecat spre casă cu atenţia cel puţin împărţită în patru căci unul îmi spunea despre hidro-avioane, -elicoptere,-vapoare, -maşini, altul îmi împuia capul cu Jimmy Page, Richie Blackmore şi alţii, Kiti mă solicita continuu cerându-mi pâinea din pungă de pe scaunul din faţă iar traficul, ei da, şi traficul avea tupeul să-mi ceară acut atenţie sporită. Acasă ne-am bucurat de şi cu prieteni plecaţi în străinătăţuri de juma' de an. Cu atâtea de făcut îmi dau seama că zilele zboară ca vântul. Putem număra chiar orele până la Moş Crăciun. Până atunci, azi, 21 decembrie, Horica la 10 ani, măi, măi:






*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia'mica' a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

In vis si-n zbor cu Merică si Mos Crăciun

Din spaţiul nelimitat al viselor s-a trezit deodată aruncat în patul finit al mamei lui pe care o şi îmbrăţişa deja, abia aterizat. I-a şoptit cu voce groasă că e cea mai frumoasă mămica, pesemne îi fusese dor de ea fiindcă n-o mai văzuse şi n-o mai pupase de o noapte întreagă dar mai ales pentru că acolo, pe tărâmul viselor n-o întâlnise, surprinzător, de data asta. Vorbise însă la telefon cu Sara, fetiţa de la grădiniţă, iar mama s-a bucurat că prin locurile pe unde zboară el când apasă pe un buton au început să se ivească şi alte chipuri în afară de cele familial(/r)e fiindcă oamenii buni se găsesc şi în exteriorul familiei.

Nici nu i-a deschis bine uşa de la intrare lui tati că s-a şi lăudat cu stricăciunile pe care le-a realizat el, Felix, împreună cu Kiti. Să faci o năzdrăvănie în gaşcă cu surioara ta simpatică e extraordinar şi merită împărtăşit! Mai ales dacă şi Kiti îl întâmpină râzând complice spre Felix pe tati. Şi ca orice tătic impresionabil şi, deci, manipulabil, cei doi vor o recompensă de la el şi o cer în cor:'bite'. Că şi lui Felix îi plac biscuiţii aproape la fel de mult ca lui Kiti şi de aceea îmi cere zilnic cinci biscuiţi la snackul de la grădiniţă. Dar merele din frigider? Ele au fost bune prietene cu Felix nu de mult, să ştii că au plâns toată noaptea acolo, în cutia lor din frigider. Cu ochii şi mai mari decât de obicei Felix pare brusc îngrijorat. Eu sunt prietenul merelor, că foloseşte foarte bine cazul genitiv încă de acum un an şi mai bine, nu vreau să fie supărate pe mine. Hai împreună să vedem ce mai zic ele, merele, şi deschidem amândoi frigiderul, acolo unde şapte mere roşii-galbene, se uitau triste unele la altele. Un merişor mititel şi roşu aprins, însă, a ridicat ochii spre Felix şi, cu o privire sfioasă dar hotărâtă să îşi spună oful, i-a zis: mă cheamă Merică şi mi-a fost tare dor de tine, Felix! L-am ridicat în palmă şi l-am dus la chiuvetă unde l-am spălat bine-bine, el mi-a mulţumit şi a insistat să îi dea lui Felix un pupic rugându-l să îl mănânce astăzi pe el. Felix l-a pupat şi el, a fost un pupic deosebit de gustos şi de aromat, apoi l-a îmbrăţişat cu tot dragul pe Merică uitând de biscuiţii zilnici. Kiti, de pe scaunul vecin cu scaunul lui Felix, a fost şi ea atrasă de Merică şi chiar l-a chemat: 'mă'. Merică i-a dat şi ei un pupic iar Kiti i l-a întors fără să-l muşte. Ce-o mai fi din Merică la ora asta nu ştiu, e acolo cu Felix, poate se joacă cu copiii.

Scrisoarea pentru Moş Crăciun e scrisă şi desenată, cine-o fi Moş Crăciun ăsta oare şi cum vine el la noi dacă iarna n-a sosit încă? E un moş roşu pe care Felix cu prietenii lui Buzz, Rex şi Andy l-au întâlnit în pădure. Ele, jucăriile, erau cu jeepul la vânătoare, el, Moşul, era cu sania, cu renii şi cu darurile pentru copii. Dar, vai, jucăriile l-au dezarmat pe Moş Crăciun, se pare că era un moş responsabil cu armă pentru autoapărare, furându-i sacul cu cadouri şi lăsându-l singur în pădure. E tare războinic copilaşul ăsta dar văzându-mă uimită m-a asigurat că el , de fapt, a aşteptat în jeep până prietenii lui au luat sacul moşului şi că, acum clar e nevoit să dezvăluie surpriza, ei , adică ele, jucăriile, au furat darurile ca să le ducă tot unor copii dar mai repede, cu jeepul. Mi-a zâmbit candid alungându-mi afişata nefericire.

The great privilege of being star of the week

Cu mult drag a acceptat Horica să fie azi invitatul lui 'star of the week' al grupei lui de grădiniţă ca să le vorbească copiilor despre dinozauri. Aţi ghicit, eroul săptămânii la grădiniţă (şi eroul permanent acasă) este (încă) Felix şi, ca orice erou care se respectă, are privilegiul de a-şi chema într-una din zilele săptămânii lui pe cine doreşte ca să facă orice, numai interesant şi distractiv să fie. Ei bine, Horica s-a gândit să fie pentru o jumătate de oră profesorul de paleontologie al copiilor de patru ani şi pentru asta s-a pregătit serios aşa cum face orice profesor, pentru că pregătire serioasă se numeste timpul de 45 de minute pe care l-a petrecut aseară la birou desenând şi colorând o scenă de mezozoic, căutând un mic velociraptor urlător pe fundul cutiei de jucării de mult neexplorată şi alegând şi răsfoind una dintre multele sale cărţi despre dinozauri colecţionate încă de pe când zicea 'potogan' şi 'potrocala'.

Fără să exagerez şi cu o doză de obiectivitate necaracteristică unei mame ce sunt, spun cât pot de sincer că Horica a arătat, chiar şi fizic cu ochelarii lui rotunzi pe nas dar nu despre asta este vorba, exact ca un mic om de ştiinţă, susţinându-şi cursiv, antrenant, interactiv discursul cât se poate de specific încât până şi pe noi, adulţii, ne-a captivat cu detalii interesante. Felix, din rândul doi, şi-a ascultat atent frăţiorul, a şi mimat cu degetele sale, ca toţi copiii dealtfel, gheara letală a unui raptor aşa cum i-a îndemnat Horica, motiv pentru care a fost uşor 'zgariat' de vecinul său a cărui 'gheară' s-a dovedit a fi chiar mai 'letală' decât a lui Felix. Iată cum a găsit copilaşul meu motiv întemeiat să izbucnească în plâns mai ales că a simţit că prezentarea lui Horica este spre terminate şi că urmează foarte în curând să fie din nou lăsat 'de izbeliste' de mama şi fratele lui la grădiniţă. Astfel că am părăsit grădiniţa oarecum în pripă, în cor de glasuri de copii mulţumindu-i 'profesorului' acompaniat de un solo binecunoscut de urlete.

Poze am făcut câteva cu telefonul pentru că Horica, profesorul distrat, mi-a adus aparatul lui de fotografiat fără baterie încărcată. Bun şi telefonul deşi nu atât de bun pe cât m-aş fi aşteptat eu să fie la cei cinci megapixeli cu care se mândreşte pe spate. Bravo, Horica scump!

Multumesc, mami, ca m-ai luat!

Cling-cling, sun la soneria grădiniţei şi stau şi aştept să îmi deschidă cineva. Cineva nu se găseşte să mă audă şi pe mine, explicabil deoarece sunt singura, cred, care iau copilul la ora asta de la grădiniţă aşa că îmi afund faţa cu nasul extrareceptiv în floricelele mici şi galbene din ghiveciul din dreapta uşii, repet gestul simetric în partea mea stângă şi mă străduiesc să reţin aspectul floricelelor discret şi plăcut parfumate ca să le găsesc undeva şi pentru casa noastră. Nu mă aude încă nimeni, mai sun odată, cling-cling şi iar mă las ademenită de mireasma atrăgătoare, deja de la 1 septembrie am repetat gestul descris de vreo zece ori, sper că dacă prin absurd mă urmăreşte cineva să nu devină suspicios în legătură cu potenţialul îmbătător al acestor floricele nevinovate. Oricum cine a împodobit scara de la intrarea în grădiniţă cu cele două ghivece ce încadrează uşa poate fi mulţumit pentru efectul obţinut şi anume binefăcător asupra mai multor simţuri. Deci, că m-am lungit, cling-cling din nou plus ştiţi voi ce (nasu-n flori dar nu mai repet că devine obositor) dar această a treia oară nu mai aştept să mi se deschidă uşa pentru că aud din spatele casei o smiorcăială binecunoscută. Când îndoi trunchiul pe după zid atârnată într-un picior ca să văd de ce (şi nu cine) plânge, ce să vezi, e chiar Felix cu ochii roşii, al treilea copil într-un şir indian de copii de patru ani aliniaţi în spatele educatoarei lor, gata să vină din curte spre clădire, deci Felix plângând şi cerându-i Danei, educatoarea, să mă sune pe mine ca să mă ia la rost de ce nu am venit să îl iau aşa cum i-am promis, înainte de masa de prânz. Dana îl refuza spunându-i că mama lui sigur va veni aşa cum i-a promis şi că trebuie să fie liniştit şi să aibă încredere. Îhî, îhî, a mai miorlăit de două ori Felix până ce privirea i-a fost atrasă ca de un magnet înspre sus, acolo de unde chipul mamei lui îi zâmbea cuceritor. Mami, mami, a chiuit Felix şi picioarele au primit comandă instantanee să îmi sară în cap şi braţe. Freza mea compusă şi creată neinspirat de data asta de către propria-mi mână a explodat într-o arătare prostească sub mâinile lui Felix isterizate de atâta bucurie a regăsirii. Mulţumesc, mami, că ai venit să mă iei, mi-a mai spus Felix şi eu i-am mulţumit că mi-a mulţumit dar i-am reamintit că nu trebuia să-mi mulţumească întrucât plăcerea de a-l revedea atât de curând este şi a mea, simţită la aceeaşi intensitate. El, în răspuns, mi-a mulţumit încă o dată şi eu am oprit şirul mulţumirilor pentru a nu intra într-o buclă din care am fi putut ieşi însă cu ceva dificultate. Steluţa multicoloră încă nu a obţinut-o deoarece aşa o recompensă valoroasă nu este destinată decât marilor învingători şi anume copiilor care îşi înving teama şi tristeţea de a se despărţi pentru scurt timp de familie şi care şi demonstrează acest lucru prin nevarsarea nici măcar a unei singure lacrimi. N-aş putea spune că Felix îşi doreşte cu ardoare steluţa multicoloră, motivaţia lui se menţine sub un nivel mediu, deocamdată.