Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Al saptelea razboi mondial (Doamne-fereste)

Întins complet cu burta şi picioarele pe ciment se târa către cabina de probă privind atent în urmă pentru a se feri de urmăritorii săi. La numai doi paşi de uriaş de cabină s-a ridicat şi a ţâşnit în fugă ascunzându-se după perdea cu totul sau aproape tot corpul în afară de un ochi şi o ureche (de aceeaşi parte), ochiul pentru a urmări, urechea pentru a asculta inamicul.

'Iesi de-acolo, nu-i voie!' i-a întrerupt brutal jocul de-a războiul imaginar vânzătoarea.

'Puf, puf, puf', cu guriţa adunată şi cu braţele întinse şi împreunate înainte a ieşit Felix ofensiv din ascunzătoare, îndulcind astfel brutalitatea vânzătoarei şi s-a căţărat drept pe faţa anterioară a tejghelei magazinului de copii, un singur pas rămânându-i să ajungă şi deasupra. L-am dat jos, binenteles, ca pe un căţeluş şi am glumit cu vânzătoarele spunându-le că l-am lăsat ieri să vadă filmul 'Home alone', de parcă mai era nevoie s-o fac, mi-am zis şi în sinea mea. Adică 'Singur acasa1', am completat ca să umplu golul şi, recunosc, am adăugat intenţionat numărul 1, putea să fie orice alt număr până la 5, ca să uşurez efortul fetelor de identificare a filmului. Am gândit bine pentru că imediat după completarea mea au urmat râsete şi eu, împreună cu pruncul, am plecat satisfăcuţi din magazin. Satisfăcuţi parţial întrucât tricou de marinar tot n-am găsit pentru serbarea lui Felix dar nu-mi fac cine ştie ce griji fiindcă are el un tricou cu mâneci scurte, alb cu dungi negre ce pot părea cu indulgenţă bleumarin.

Mai departe am poposit şi într-un magazin de decoraţiuni interioare şi nu sfătuiesc pe cei mai slabi de inimă să o facă însoţiţi de un copilaş neiesit din casă de două zile, obosit şi nedormit de nouă ore şi, în general, mai neastâmpărat. Nu de alta dar îţi poate creşte nivelul de stres încât să te doară ceea ce, din fericire, n-a fost cazul meu deşi copilaşul a ridicat ceşcuţe, văzute, bibelouri şi alte obiecte mai mult sau mai puţin artistice după o curbă exponenţială, cu o curbură dependentă de gradul mare de nehotărâre al mamei sale care în final, după mai bine de jumătate de oră în care şi ea, la rândul ei, a ridicat ceşcuţe, văzute, bibelouri şi alte obiecte mai mult sau mai puţin artistice tot de atâtea ori ca şi fiul ei, deci care în final a plecat exact cum a venit, încărcată cu geci, geantă şi copil şi fără nici o plasă în plus. Nu pomenesc de disperarea domnişoarei de acolo deoarece e subînţeleasă şi de înţeles.

Acasă am asistat( şi chiar am intrat şi eu) la o minidiscoteca de anii '60 pornită din iniţiativa lui Horica, venit cu muzica, şi a lui Kiti, iniţiatoarea dansului şi a stilului său aparte. Întâmplător sau poate nu am constatat cu ocazia asta că Kiti se mişcă în stilul anilor pomeniţi, aş putea chiar să o numesc provizoriu miss sixty. De aceea dar şi îmbiaţi de muzică i-am ţinut isonul cu Horica şi cu Felix bucurându-ne de iniţiativa ei. Miss sixty s-a dezlănţuit aruncând mâini în aer, apoi chiar şi picioare pentru scurt timp şi ajutată de canapeaua din bibliotecă, acolo unde s-a produs improvizaţia, iar băieţii au demonstrat chiar şi mai şi talente neştiute de dansatori. Intensitatea fiind mare, durata a fost mică şi ne-am prăbuşit extenuaţi cu toţii pe canapeaua neîncăpătoare. Miss Sixty a redevenit Kiti şi băieţii au rămas ei înşişi doar ca să pot eu să închei relatarea liniştită. Ceea ce şi fac. Punct.

home, dulce, gradinita, caca-doar cateva dintre cuvintele din text

Intorsu-ne-am din locuri de vacanţă cu nisip în sandale şi păr şi iată-ne din nou acasă desculţi în iarba pârjolită de atâta arşiţă, e bine şi acasă, un bine mai monoton dar chiar şi aşa tot bine se numeşte mai ales că e uşor amplificat de rămăşiţele vacanţei de vară deci ni se potriveşte şi expresia home sweet home ceea ce vă doresc şi vouă, cu plăcere. Zâmbeşte, salută, răspunde la întrebări l-am sfătuit pe tantarelul, că e de sezon, meu înainte de a intra în grădiniţa lui adică viitoarea lui grădiniţă astăzi când fără un scop bine precizat mi-am condus maşina într-acolo, maşină pe care recent de cinci zile am constatat cu un uşor tresărit că o conduc la fel dar totuşi diferit, de fapt diferenţa este una extrem de subtilă deoarece nu se poate percepe decât prin examinarea carnetului meu de şofer expirat de şase luni, iar Felix căci el e ţânţarul a zâmbit, salutat şi răspuns la întrebări, ba chiar a şi pus întrebări aşa cum face şi Horia la examenele Trinity de limbă engleză-asta a fost o paranteză greu de înţeles pentru cine nu ştie că la şcoala de limbi străine Lexis pe care o frecventează Horia se dau la sfârşitul anului nişte teste cu examinatori de la Trinity College London la care copiii sunt încurajaţi să pună întrebări profesorilor ce îi testează, închei aici paranteza justificatoare- însă zâmbetele, saluturile şi răspunsurile piticului meu, deşi apreciate pozitiv, au fost umbrite, sper doar superficial, de un final 'triumfal' provocat de întrebarea mea mieroasă ce s-a vrut a fi un fel de minge ridicată la fileu şi anume 'Felix, ţi-a plăcut la grădiniţă?', întrebare ce a primit un răspuns prompt, la fel de mieros şi ghiduş dintr-o guriţă cam slobodă:'da, ca un caca!'. Roşeaţa din obraji mi-a urcat drept în urechi, acum că îmi pipăi faţa realizez că de fapt nu a urcat, cum cine, roşeaţa, ci s-a deplasat lateral către urechi dar asta e un amănunt pus aici fără nici un sens, puţin totuşi de dragul înşiruirii chiar şi fără noimă a cuvintelor cum mi se mai întâmplă câteodată, ca de exemplu de fiecare dată când o duc şi aduc acasă pe Iuliana numai că , biata de ea, nu are privilegiul de a refuza, aşa cum îl aveţi voi, să citească ce scriu eu pentru simplul, deci evidentul motiv că nu scriu ci vorbesc, dar rămăsesem la roşeaţa ce mi-a inundat tot chipul ruşinată dar şi teribil de amuzată de porcărioară scoasă din puţul proaspetei sale gândiri de către mezinul nostru cel plin de spontaneitate uneori vulgară dar scuzabilă prin lipsa conştientizării acestei calităţi. Nu cred să fim puşi la zid pentru acest mic incident dar mărturisesc că anticipez întâlniri private cu conducătorii grădiniţei în viitorul apropiat deşi posibil să fie doar o senzaţie aberantă căzută în cap şi din cap de mai multă raţionalizare decât ar putea fi cazul mai ales că, deşi Felix ne pare un super trooper al năzbâtiilor, am primit feed backuri contrarii impresiei noastre şi anume pozitive, dar pozitive din punct de vedere al comportamentului său general, dar despre toate astea mai încolo spre toamnă. Atat pentru acum, m-a obosit operatiunea de aplicare a diacriticelor, dupa cum se observa acestea lipsesc in ultima fraza care nu mai poate, din acest motiv, sa se lungeasca la fel de mult ca si anterioarele ca risca sa devina niste terenuri alunecoase si nesigure, asa ca stop, noapte buna cu vise memorabile!

Piciul...

...a alergat toată după-amiaza prin curte ţinând în mâini un vapor mare. Spre seară i s-a făcut foame şi s-a servit singur din rezerva pe care şi-a făcut-o prevăzător la masa de prânz. Mi-am dat seama de ce făcuse când l-am văzut mestecând ceva şi l-am luat la întrebări. Îşi îndesase cu grijă o bucăţică de carne din ciorbă într-un compartiment al vaporului pe care o lipise atent cu plastilină de fundul compartimentului respectiv. El mesteca cu poftă astfel că am fost nevoită să îmi stăpânesc senzaţiile dinspre stomac.

Contraste

Porumbiţa lui Horica zboară numai de sus în jos aşa că nu are cum să se întoarcă înapoi în cuibul cu ouşoarele ei. Copiii însă zboară de jos în sus, deci nu sunt păsări. Aş putea să trag concluzia asta dacă aş aplica (ne)logica neaoşă gen afirmaţia, mai bine zis negaţia vânzătoarei x la vederea bubei de pe faţa a unui copil, să zicem Felix, cum că nu ar fi un copil cuminte. Cuminte/necuminte, Felix are mai multe bube pe corp. Unele sunt bune, altele sunt rele. E ca-n poveşti. Constat însă că până şi personajele rele devin bune în cele din urmă sau chiar mai degrabă. Măcar în poveştile lui Felix. Plictisitor, nu? Bubiţa de pe 'gegetel' e bună, de asta el e sigur. Păi cum să nu fie bună când l-a întrebat îngrijorată pe Felix dacă nu cumva îi creează neplăceri prin purtarea ei cu grijă pe deget. Sau când a hotărât să-l părăsească cât de repede pe Felix la aflarea răspunsului băiatului, 'da, mă doare'. În schimb, buba de pe faţă e rea şi stăruitoare, îl sâcâie de zile bune. Zi bună a avut azi porumbiţa lui Horica. Cea care zboară doar de sus în jos. Până spre seară când ziua bună a devenit o zi rea pentru ea. Când Felix, în euforia maximă de dinainte de somnul nopţii, a zbughit-o în curte, a apucat furtunul conectat la ţeava de apă şi a apăsat maneta dând drumul unui jet de apă direct în capul porumbiţei. I-am spus că mă tentează să mă distrez şi eu pe seama lui, că e mai mic decât mine, îndreptând duşul direct spre capul lui. Mi-a răspuns că nu ar vrea asta şi că îi pare rău. Am recunoscut că nu am vorbit serios şi m-am întrebat oare cum e cu empatia, stă pe-o genă sau tre' s-o-nghiti ca pe vitamine?