Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

În așteptarea Crăciunului- 14 decembrie

Note despre existență din jurnalul de bord al lui Robinson, naufragiatul de pe Speranza, înainte de întâlnirea cu Vineri, din 'Vineri sau limburile Pacificului', de Michel Tournier:
 
 

Mereu această problemă a existenței. Acum câțiva ani, dacă cineva mi-ar fi spus că absența aproapelui avea să mă facă-ntr-o bună zi să mă-ndoiesc de Existență, ce-aș mai fi râs! Așa cum rădeam când se cita printre dovezile despre existența lui Dumnezeu acordul universal! 'Majoritatea oamenilor, din toate timpurile și din toate țările, cred sau au crezut în existența lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu există'. Ce prostie! Cea mai stupidă dovadă cu privire la existența lui Dumnezeu. Ce jalnică, în comparație cu minunea asta de forță și de subtilitate, argumentul ontologic!  

Dovadă prin acordul universal. Astăzi știu că nu există altă dovadă. Și nu numai cu privire la existența lui Dumnezeu! 

Să exiști, ce vrea să zică asta? Vrea să zică să fii în afară, sistere ex. Ceea ce este în exterior există. Ceea ce este în interior nu există. Ideile, închipuirile, visele mele nu există. Dacă Speranza e doar o senzație sau un fascicol de senzații, ea nu există. Iar eu însumi nu exist decât evadând din mine însumi spre aproapele meu. 

Ceea ce complică totul este faptul că ceea ce nu există se-ncăpățânează să te facă să crezi contrariul. Există o aspirație mare și comună a inexistentului spre existență. Este ca o forță centrifugă, forță care-ar împinge spre exterior tot ce mă frământă, imagini, reverii, proiecte, fantasme, dorințe, obsesii. Ceea ce nu ex-sistă in-sistă. Insistă, ca să existe. Toată această mică lume se-mpinge la poarta celei mari, a adevăratei lumi. Iar Cheia o ține aproapele. Când mă tulbura un vis în așternut, nevastă-mea mă scutura de umeri ca să mă trezească și ca să pună capăt insistenței coșmarului. În timp ce astăzi... Dar de ce să mă-ntorc întruna la acest subiect? 

Întâia oară (2)

Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.

De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.

Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.

Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.

Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.

Ridurile sufletului

Am emoții, să știi, mami, nu știu prea bine a doua piesă pentru recital. Du-te și repet-o, atunci, mai sunt două zile în care poți să o repeți de zece ori, dacă vrei. Bine, după ce mă spăl și mă îmbrac, o repet.
 
Ai auzit, mami, strigă Felix de jos, din camera de muzică, nu, cântă mai tare, nu te aud, fiindcă Kiti trage apa în continuu, îi răspund din fața oglinzii din baie, în care cu un ochi îmi urmăresc îndreptarea părului, iar cu celălalt o țin în raza privirii pe Kiti, ce mișună în spatele meu, trăgând regulat apa în vasul toaletei, adunând scame reale și imaginare de pe jos, aranjând prosoapele, mutând perii și agrafe dintr-o cutie într-alta. Bine, bine, spune Felix, și, chiar dacă nu îl văd, îi știu mimica, îi știu boticul, pe care îl face când spune acel 'bine, bine' resemnat. Îi aud acordurile obținute prin lovirea mai puternică a clapelor pianului, îi aud și glasul cu care își spune cântat notele, falsand ușor din cauza volumului mare, care îi fac controlul asupra vocii dificil, apoi nu mai aud din nou nimic, de fapt aud ceva, un val relativ uriaș de apă, ce explodează în vasul toaletei. E foarte frumos, îi strig iarăși lui Felix, mai ai emoții, îl întreb, el îmi răspunde, hmmm, da, eu întotdeauna uit piesa asta, fiindcă nu am partitura în față, apoi aud o frază dizarmonica, ieșită din frustrare dinăuntrul pianinei dezacordate și un capac lăsat intenționat să cadă mai greu decât de obicei peste claviatură.



Deasupra testului la matematică, pe care este gata să îl rezolve, Horica stă aplecat în nemișcare, nici nu clipește pentru câteva secunde lungi, îl urmăresc cu coada ochiului, ce este, îi întrerup gândurile, ai emoții pentru examen, da, la matematică am, la română nu am deloc, spune el, deși în toată școala pe care a parcurs-o până astăzi, matematica i-a fost mai ușoară, mai confortabilă, iar testele pe care le tot face sunt tot mai simple, pentru că antrenamentul său este tot mai eficace. Foarte bine că vorbim despre emoțiile noastre, îi spun, spune-le în cuvinte tot mereu, cu cât le spui mai mult, cu atât le vezi mai bine și cu atât le poți ține în frâu mai ușor, fiindcă ajungi să ți le știi bine, ele vor deveni ca niște prieteni mai sensibili ai tăi, vei fi tu, cu băieții sensibili și cu băieții stăpâni pe ei, încrezători, întotdeauna, iar să îi ții aranjați în tine, într-o ordine a ta, pe care o tot înveți, este cel mai sănătos lucru pe care poți să îl faci.



Cum ajunge emoția să ne tulbure? Emoția, acea palpitație a sufletului, imaterială și incontrolabilă, ce deranjează echilibre organice interne și conturează caracterul, este expresia sensibilității omului, un fel de rid interior definitoriu pentru portretul său deplin. Cu cât cutele acestea sunt mai înghesuite, mai sofisticate, prin dispoziție, formă și bogăție, cu atât înfățișarea exterioară a omului emoționat este mai atractivă, mai senină, mai tânără, în ciuda vârstei sale biologice. A te emoționa, acest dat divin, este așadar unul dintre secretele tinereții fără bătrânețe a omului.


Bonus de mamă sensibilă la muzică: ascultând împreună cu Horica Sonatele și Partitele de Johann Sebastian Bach, interpretate impresionant de violonistul Alexandru Tomescu, băiatul a exclamat: 'n-am auzit în viața mea ceva mai frumos!'.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când simularea nu e fățărnicie

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la 'buna dimineața' mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

Către casă

În dreapta este strălucitorul Schmittenhohe, cu ale lui superbe și celebre coaste, în stânga înghiți în sec de emoție și încântare urcând către coama lui Kitzsteinhorn, la peste 3000 de metri, în centru, căzând direct în oraș, versantele muntelui Maiskogel sunt îmbietoare, așa blânde și atrăgătoare, așa simple și neașteptat de seducătoare. Amețeala ce te cuprinde la inspirația aerului rarefiat din altitudinea înaltă nu se risipește ușor pentru că priveliștea este ireală de acolo, de sus. Durerea ce se intensifică în picioare, în jos, înspre genunchi, în ritmul alunecării pe pantele îngrijite este conectarea mea cu pământul, cu realul și nimic nu mă împiedică să o aștept aproape cu înfrigurare, căci o resimt ca pe o confirmare stranie a faptului că eu sunt cea care se percepe zburând, nu altcineva; apoi durerea tot mai chinuitoare a coapselor, ce mă oprește din loc în loc în icnete surde, mai este și o promisiune dulce de frumusețe și sănătate, de aceea o primesc cu inimă deschisă și cu zâmbete prostești. Chiar și presiunea sâcâitoare din urechea stângă ce nu își găsește încă mult timp după coborâre supapă eliberatoare mă încântă, surprinzător, cu ritmul ei matematic de instalare și epuizare, căci îmi permite să percep organic o fărâmă  din solemnitatea naturii. Coborâm umili de pe munte, câmpia ne așteaptă picioarele călcătoare și simțitoare întotdeauna, căci este câmpia de acasă. Coborâm lent de pe munte, căci lentoarea ne înlesnește reatașarea.

Calendar de advent, ziua 12

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!

Estetica mecanicii extreme

Funcționez în doi timpi, cu două viteze, timpii și vitezele mișcărilor mele se anulează reciproc, astfel încât mă lasă în armonia mult râvnită. Ce mult tânjesc la timpul lent, de reverie și tihnă, atunci când trupul îmi aleargă necontenit și-mi lasă nu doar visurile, stinghere pe câte un braț de vânt, ci chiar și mintea, blocată într-o tablă a înmulțirii a pașilor întipăriți de-a pururea în cotidian! Și ce mult aspir la iuțeala pașilor cu care să îi înconjor pe cei dragi, să le ușurez trecerile din treaptă în treaptă, să fiu un Flash din când în când, un Flash, căci el nu funcționează în doi timpi, ci însuși timpul pentru el este dublu, triplu sau oricât de multiplicat, datorită vitezei sale magice. Viteza este binefăcătoare, vezi bine, totul pe lume tinde către viteze mari, și mai mari, așadar ceva bun din asta tot trebuie să iasă. Cât despre frumusețea vitezei mari, viteza mare surprinsă, evident, doar ca un infim clișeu de deplasare, găsesc în ea un soi de cunoaștere rafinată și intimă a lumii, ce îi permite să se apropie de perfecțiune, acele linii de un paralelism extrem, acele vibrații uimitoare, ce ne înlesnesc iluziile de trai estetic. Cunoașterea vine cu viteze crescânde. Cunoașterea din iubire ne transformă în Flash-i. Sunt într-un proces continuu de cunoaștere din iubire, tind să devin eu însămi un Flash în fustă!

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Către sunetele primordiale ale sufletului. InnerSound 2012.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.


Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.



Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?


Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.

Înlănțuite

 Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

 Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

 În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

 Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

Magic

Diminețile noastre pe insulă sunt minunate. Nu ne este în zadar antrenamentul asiduu și neîncetat de trezire odată cu răsăritul soarelui, acela pe care îl tot facem de când au apărut copiii, căci plaja întreagă este dimineața numai a noastră, nisipul pieptănat proaspăt, apa mării limpede. Aș vrea să știu câți metri de țărm ne pot ține în lumea asta largă doar pe noi, câteva dimineți pe an, căci, nu mă îndoiesc, toți îi merităm, câțiva metri de frumusețe pură, câțiva metri de iubire fără margini. Desculți și liberi de cât mai multe dintre artificiile civilizației moderne, ne aplecăm dimineața pe sub portocali cu portocale verzi și rodii și leandri, traversăm o pădurice de pini bătrâni, ca să ieșim de sub umbra lor utilă în plaja îngustă de nisip fin amestecat cu pietre vesele, ne aruncăm prosoapele în drum, drum ce se oprește pe mal pentru unii, direct în apa sărată a mării, pentru alții. Sunt magice pământurile insulare, oriunde ar fi ele, cutezătoare și mândre printre atâtea ape, misterioase și ademenitoare, ancorate adânc în mijloc de mare. Diminețile pe insulă au parcă din simplitatea și limpezimea primei dimineți a lumii, de acolo îi vine magia cu care ne încântă.

A împărți

A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării.

Revedere

Cu copilașul cel mic la volanul mașinii, mi-am putut lua ochii de pe inutila marcație a mijlocului drumului nostru din plin câmp, din apropierea casei. Astfel, păstrând doar una dintre cele două cozi ale ochilor către sensul deplasării, mi-am scăldat privirea în balta peste care tocmai treceam, îi zic baltă, deși e lac toată ziua și noaptea, fiindcă îmi place sonoritatea cuvântului în context și text, atrasă fiind de apele învolburate de atâta cădere de ploi, ape ce băteau într-o cadență cu frecvență mare gardul metalic de dinaintea micii cascade de sub podețul drumului. Felix a lăsat și el volanul din mânuțe, fascinat de muzicalitatea celestă a naturii, ceea ce nu ne-a afectat căci mașina încetinise și ea oricum și părea că va opri într-o clipită, ceea ce a și făcut, așadar ne-am găsit două capete ieșite pe fereastra șoferului, mute în admirație. Muțenia a fost de bun augur, deoarece la doar cinci metri de privirile noastre vrăjite, cocoțate maiestuos pe gardul metalic, tronau trei egrete albe, ca trei prințese delicate, așezate în același loc unde le-am văzut în toamnă, în ultima zi de dinaintea marii lor migrațiuni, ah, ce dor ne-a fost de ele. Nu putem ști cine sunt ele dintre toate frumoasele cerului, însă am convingerea că au mai trecut prin sălciile de deasupra lacului nostru și că ieri, douazecisitrei mai, au aterizat acasă din zborul lor anual impresionant.

Bucuroși de revedere, cu respirațiile aproape suprimate și cu nelipsita cameră a telefonului meu, ne-am lăsat din nou privirile magnetizate de turbulențele apelor, acolo unde niște cozi de pește mare țâșneau din apă, lovite în gardul metalic. Tabloul inedit ochilor noștri ar fi putut fi intitulat 'în coadă de pește', cu mențiunea că sensul figurat al expresiei din titlu ar fi trebuit uitat, întrucât o coadă de pește se zbătea în capătul din dreapta al podețului, alta în cealaltă parte și încă una erupea brutal în mijloc, toate într-o alternanță amețitoare. La un moment dat am zărit amândoi și corpul gras, enorm, legat de una dintre cozile de pește, mai târziu aflând de la Horica că ar putea fi vorba de crapi de minimum cinci kilograme. Momentul acesta ne-a anulat muțenia amândurora, iar strigătele noastre entuziaste au gonit egretele, care s-au îndepărtat în înaltul unei sălcii, acolo unde alte egrete și stârci de noapte se felicitau bucuroase și relaxate pentru aterizare, ca piloții unui avion în holul unui aeroport, după contactul cu pământul.

Apoi, după ce am reușit să surprind egretele în zbor și în copac, l-am privit pe Felix în ochi și am descoperit acolo propria-mi bunăstare. Tacit, am agreat să lăsăm pentru moment lacul și fauna lui înapoi și vocal, am remarcat, din nou împreună, un câine mic, alb, cu urechi caraghioase, ce ne însoțise vesel tot timpul.

Către o lume 'dreaptă'

Cu emoție intuitiv mascată, neanticipata (ah, e sănătos să nu o anticipezi!), Horica, eroul nostru de aseară, de la primul Bal Albastru, eveniment caritabil pentru copiii cu autism din România, și-a zis micuțul discurs,  în fața a peste o sutatreizeci de oameni, fluent și natural, așadar copilărește, timp în care noi, părinții lui, l-am urmărit cu sufletul pe-afară, de cât de departe se putea (din partea opusă a sălii de bal), aproape nerespirand, cu iubire și grijă, grijă amplificată de viroza intestinală ce l-a țintuit la pat pe băiat de câteva zile, fără prea multă mâncare și cu crampe iritante.

Și-a zis ceea ce și-a pregătit de-acasă în ziua balului, fără vlagă, printre moțăieli patologice, cu toate astea și-a zis frumos, există cu siguranță cel puțin încă câțiva martori care să confime asta, și-a zis de ce și pentru cine a scris cărticica lui și ne-a citit și două fragmente din ea. Invitații l-au răsplătit cu aplauze prelungi și îmbrățișări, iar noi doi, părinții, l-am îmbrățișat, la rândul nostru, cu drag odată reîntors la masa noastră festivă cu numărul paisprezece.

Acum suntem nerăbdători să atingem cărticica, minunat ilustrată cu desene de copii, să o atingem și să o citim împreună și, de ce nu, să v-o citim și vouă cu drag, ca să le povestiți copiilor voștri despre o lume neobișnuită, palpitantă (așa cum a văzut-o și Horica), plină de provocări, dar totodată recompensanta, înțeleaptă și empatică (la asta nu v-ați fi așteptat?), o lume insinuată tot mai palpabil în lumea noastră spirituală și materială 'dreaptă, așadar, fericit, tot mai 'dreaptă' (adică acceptată) la rândul ei.

Capricii

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

Fericită pentru viitoarele amintiri ale zăpezilor copilăriei copiilor mei

Ieri a nins superb la noi în oraș. A nins cu fulgi de dimensiuni perfecte, dimensiuni de Albă-ca-zăpada, dimensiuni de amintiri din copilărie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred sincer asta, în ciuda boscoredelilor absurde ce-mi ocupau, tot ieri, aparatul vorbirii regulat, în timp ce-mi conduceam mașina și copiii spre școli și grădinițe. Dar ningea superb și în orașul nostru, fără viscol exagerat și fără ger, ah, în sfârșit fără ger, iar noi am ajuns în mijlocul unei părculeț feeric, zău, căci astfel l-am perceput în toată splendoarea cojocului său alb, proaspăt, încadrat de case înalte, frumoase, boierești, a căror prezență maiestuoasă și senină aproape că ne vorbea, liniștindu-ne cu înțelepciune bătrânească, 'bucurati-vă, dragilor, și de ninsoare, e o trecere necesară și binefăcătoare totuși, și cât e de frumoasă!'. Apoi, învăluit de o liniște dumnezeiască, fără multe mașini și fără urme de lame eliberatoare, doar cu alei înguste și timide croite prin zăpadă de câteva roți răzlețe, părculețul înconjurat de case impunătoare mi-a apărut ca un decor sublim pentru o poveste de iarnă, în care am pășit cu bucurie, da, cu bucurie, în ciuda umezelii ce se insinua pe nesimțite de la degetele picioarelor către genunchi. Și pe cuvânt că uit mereu încântarea ce urmează senzației de șovăială a fiecărui pas călcat în profunzimea neștiută a zăpezii, și tot așa despre curioasa fascinație a tensionării musculare din pășirea prin stratul de nea. În plus, să fiu acompaniată armonios în vraja nesperată de fetița mea cu senzații bizare a fost de-a dreptul binefăcător.

Plină de energie benefică, la o oră a zilei când încărcătura energetică e în mod firesc mică, am primit cu seninătate prin telefon știrea cum că mă așteaptă un drum năucitor până acasă, cu staționări pe perioade nedeterminate, cu perspectiva sumbră a viscolului amenințător, în plus, înainte de calea înapoi spre casă, cu imposibilitatea de ajungere efectivă pe străzi înguste cu grădinițe, școli...Dar era iarnă și ningea superb în orașul nostru și până și Kiti, prima ajunsă la mama ei, privea cu un ușor zâmbet ninsoarea pe fereastra din dreptul locului ei din mașină, astfel că mi-am continuat incomoda incursiune printre nămeții răvășiți de mașini și mașinuțe cu un sentiment bun de acceptare, fără neliniști inutile și cu atenție și concentrare pentru metru și metru și metru de drum.

Apoi mi-am adunat toți copilașii și am luat drumul în piept, într-adevăr cu așteptări, nu foarte mari însă, ca să ajungem acasă pe-nserat, acolo unde ne-a așteptat o casă caldă, primitoare, către intrarea căreia, însă, accesul era interzis de mormane netede de zăpadă afânată, pufoasă. Am lăsat copiii să se joace în mașină și, datorită prevăzătorului nostru tati al familiei, am strecurat prin gard lopata lăsată strategic la poartă, am împrumutat mănuși și căciulă de la copii și am pornit operațiunea de croit cale prin nămeți. E muncă fizică extenuantă săparea aleilor prin zăpadă, dar sentimentul de mulțumire ce vine după are o dublă încărcătură de satisfacție, e satisfacție pentru rearmonizarea cu natura și e bucuria aducerii aminte a jocului cu zăpada, așadar e neapărat de încercat.

Azi e vacanță, timp de respiro firesc și timp pentru recunoaștere și smerenie în fața naturii.